De “La Ionel”, în sălbăticie

Ca de obicei, mă trezesc devreme, nu chiar cu noaptea în cap. Nu a plouat, e un soare grozav. Coregrafii se pregătesc de plecare, care cu ce au venit. Nu se prea dau duşi, unii îşi beau cafeaua, alţii mănâncă pepene. Mă foiesc şi eu, îmi lasă gura apă după cafea, îmi iau cutia cu “anestezic” unde mi-am pus câteva porţii şi intru în bucătărie. Chiar se pregăteşte o nouă tranşă, e doar filtru, dar ce mai contează?! Ceaşca apare aburindă, mă instalez lângă pârâu să o sorb în linişte. Coregrafii pleacă în cârduri mahmure, o tipă a adormit pe sac lâncă foc, colegele ei trag degeaba de ea. O întorc cu faţa în sus, e destul de verde, o stropesc cu apă rece, râd de ea. Ei oricum nu-i vine să râdă, se ridică clătindându-se, nu ştie pe ce lume este. Deh, seara a fost probabil foarte exuberantă. Privesc râul, mi se pare iarăşi mult prea mic, mă întreb care o fi explicaţia?! În sfârşit lumea se topeşte, rămân cu Ionel, povestim. A început cu forţe proprii, cu o căbănuţă luată de o viitură în 1995. A muncit să îndiguiască cu pietre, se vede perfect tot ce a făcut, efortul a fost imens. Îl întreb de râu şi aflu misterul. Mai sus este barajul care captează complet Someşul Rece care, printr-o galerie subterană este deviat către lacul Fântânele. Ceea ce curge aici nu sunt decât acumulările de pâraie din aval de baraj. Îmi spune că traseul este grozav, mai ales după baraj, voi avea mult mai multă umbră ( râde şmechereşte) şi că, abia la Blăjoaia o să mai întîlnesc oameni. Mai este un canton forestier la Idrişoara dar nu ştie dacă pădurarul este acolo. Vreau să îi plătesc, nu vrea nici în ruptul capului niciun ban, nici măcar pentru berea din provizia proprie. Se duce să ude florile, aşa că îi captez o poză. E un adevărat cabanier, iar cabana arată grozav. Nu îngăduie chefuri cu urlete, muzici date la maximum, cabana este pentru recreere. Jos pălăria Ionele!!! 

 

 

Eu urc puţin mai sus de cabană, mă dezbrac şi fac o baie din aceea adevărată, în râu de munte, nu prea rece, dar funcţionează ca o doză suficientă de eritropoietină. Şi culmea, la un control antidoping nu aş ieşi pozitiv. Mă despart de Ionel cu oarece regret, acum că se golise cabana, aş fi avut spaţiu suficient să mai stau o zi. Dar, Mery este la fel de nerăbdătoare ca şi mine să se rupă de civilizaţie. Cu soarele în spate, pornesc, prima porţiune este foarte înclinată, apoi panta devine numai bună de escaladă. Nu după mult timp, intru în chei. Drumul urcă şi lasă valea undeva jos de tot, până la baraj, diferenţa de nivel va tot creşte. Peisajul devine aşa cum mi-l doream. Tot mai sălbatic, mai plin de stâncării, pe alocuri drumul este plin de pietre şi aluviuni după ploile abundente de acum câteva zile.

 

 Mă bucură însă umbra, e fain, locurile cu soare şi umbră alternează spre deosebire de ieri, altfel m-aş simţi ca la rotisor. Trec pe lângă un adăpost amplasat foarte frumos şi mă gândesc ce bun este în caz de ploaie.  Peisajul devine de-a dreptul sălbatic, versanţii tot mai verticali, stâncăriile iau pe alocuri forme stranii, ademenitoare.  Drumul pare strâns în chingi, stâncile se apropie ameninţător, sunt locuri unde, foarte probabil, soarele poposeşte pentru doar câteva minute pe zi. GPS-ul îmi arată că se apropie barajul, mai am aproximativ un km.

De jos din vale nu se mai aude niciun susur de apă, sclipeşte doar un pârâiaş amărât, ai spune că, prin minune, Someşul Rece a secat. Din stânga, de pe un versant, un alt pârâu coboară în cascade, lângă el, trunchiuri de brad doborâte, aluviuni, bolovani rostogoliţi, semn că doar cu câteva zile în urmă, nu ar fi fost deloc distractiv să trec pe acolo. Stâncăriile atârnă peste drum, mă gândesc la inutilitatea căştii în eventualitatea că vreunui bolovan i-ar veni ideea să se prăvale peste mine. Apoi, în depărtare, zăresc pereţii barajului. Nu este o imagine frumoasă, mă bucur numai pentru faptul că de acolo, în amonte, mă va însoţi un râu de munte adevărat. Sigur, merg până pe mijlocul barajului, lacul nu este mare, iar faţa dinspre aval este înclinată, numai bună de bungee-jumping. Estimez că are 130 m înălţime, cel puţin. Zăresc şi gura galeriei pe unde Someşul Rece este călăuzit pe sub munte la Fântânele. De aici mai departe, nici ţipenie de om. Drumul devine rău de-a dreptul, pe alocuri bălţi întinse cărora încerc să le anticipez adâncimea. Din fericire, majoritatea le pot traversa pe biţă, dacă aş coborâ, m-aş umple cu noroi. De aici râul este râu, curat, niciun gunoi, semn că oamenii sunt foarte puţini în amonte. Îl traversez de mai mult ori pe nişte poduri de beton vechi, construite foarte probabil de-odată cu barajul.  Aerul e de o puritate sufocantă, aleg locuri unde să poposesc pentru a mă răcori, practic un loc mai frumos decât altul.  Este plin de zmeură, pe ici-colo, deja tufe de afin. Trec pe lângă un canton forestier părăsit, acolo unde s-au “extras” lemne drumul este devastat de tafuri, sunt nevoit să o car pe Mery cea borţoasă în spate.  Noroc că astfel de porţiuni sunt scurte, în reste drumul este absolut acceptabil. E un parfum incredibil peste tot, flori, muşchi, ferigi, brazi imenşi.




















Nu mă gândesc deloc la urs, animal ce iată, mediatic a devenit spaima turiştilor. Desigur, în locuri unde este practicat acel turism abuziv, de către tot felul de bizoni ce coboară nervoşi din maşini fiţoase şi înjură ursul că refuză să stea nemişact pentru a putea fi fotografiat cu telefonul mobil. Tot felul de ghiolbani au ajuns să facă “turism” prin locuri altădată accesibile doar iubitorilor de munte, însoţiţi de prinţese idioate şi nelipsitele manele. Aici unde sunt eu, poţi merge liniştit, omul este o prezenţă rară iar urşii păstrează acea distanţă respectabilă pentru că liniştea îi este încă respectată. Ajung la cabana forestieră de la Idrişoara, în apropiere câteva case părăsite. Pe harta militară veche ce o am, acolo apare un lac, lacul între timp e colmatat şi s-a transformat într-o mlaştină. În curtea cabanei, destul de modernă, două maşini, grătare, manele, copii. Cei din curte mă privesc destul de puţin amabil, tocmai de aceea trec fără să opresc deşi, iniţial eram hotărât să caut nişte apă de băut. Dar voi găsi cu siguranţă mai încolo. Este destul de târziu, dar a fost un traseu greu, urcuş abrupt pe alocuri, plus că am mers în ritm de plimbare, ar fi fost păcat de peisaj. Plus că m-am umflat de zmeură şi afine... Într-adevăr, la doi km mai departe, găsesc un loc amenajat, izvor cu apă limpede şi rece.
















 Mă adăpez, e răcoare, sus foşneşte pădurea, jos râul face acel zgomot constant bolborosind peste pietre. Mai trag la deal, altimetrul îmi arată 1200 m, apare o intersecţie de drumuri forestiere, o cabană ce nu pare locuită. În dreapta, o poiană superbă, cu pâlcuri de brazi, iarbă mică şi muşchi, sunt amenajate câteva “mese” din trunchiuri, semn că locul este din când în când folosit ca loc de popas. Sunt şi două urme amenajate de foc, râul e la doi paşi, nu cred să fie un loc mai nimerit de campare. Ca de obicei iau decizia mai mult intuitiv, îmi place nespus. Opresc sub nişte brazi, este acel sol moale dedesubt pe care îl regăseşti doar în pădurile de conifere, practic nici nu îţi trebuie nici măcar saltea.

Instalez cortul, îmi ia cîteva minute, apoi, nerăbdător dau o raită împrejur după....mâncare. Nici nu trebuie să umblu prea departe, în nici o jumătate de oră strâng un sfert de pungă de gălbiori (Cantharellus cybarius) şi câţiva râşcovi (Lactarius deliciosus).



E suficient pentru o cină, am ceapă, slănină din Mălâncrav, trec la bucătărit.



le pun la călit frumuşel....



...apoi ciupercile. Le las să fiarbă înăbuşit, dar nu mult că le ia gustul, sarea, piper (mult), le iau de pe foc şi trec la treabă. E ceva delicios, mănânc tacticos, afară abia se mai vede. Pun lanterna de cap, merg la râu să spăl vesela şi să scot doza de bere primită în dar de la Ionel. E ca de la gheaţă, înteţesc focul şi stau să savurez berea în linişte. Cerul se umple de stele, este ceva măreţ, ceva unic, de fiecare dată când am trăit în sălbăticie, acesta a fost momentul cel mai grozav. Deşi mi-e somn, mai stau, este prea frumos, regret că nu am un hamac, l-aş fi pus între cei doi brazi şi ar fi fost la fel de comod. Leg plasa cu mâncare într-un copac la cam 20 de metri de cort, dacă moşului îi va fi foame, e de preferat să aleagă punga şi nu cortul. Totuşi, uit buzunarul la sacoşa cu mâncare deschis şi în el, o pungă cu turtă dulce. Intru în cort şi încep să ascult vocea râului. Niciun cuvânt nu seamănă cu celălalt. Este un râu Zen, este mereu ALT râu. E un discurs cântat pe sute de voci într-o armonie ciudată. Este somniferul perfect aşa că adorm, de data asta fără cârcei la picioare, deja am trecut de faza de “acid lactic”. Mă trezesc cu un foşgăit la cap, la sacoşă scotoceşte cineva. Iau lanterna, deschid încetişor cortul, o aprind şi mai apuc să văd un jder fugind din buzunarul sacoşei. Jumătate din turta dulce dispăruse. să fie sănătos. Revin în culcuş şi continui cu somnul. Preventiv, mi-am pus cortul sub brazi, tocmai pentru ca să nu mă coacă soarele dis de dimineaţă. Oricum la ora 6 dimineaţa sunt sus, trec la “jacuzzi”, este ceva fenomenal. Deşi mă congelează în câteva clipe, este plăcut, când ies, sunt treaz şi proaspăt ca aerul de afară. Hmmm, cafeaua. Mă opintesc să fac iarăşi foc, îmi iese din prima, desigur, am cojit câteva petice din nişte mesteceni, coji care se aprind ca îmbibate cu benzină. Apoi crengile de brad, pun gamela la foc, apa începe să fiarbă în cîteva minute.



Daaaa, cafeaua, ce savoare, chiar dacă are puţină aromă de ceapă, slănină prăjită şi ciuperci...


Afine, zmeură, afine, fragi, ciuperci. Unele dintre ele, de-o frumseţe care atinge perfecţiunea, precum această muscăriţă (Amanita muscaria)... Și apă de izvor

Ultima seară în acel loc, ca de obicei, salvez traseul pe GPS, punctele importante, privesc profiul drumului... E chiar fain... Scriu cîte ceva în jurnal, pe cer apar nori cirrus semn că vremea se strică în 24-48 h. Dar poate va fi doar o ploaie de vară ceea ce nici nu ar strica deși aici, după bălți și ciuperci nu a prea fost lipsă de apă.