joi, 14 august 2008

Din Cluj, “La Ionel”



Plec pe strada Horia, n-are rost să mă încurc cu străzile lăturalnice de sub Cetăţuie. Şi fac bine, şoferii mă ocolesc prudenţi, e totuşi mai multă civilizaţie în Cluj. Cînd virez la dreapta pe după fostul Astoria, un cocălar îşi plimbă nonşalant prinţesa prin mijlocul intersecţiei. Îl cinghez şi, logic, îşi arată bicepsul minţii. “Ce băă (sună cunoscut, nu?!), nu ai loc?!”. Trec imperturbabil şi îl las în urmă înjurând. Cu siguranţă a crescut în ochii prinţesei... Traversez Clujul pe lângă Someş şi mă gândesc că am fost inspirat că nu am mers pe Calea Mănăştur. Trec Someşul pe la Cora (acolo e şi mall-ul, noile locuri de recreere şi meditaţie ale clujenilor...) şi de acolo începe calvarul. Automobil după automobil, tir după tir. Şi dacă totuşi automobilele mă depăşesc la o distanţă decentă, tiruri cu număr de Bucale par a dori să se contopească intim cu Mery. Noroc că îmi păstez cumpătul dar încă odată această scurtă călătorie pe un drum principal îmi demonstrează gradul de civilizaţie a unui neam care pe şosele devine bezmetic. Dintr-un jipan, unul aruncă o sticlă goală de suc pe marginea drumului, nu, nu e cu număr de Bucu, e de Constanţa. Totuşi, atât în Floreşti cât şi în Gilău, şoseaua are o bandă specială pentru biţe, fapt demn de toată lauda. Păcat că în afara localizăţilor treaba nu este la fel. Şi banda este totuşi respectată, cu excepţia câtorva basculante oprite desigur foarte urgent, că doar de-aia au luminile de avarie aprinse. Chiar când ajung în dreptul uneia şi o depăşesc nu fără emoţii, şoferul acesteia iese dintr-o curte cu un sac plin în spate. Asta era avaria. Răsuflu uşurat când ajung la Gilău, la intersecţia ce duce către lacul Fântânele. Părăsesc Eşaizeciul cu bucurie şi opresc pentru o clipă la un chioşc pentru a cumpăra o plasă. După cum îmi arată GPS-ul, drumul asfaltat va mai ţine ceva, e bunicel astfel că profit şi trag tare, 17-20 km/h. Dar căldura este cumplită. Ajung la baraj, nimic nu s-a schimbat de pe vremea studenţiei dar atunci nu am făcut nicio poză.


E linişte pentru că e în timpul săptămânii. Aş putea să mă gândesc să poposesc la coada lacului dar parcă nu-mi convine, e prea multă “civilizaţie”aşa că, mă despart de drumul ce duce către Tarniţa-Fântânele şi merg către Someşul Rece.Şi varianta aleasă este încă asfaltată, pe o margine şi pe alta, cabană lângă cabană, înşirate cam haotic, unele discrete, altele cu gust, dar majoritatea chicioase rău. Iată mai jos o creaţie arhitectonică grăitoare...


Trec de Someşul Rece (comuna), de acolo, numai drum de piatră. Şi urcuş. Mă mai opresc la o terasă unde un tip încruntat îşi bea o bere. Nu răspunde la salut, semn că este orăşean. Mocanii (moţii), te salută ei primii dacă te văd străin de locuri. Iar eu chiar par căzut din lună. Beau o cafea şi întreb vânzătoarea de o pensiune. Este una, la Răcătău, îi spune “La Ionel”. Îmi aduc aminte că am văzut o poză pe Google Earth, dar, când privesc în faţă, nimic promiţător. Cerul este negru şi se aude sus în munte, durduind. Aham, o să mă întîlnesc frontal cu ploaia. Urc paralel cu râul şi nu înţeleg de ce pare aşa mic. Îmi închipuiam ca Someşul Rece să fie totuşi, ceva mai mare. Aş face o baie, dar, unde vreau să mă opresc, e plin de peturi, pungi de plastic agăţate de pietre şi crengi, semn că mai sus omul are activitate prodigioasă. Mai merg, trec de câteva zeci de case, doar-doar, peisajul se schimbă şi el, începe să arate şi să miroasă a munte.


Apoi, dintr-un merţan cu număr de MM, un cocălar mă stropeşte cu bere dintr-o doză. Îi arăt idiotului degetul, deşi acolo nu e foarte înţelept să te iei de cineva, nici măcar cu gesturi amabile ca al meu. Nu opresc, probabil se distrează copios ce glumă bună au ajuns să trăiască. Cu cât urc, procentul de peturi şi alte mizerii scade, astfel că, în sfârşit, găsesc un loc unde apa e curată. Ies de pe drum şi parchez cu Mery cu tot chiar lângă apă. Mă spăl bine şi mă aşez chiar lângă râu, cu picioarele în apa rece.


Simt cum oboseala se duce în apă, lângă mine, stivă de fragi parfumate. Nu le iert, desigur, sunt practic ultima recoltă. Norii negri de sus mă neliniştesc, şi nu prea. Am cu ce mă proteja de o ploaie de vară. Întreb la o casă cam cât mai este până “La Ionel”. Mi se răspunde că ar fi cam doi kilometri. Cei doi kilometri se dovedesc a fi aproape 4, când ajung acolo, full de popor. Sesizez că e ceva organizat, ultima porţiune a fost de-a dreptul ascensiune, astfel că, atunci când cobor de pe biţă, amândouă picioarele îmi sunt blocate de crampe. Mă mişc pentru că ştiu că dacă rămân înţepenit, nu mă mai pot debloca. De mine se apropie un tip vânjos, şi foarte amabil, mă întreabă de sănătate. Este chiar Ionel. Crapă lemne pentru a pregăti seara un foc de tabără. Întreg spaţiul de cazare este ocupat, este o întrunire a unor coregrafi din mai multe ţări. O mulţime de fete şi câţiva băieţi rătăciţi printre ele. Aş bea o bere, îl întreb pe Ionel dacă are aşa ceva. A spus că nu ţine băutură tocmai pentru că nu doreşte să transforme cabana în cârciumă, dar are el câteva şi o să mă servească. Discuţia este auzită de un tip cu coadă, pare singurul bărbat normal. Îl cheamă Arpi, este din Cluj, şi, împreună cu soţia, sunt organizatorii acţiunii. Îmi oferă o bere de la frigiderul din pârâu. Acolo, într-un ceaun imens, se pregăteşte un gulaş. Bem împreună, şi îmi dă amănunte despre acţiune. Sunt tineri din Finlanda, Germania, Polonia, Israel, Ungaria, Anglia, Belgia, e de fpat un soi de happening. Ploaia se apropie, mă retrag şi o urc pe Mery într-un chioşc acoperit. Ionel îşi face timp şi de mine şi îmi spune că o să caute o soluţie să mă cazeze. Îi spun că nu ar fi o problemă să îmi întind cortul, sau chiar să dorm în chioşc, singura problemă este că furtuna dă târcoale. Mă aşez totuşi tacticos să îmi beau berea, pică grozav.

Îl urmăresc pe patron din ochi, lucrează non-stop. Merg să îl ajut la crăpat de lemne, mă priveşte cu reţinere, apoi, reuşesc să îi dovedesc că am lucrat la munte doi ani şi mi-am crăpat singur lemnele. Lumea să adună, unii au fost la plimbare prin împrejurimi, alţii joacă volei, câţiva se fâţâie. Unul dintre băieţi mă priveşte inisistent cu ochi galeşi, îmi zâmbeşte provocator, fac tot ce pot să îi arăt că a greşit adresa, se agită, se învârte ca un titirez, se unuie, se frichineşte, ceilalţi câţiva dovedesc un comportament asemănător. Sunt nespus de veseli. Mulţimea de fete îi tratează cu...indiferenţă, cele câteva mai aproape de mine fac glume fără perdea la adresa presupusei lor orientări sexuale. Remarc un tânăr pe care îl plimbă o fată, pare băut cu mersul lui nesigur. Apoi este preluat de către o alta, dar când se apropie, realizez şocat că este complet orb. Mi se pare destul de sinistru că participă la aşa ceva, ba la un moment dat este aşezat sadic pe o hintă. O călăreşte temător, pe faţă zâmbetul îngheţat tipic al orbilor. Pipăie cu mâinile trunchiul de lemn, se vede că nu are noţiunea spaţiului incert, ridicat pe verticală, aproape că se prăbuşeşte. Fetele de la capătul celălalt au impresia falsă că asta îi face o deosebită plăcere orbului... Arpi îmi aduce o farfurie de gulaş, Ionel o cană cu două degete de palincă. Palinca este cam arsă dar merge, în schimb gulaşul e delicios, poate prea multe boabe de enibahar prin el. Lumea se adună la mese, abia atunci constat că sunt peste 70 de persoane. Se întunecă, eu mă apunc să îmi amenajez culcuşul în chioşc. Între timp, Ionel aprinde focul de tabără, lumea se adună împrejurul lui, totul devine nebulos. Mi-e somn şi când dau să mă culcuşesc, apare Ionel care îmi propune să merg să dorm pe bănci în camera cu şemineu. E foarte hotărât să nu mă lase să dorm afară, înhaţă bicicleta, eu iau “patul” şi mergem. E într-adevăr fain, camera este construită exact lângă peretele de stâncă, şemineul este lângă un burtoi de piatră. Băncile sunt un pat în toată regula, e mai confortabil decât m-aş fi aşteptat.


Afară cheful este în toi, lumea a luat-o binişor în căiţă după cântecele de-a valma fără cap şi coadă, mă întind, şi, când să adorm, ambele picioare sunt prinse de nişte cârcei cumpliţi. Abia ies din sac, mai mult târându-mă, apoi reuşesc să mă întind, încet, ca nu cumva să fac vreo ruptură musculară. Cârceii trec, deschid GPS-ul.


Am făcut 43 km şi am urcat de la 320 la 775 m după cum arată şi profilul. Destul de multişor, o spun şi cârceii din picioare. E bine la Ionel, curat. Mi-a spus că cei cu merţanul MM a apărut pe la popas la băute, este băiatul unui barosan din Gilău, un puţoi, l-a urcat rapid în maşină şi l-a expediat înapoi la Gilău, avertizându-l în prealabil că dacă mai aude că procedează astfel cu turiştii, o să îl trimită înapoi cu merţanul în spate. Ionel este un adevărat cabanier, mi-a povestit cum prima cabană i-a fost luată de o viitură în 1995. Adorm fără niciun avertisment, ca împuşcat.

Niciun comentariu: