Pasul Vulcan (punctul unde se întîlnesc țările moților, mocanilor și țopilor). Și în sfîrșit, Roșia Montană!

 Somnul în cort este ca un fel de moarte. Dormi atît de adînc încît te trezești bolnav. Adică este o senzație pe care nu o ai niciodată atuunci cînd dormi în patul tău. Este o boală plăcută, este (probabil) senzația pe care o ai atunci cînd tragi un joint. Ești total relaxat dar ”stoned”, ai vrea să-ți aduci aminte ce ai visat dar o faci degeaba. Cam așa arată mutra cuiva care  abia ”a făcut ochi” în propriul cort.

 

 

 

Nu-ți vine să te scoli, de obicei mă trezește ciripitul păsărilor atunci cînd se crapă de ziuă, mai trag o porție de somn pînă cînd razele soarelui încep să încălzească. Strategic amplasez de obicei cortul în cîmp liber și nu sub copaci ca în acest caz pentru că este mult prea riscant. Orice furtună iscată din senin poate rupe crăci sau cgiar să doboare copacul. Dezavantajul este că se încălzește atît de rapid încît trebuie să ieși rapid din sacul de dormit dacă nu vrei să faci o saună în suc propriu. Cam asta vezi din cort la răsăritul soarelui.

Cu toată lenea mă urnesc, sus la drum aud zgomot de mașini,adun cortul și-l expun la soare să se usuce. Mușc de cîteva ori dintr-un baton de cereale, cobor la izvor unde mă îmbăiez cu zgomot, mi-e gîndul la o cafea-cafea-cafea, mai-mai că simt aroma unei cafele bune în nări, undeva sus în vîrful pasului Vulcan este (din cîte țin eu minte) un soi de restaurant, poate că acolo...

În timp ce se zvîntă cortul notez în jurnal memorii din ziua precedentă, mai cobor la izvor să îmi iau provizii de apă apoi împachetez calabalîcul. A devenit deja o rutină, e drept că experiența din 2007 și 2008 a simplificat mult lucrurile. Din păcate nu am avut atunci la dispoziție decît greoaia cameră DSLR Olympus-E 510, cu obiectiv normal și un telezoom, foarte incomode pentru astfel de tripuri. De aceea sunt foarte puține fotografii. În 2007 am avut ghinion să am probleme cu bateria (atunci am avut un Olympus E-500). Acum (februarie 2021) cînd scriu aceste rînduri, am o mică bijuterie (Panasonic Lumix TZ90) care chiar dacă nu scoate calitatea de culoare, este soluția ideală pentru astfel de călătorii. Mic (încape în buzunar), zoom optic 30X, filme 4K, micro-SD card 128 Gb (dacă iei patru carduri îți ajung pentru sute de poze RAW și filme, dacă nu mii). Atunci, uneori din comoditate, alteori datorită oboselii evitam să opresc bița, să scotocesc în bag-ul din față, să scot camera și obiectivele, plus trepiedul. Greu. Și mai aveam și ditamai binoclul cu zoom care făcea kilogramul. Și din nou îmi reamintesc de sfaturile primite sus la cabana Sîmbăta de un montaniard francez care îmi spunea că și periuței de dinți îi rupea jumătate din coadă într-atît de strict era cu greutatea bagajelor....

O prind pe Mery de coarne și o împing prin iarba udă la deal spre poartă. Verific încă odată dacă în urma mea nu am lăsat nimic (da, nici gunoaie!), vag se vede iarba tăvălită unde a fost instalat cortul și cam atît. E bine.

Ies în șosea și încep să pedalez, o iau încet pentru că drumul urcă în serpentine, dar este un urcuș acceptabil (în comparație cu cel de la Cheile Feneșului de exeplu), GPS-ul îmi arată cam 6 km de urcat o diferență apreciabilă de nivel de 300 m. După un cot apare în toată splendoarea ei măreția de calcar a muntelui Vulcan.

Urcușul este acceptabil deși dacă stau să-l compar cu cele din primele zile, nu este mare diferență. Cert este că deja sunt în plină formă, se vede și după mușchii picioarelor dar și după burta care a dispărut ca prin farmec. Bine zicea francezul, fiecare gram contează mai ales cînd îl duci spub propria piele.

Este circulație dar într-un flux accpetabil, las Vulcanul la stîna în urmă, vărful pantei este cam la doi kilometri mai încolo dar e doar pedalare de plăcere. Întradevăr în vîrf este un soi de motel, este și parcare, niște mese de tablă dar important este că au cafea. Espresso! O parchez pe Mary cu nasul către valea Ciurulesei, este o zonă foarte sălbatică pe care intenționez să o introduc în traseul de anul viitor (din păcate nu va mai exista nici un trip nici în 2010 și nici mai încolo, și acesta este marele meu regret).

Bînd cafeaua îmi amintesc de ce îmi povestise Andrei din Roșia despre un bătrîn din Ciuruleasa care căuta încă aur cu șaitrocul. Ar fi fost interesant să-l întîlnesc. Am ieșit ieri și am reintrat în patrulaterul aurului, îmi aduc aminte că undeva prin anii 80 Ceaușescu dăduse liber la căutarea aurului cu mijloace tradiționale (industria aurului se sufoca iar datoriile externe trebuiau plătite)...

Privesc înapoi de unde am urcat și de aici Vulcanul apare exact așa cum îl știu eu din anii trecuți.

Chiar dacă nu grozavă, mai iau o cafea. Încropesc un plan, vreau ca și în anul trecut să trimit acasă afine. Schema era în felul următor. Am mers cu Mery de la Roșia Montană la Cîmpeni în zi de piață, am cumpărat două găleți de plastic, le-am umplut cu afine, am lăsat bița la sediul poliției din Cîmpeni și le-am dus cu autobuzul la gară la Alba Iulia unde am așteptat acceleratul ce trece prin Sighișoara. le urcam în tren, zece lei la naș/de găleată și ajungeau acasă în siguranță. Probabil că și anul acesta o să procedez la fel. Îl sun pe Eugen David, îi spun că ajung acolo azi. Da, are nevoie de om la polog și eu sunt acela.

Plec. mai bine zic, cobor. O coborîre prelungă și nu foare abruptă, trec prin Ciuruleasa zburînd și ajung în Abrud. La intrarea în Abrud este pe dreapta o cîrciumă micuță, vreau să opresc acolo să mănînc ceva, să beau un suc și apoi urmează de urcat ”zidul” de la Gura Cornei.

Crîșma e închisă așa că pedalez mai departe și apuc drumul către Roșia. Sunt ”doar” 14 km de urcat dar încontinuu, cea mai ”mică” pantă este de 8% dar sunt locuri unde trece de 15 %. De fiecare dată îmi aduc aminte de Turul Franței și cum urcă cicliștii fluierînd astfel de pante. Dar eu am un MTB care singur cîntărește 13 kg, plus bagajele care mai adaugă încă vreo 8! Dar am chef de urcat și chiar urc toată panta pe biță. Sunt locuri unde aproape că stau pe loc cu toate astea insist (cam prostește!) pînă la pensiunea lui Andrei Gruber. Wow! Andrei e cu niște turiști așa că plec mai departe și ajung la centrul de informare al lui Sorin Jurcă. ne bucurăm ca de fiecare dată de revedere. Mai aflu de cum decurge campania, au apărut disensiuni, aud că certuri între fete și că Pricoliciul ar fi plecat. Da, era deja unfilm în reluare, Pricoliciul era un ”one show man”, nu tocmai onest cu ceilalți ajungînd să confiște în CV și victorii la care contribuția ei fusese absolut minoră. Dar asta nu-i neagă rolul covîrșitor pe care l-a avut în campania pentru salvarea Roșiei Montane. Primul protest public a fost organizat de ea.

De la centrul ”Soroș” plec către casa lui Eugen transformată într-o pensiune. Odată ajuns, surpiză. Și acolo apăruse o  ”ruptură”, chestii personale de care nimeni nu este ferit, ce straniu cum evoluează lucrurile. La Eugen se anunță o gașcă de vreo 15 turiști din Franța așa că numai bine merg și-mi instalez cortul în fînațe. Eu un loc splendid unde o să dorm cinci nopți.

Seara se lasă cu musafiri din sat, cu palincă, povești, glume și slană la țepușă. Apoi somn de voie

Aici profilul traseului

Vreau să plec din Cib la Roșia Montană (dar pe ce traseu?)

 Conform planului de la Cib ar fi trebuit să revin pe același traseu iar de la Zlatna să merg la Roșia Montană. Dar parcă nu aveam chef să merg pe același traseu, prea multă șosea cu asfalt strică. Oricum aveam de ales să merg la Almașul Mare iar de acolo să urc-cobor la Zlatna. Drumul pînă la Almaș din Cib este absolut ok, pedalezi printr-un sat prelung, ieși din Cib și intri în Nădăștia și apoi nu ieși bine de acolo și ajungi în Almaș. Era absolut ok, am plecat cu merinde la mine și dimineața am băut o cafea acceptabilă. Îmi pregătisem bița aseară, verificasem roțile, frînele, totul era în regulă.

Aveam chef de pedalat, deja îmi intrasem ”în picioare”, mă simțeam în formă bine de tot. Almașul este așa, într-o covată, destul de pustiu și nu ai unde să bei dimineața la ora 8 o cafea. Așa că de la Almaș, decid să încerc să ajung la Buceș peste munte. Pe GPS găsesc un drum care traversează muntele, diferența de nivel pare rezonabilă urma să trec prin fosta exploatație minieră de aur de la Brădet. Pînă acolo a fost acceptabil deși drumul era stricat rău, numai ogașe de tractoare, nici țipenie de om.

Trec de colonie și dau de un cioban ce păzește cîteva vite. Nu am o senzație grozavă întîlnindu-l, nu prezintă încredere și pare cam tălîmb. fac prostia să-l întreb dacă luasem drumul spre Buceș corect. Dada, îmi spune, dar mai sus la intrarea în pădure e o bifurcație și trebuie să țin stînga.

Panta crește abrupt și trebuie să împing la biță. Ultimii zeci de metri sunt extenuanți, văd capătul și ajuns acolo într-adevăr drumul pare să meargă la stînga. Înainte, un drum forestier intră în pădure, aproape sesizabil.

Îmi trag sufletul și încept să împing la biță pe drumul din stînga. Drumul devine tot mai abrupt și tot mai plin de grohotiș, nu văd nicio urmă de cauciuc, de copite, nimic. Fac aproape 1 km tot așa, este un dezastru. Practic m-am blocat într-o vale plină de bolovani, valea urcă încontinuu dar deja este doar un soi de potecă imposibil de abordat cu bița. Sunt oarecum panicat (deși nu am de ce, ai mereu soluția întorsului înapoi) și decid să mă opresc. eram rupt, era foarte cald iar rezervele de apă nu foarte mari. Iar în vîrful dealului slabe speranțe să dai de un izvor. Așa că proptesc bița și mai merg vreo 200-300 de metri la deal dar e clar că nu am ce căuta pe-acolo. Plus că GPS-ul acum îmi arăta clar că deviasem de la drum. Revin, iau bița de coarne și înapoi prin grohotiș, mai mult ridicînd la ea, ajung la intersecție. Intru în pădure, ups, la stînga, o bancă lîngă drumul forestier. Îl înjur bine pe cioban în gînd, mă așez, îmi trag sufletul preț de o jumătate de oră și încep coborîrea călare pe Mery. Așa cum se vede și din fotografia cu profilul traseului, prima parte este la fel de abruptă ca și la urcare. Noroc că este uscat și frînele țin bine. Dar străng de mînere la maximum, în drapta am o vale adîncă, se aude jos un susur de pîrîu iar drumul șerpuiește grăbit paralel cu valea. Opresc din cînd în cînd, frînatul mă rupe, e o pădure frumoasă cam ca pe la Sighișoara, apoi drumul începe să se lățească, găsesc ceva urme și devine mai lin. revine plăcerea și las bița să curgă la vale este deja mult mai sigur. Harta îmi arată că trebuie să ajung într-o comună, Tarnița și într-adevăr ies din pădure și dau într-un capăt de sat cu drum asfaltat. Îmi ard buzele după o cafea și nu departe de centru dau de o prăvălie, cîteva mese afară, doi neni cu cîte o bere în față și o tanti în gura ușii. Se uită la mine ca la un extraterestru, întreb de cafea, da este, nu sunt foarte amabili, habar nu am de ce. Mă așez la o masă mai depărtată tocmai pentru că nu am che de discuții, primesc cafeaua, o plătesc și o beau încetișor. Nu e grozavă dar nu e nimic suprinzător în asta. Îmi umplu gourda cu apă și plec mai departe.

Drumul de acolo coboară, doar coboară, serpentine dar e acceptabil. Aud din spate un claxon, frînez și merg cît mai pe dreapta, mă depășește un hîrb și înăuntru par cei doi de la crîșmă. oare căte beri or fi avut la activ?

Undeva pe aici este izvorul Crișului Alb, merg cu atenție, nu vreau să-l ratez și într-adevăr, pe dreapta este semnalat. Opresc, e un loc frumos, nici țipenie. Apa e minunată, o arunc pe aceea de la crîșmă și reumplu gourda cu apă de criș.

Iau viteză și intru în șoseaua ce leagă Bradul de Abrud. Este DN 74 care duce la Alba prin Zlatna. Sunt destul de obosesc, drumul începe să urce în serpentine spre pasul Vulcan, văd muntele pe stînga, îl văd acum din partea ”astalaltă”, pînă acum îl tot admirasem in depărtare din zona Roșiei, Bucium sau Cîmpeni. O iau cătinel și decid să caut un loc de cort. După o curbă o poartă de bîrne (deci proteja un teren privat) decid să intru. Este o poiană frumoasă, jos un izvor (wow, mă pot spăla) la stînga niște nuci, loc grozav de pus cortul!

Zis și făcut, întind cortul, merg să adun lemne de foc, apoi mă întind în cort și ațipesc. E încă lumină cînd mă trezesc, cobor la izvor, mă spăl bine, iau apă dar parcă mi-e lene să mai aprind focul așa că decid să mănînc din brișcă. Dau pe gît mai întîi două înghițituri din palinca de la Cib, ohooo, e grozavă. Apoi mănînc și mă întind la somn. Din cînd în cînd de sus de la drum se aude zgomotul unei mașini dar distanța este acceptabilă. Și chiar că nici nu știu cînd trec în lumea viselor. Mîine ajung la Roșia Montană.

Aici harta traseului și profilul

De la Mada Paradiso înapoi la Cib prin Cheile Glodului

 M-am trezit devreme, aveam să merg o bună bucată pe jos (știam de cheile Glodului că sunt pline de stîncării) astfel că am luat o gustare dar am primit provizii de drum, am ”ras” două cafele grozave mi-am luat rămas bun de la gazde și am plecat.



Decisesem deja să conving ”fetele” să vină cu trenul pînă la Orăștie, eu urma să-mi continui traseul pînă la Roșia Montană iar de acolo să revin la Mada Paradiso. Este o potecă destul de accesbilă ce urcă prin spatele pensiunii, ajunge undeva într-o șa unde este și un izvor iar de acolo poteca coboară spre Ardeu. Urcînd, peisajul este fabulos, Cele două Pleși, intrarea în chei, este un peisaj mai degrabă mediteranean.

Ajuns în Ardeu mă opresc exact la aceași ”boltă” și întreb unde este intrarea în chei. Femeia mă recunoaște și mă întreabă dacă într-adevăr există ”pensiunea italianului” în Mada. Îi confirm, desigur accesul nu poate fi făcut decît pe șoseaua către Geoagiu și apoi luat drumul la dreapta către Mada. Eu am făcut doar două ”scurtături”, la mers prin cheile Madei, la revenire, prin dosul Pleșii Mari.

Aici este intarea în Chei. Traseul este frumos dar din păcate ca și în cheile Cibului și ale Madei apele aduc gunoaiele părăsite în amonte mai ales pet-uri. Este jalnic cum nu știm să păstrăm de avem cum știm să pîngărim ce ne-a lăsat Natura cadou.

Căldura este infernală, chiar și în interiorul cheilor este ca în cuptor. Apa îmi este pe terminate și mai am de străbătut cam jumătate din chei. Mă opresc, mă spăl, traseul este într-adevăr greu, este plin de săritori peste bolovani imenși prin care apa puțină a pîrîului Glod se strecoară susurînd. Mici cascade unde încerc să mă răcoresc dar am nevoie de apă de băut, elimin extrem de mult apă prin transpirație, așa am fost mereu, ea trebuie înlocuită rapid iar din pîrîu chiar nu am chef să beau. Înaintez urcînd și aud susur de izvor undeva în dreapta. Și da, este un izvor care vine de sus, coboară ca o ploaie, mă dezbrac și fac un duș rece, și beau apă prospătă și nu mă mai satur. Este cel mai potrivit loc de popas, e timpul să mănînc și să mă odihnesc.

Se întunecă spre nord, privesc barometrul din GPS și văd că a luat-o razna la vale, se zgîlțîie de-l dor oasele. Vine furtuna, nu-mi pod da seama cît de departe este, nu am niciun fel de orizont în chei dar nu este o idee bună să te prindă o astfel de furtună într-un asemenea loc. Apele cresc în cîteva minute, uneori cu doi-trei metri și dacă nu ai loc de refugiu pe vreo coastă șansele de supraviețuire sunt minime. La revenirea la Mada aveam să prind o astfel de furtună care a ridicat în nici o jumătare de oră nivelul rîului cu un metru și jumătate. În cheile Madei mai ai unde să te refugiezi pe vreo coastă dar aici pereții sunt foarte înguști, mergi ca într-un tranșeu de piatră astfel că mă decid să caut o ieșire din chei. Mai merg înainte și chiar găsesc o potecă ce urcă în serpentine spre stînga și ies undeva deasupra cheilor. Mi-e greu să părăsesc cea mai importantă și frumoasă parte din Cheile Glodului dar nu am chef să risc.

Drumul mă scoate ușurel spre o pășune, acolo dau de un drum de care care duce undeva, oriune dar în dreapta văd turla bisericii din Cib. Din păcate a fost o sperietură, furtuna s-a depărtat undeva spre vest dar mai sigur așa. Mă opresc lîngă o troiță de lemn să mă odihnesc, mai gust cîte ceva și ațipesc preț de o jumătate de oră la umbă.

Peisajul este mirific, este deja o plimbare de plăcere, nu mă grăbesc tare de tot să ajung la pensiunea Casa David așa că trag de timp. Și bine fac. Pe Mery o cazasem cu domnul David într-o magazie din spatele bucătăriei sper ca să nu mă trezesc cu suprize. Ajung într-un tîrziu, David mă primește chiar cu bucurie, îmi spune că am pierdut un chef grozav (de-ar ști răspunsul din capul meu :D ), primesc o ciorbă grozavă, apoi o porție zdravănă de mămăligă cu brînză și cîrnaț, apoi beau o bere rece. Îi spun că am decis ca în ziua următoare să plec și îl rog să-mi facă socoteala. Davisd mă suprinde în mod plăcut, cele două nopți pe care le petrecusem la Mada Paradiso nu mi le pune la socoteală, mai mult, îmi aduce o stică de un litru cu o palincă ce se va dovedi grozavă așaaa, din partea casei. Nici nu a fost atît de rău pînă la urmă, oamenii sunt mult mai complecși, probabil îi căzusem cu tronc cu poveștile mele despre Roșia Montană (era și el pornit rău împotriva Goldului).

Îl întreb ce traseu să urmez, harta nu mă lămurește prea bine sum să ies pe drumul către Almașul Mare dar pare destul de abordabil. Merg să mă culc, îmi spune că dimineață mă așteaptă cu masa și o cafea înainte de plecare. Așa da!

O zi de relaxare la Mada Paradiso

 Aici se oprea în 2009 jurnalul călătoriilor mele prin Apuseni. O întrerupere cam abruptă pe care acum (februarie 2021!) nu reușesc să o mai lămuresc. Cert este că adnotările din jurnalul scris au rămas dar la 12 ani distanță jurnalul este de negăsit. Faptul că am recuperat fotografiile mă ajută să-mi reamintesc la fel și track-urile înregistrate de GPS.



Am petrecut ziua de 25 (sîmbăta) tot la Mada Paradiso pentru că la Casa David în Cib era chef mare și chiar nu-mi lipseau chirăieli bahice și manele. Seara de 24 am mers cu lanterna și am prins raci în rîu am cinat și apoi am prelungit-o la un pahar de vorbă (mai multe) cu Franco pînă tîrziu în noapte astfel că a doua zi am decis să mai vizitez odată cheile, am adus două bidoane de apă minerală, m-am îmbăiat, m-am odihnit. Am decis ca revenirea să o fac peste munte pe șaua Pleșii Mari traseu care coboară la drumul către Balșa pe lîngă cetatea dacică. Harta îmi arăta un mic ocol dar doream să văd și cheile Glodului.

Acestea sunt camerele de oaspeți ale pensiunii, am dormit buștean două nopți cu geamul dinspre pădure deschis. O desfătare! Este locul unde aveam să revin cu aceeași plăcere în repetate rînduri. Ultima dată anul trecut (2020) în August împreună cu Gabriela

Per pedes spre paradisul Madei

Șansa de a ajunge aici se datorează tot internetului. Și poate cel mai bun și informat site despre munții Apuseni este www.karpatenwilli.com. Cele trei chei grupate exact după forma unui trifoi, sunt destul de puțin cunoscute. Aș putea spune, din fericire. Dintre ele, două, Madei (sau Măzii) și Glodului nu pot fi parcurse decât cu piciorul, adeseori fiind obligat să traversezi zone prin apă, uneori până la brâu. Mi-am propus să “fac” Cheile Madei. Aș fi avut două posibilități. Prima, să o iau pe Mery de coarne și să cobor vijelios spre Băcâia, Bozeș, și să revin la Mada-sat. Problema era aceeași, ar fi trebuit să revin prin chei la biță, să trag tare să mă întorc la “hotel”, ori să aduc și cortul. A doua, mai plauzibilă dar și mai practică, ar fi fost să urmăresc traseul de cruce albă pe pătrat roșu din Cheile Cibului, la Ardeu per pedes . Trebuie să recunosc că, din acest punct de vedere, traseele sunt foarte bine marcate, excepție făcând o porțiune ce coboară din Cheile Cibului la Ardeu. Camerista de la Cib, un soi de “bărbătoi” simpatic, genul de mocancă cu care ursul nu și-ar dori să se întâlnească, mi-a povestit cum făcea ea zilnic naveta la Ardeu prin “După Colți”. La Ardeu ca să prindă autobuzul de...Geoagiu!. O relatare absolut derutantă, și, mai ales când afli astfel de relatări, ar fi mai mult decât util să rămâi prudent. Pentru că, aveam să o aflu, naveta cameristei nu era nici pe departe ceea ce înțelegem noi prin termenul “navetă”. Asta îmi amintește, ca să fac o paranteză, de o povestire hazlie de-a lui Eugen David despre diferite “personalități ”de prin Bucium. Ci-că erau două femei care făceau naveta din Bucium la Abrud numai pe jos. Aveau un randament uimitor (pentru noi, cei de la șes). Odată, un șofer de autobuz cu mineri le-a văzut mergând exact în dreptul stației și a crezut că așteaptă autobuzul. A oprit și a deschis ușa așteptând să urce. Ele, nimic. No, nu urcați odată, s-a enervat șoferul?! Apăi nu, că ne grăbim... În primul rând, din Cib până în chei faci vreo doi kilometri. E plimbare. Apoi, în chei, traversezi pârâul și, pe lângă casa pădurarului care a amenajat un interesant heleșteu, urmezi marcajul amintit pe la poalele Pietrei Ursului.

Și până aici e plimbare de plăcere. Apoi, poteca se “lipește” tot mai tare de perete până ajungi “După Colți”.

Sunt chiar niște colți de calcar, o săritoare la care ajungi după ce traversezi pe potecă o porțiune de vreo 10 m unde ești suspendat între peretele de stâncă la dreapta și o prăpastie amețitoare la stânga. Dar panorama este devastatoare. Astfel că îmi găsesc un loc potrivit unde să mă odihnesc, la umbra unor oțetari. Aud în spate, sus, într-un horn, un soi de miorlăit nefiresc, când am întors capul abia am putut vedea umbra râsului strecurându-se pașnic. La o asemenea întâmplare ajungi să meditezi ani de zile, pentru că este un adevărat noroc să vezi această minune a Naturii încă în habitatul ei natural. Apoi, m-am holbățit minute în șir prin binoclu la o acvilă ce stătea cocoțată impertinent sus pe creastă. Un loc unde nu ar fi putut ajunge nimeni, am apreciat eu, nici măcar râsul. Probabil acolo era cuibul. Am prins-o exact în momentul când s-a detașat de stâncă. Am zis bine “detașat”. A “mirosit” un curent ascendent și pur și simplu a plonjat în el fără ca măcar să bată odată din aripi. Lenevia a continuat minute în șir, până când, tot fără o bătaie din aripi măcar, s-a transformat într-un punct negru pe azuriul cerului... De aici, Valea Băcâiei se vede în toată splendoarea ei. Acolo sus, simți că mai-mai ai putea urma exemplul acvilei...

Purced la traversare deși nu prea pot realiza ce mă așteaptă “După Colți”. Odată ajuns pe săritoare, ești derutat. În față, chiar sub vârful nasului prăpastia, în dreapta este o fisură, practic o “carie în colți”, pe acolo se coboară, sunt niște scări de lemn destul de șubrede, dar altă cale nu există. Peretele este surplombat, zăresc pe el cu coada ochiului pitoane, căi năzdrăvane deschise de alpiniști.

Apoi, pierd marcajul, este suficient să-l ratez într-un loc pentru a bâjbâi suficient de mult. Practic, ajung într-un hățiș de oțetari și tufe de porumbe, verific gps-ul, nu-i niciun bai, odată ce am trecut săritoarea am virat către vest către Ardeu, în cel mai rău caz aș ajunge tot către Băcâia, dar este practic imposibil să mă rătăcesc. Ajung pe o coastă calacaroasă înierbată, de acolo îmi apar în toată splendoarea lor, Pleșa Mare și Pleșa Mică, cele două masive calcaroase între care, râul Geoagiu și-a ferestruit făgaș.

Aspectul lor îmi aduce mai degrabă aminte de cel de pe coasta dalmată, vegetația este deosebită. În primul rând, stejarii. Sunt alții, cu totul diferiți de cei de la Breite. Par niște copii rătăciți, de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), soiuri specifice peisajului mediteranean. Jos, în dreapta zăresc câteva acoperișuri, sunt sigur că este Ardeul, problema este că până acolo ar trebui să găsesc o potecă cât de cât accesibilă. Pentru că, am nimerit într-o pășune (de vite, oile, ca peste tot în Apuseni sunt rare), care au creat un labirint de poteci marcate doar de baligile lor somptuoase. Astfel că, rătăcesc cel puțin o jumătate de oră până nimeresc pe un drumeag de care. Îl abordez hotărât, el mă scoboară de-a dreptul în inima satului. Nu știu de ce înțelesesem că în Ardeu ar fi vreo pensiune. Nu știu nici de ce îmi imaginasem că Ardeu este nu știu ce fel de așezare importantă. Aveam să îmi amintesc de cetatea dacică de la Ardeu, cea mai importantă de la nord de râul Mureș, care cetate, în afară de faptul că nu este deloc semnalată de către autoritățile locale pentru vizitatori (doar un panou informativ, dar nici o săgeată ceva care să te îndrume), era mai-mai să fie distrusă complet de o carieră de calcare deschisă cu aprobarea primarelui din Balșa, comuna de care Ardeu aparține. A fost salvată doar la protestul a sute de istorici și arheologi din țară și nu numai. Fenomenul mi se pare extrem de familiar, am senzația că primarii tuturor localităților din România, de la cea mai măruntă până la “hai mai mare”, nu sunt decât niște clone... Ajung în Ardeu, mai bine zis, mă rostogolesc însetat în buricul satului topit de căldură. Este o așezare de unde poți accesa toate cele trei chei, așezată aproximativ în mijlocul “trifoiului”. Încerc să aflu detalii despre o pensiune, în van. La școală, muncitorii care o renovează nu sunt localnici, dar mă îndrumă amabili către micromagazinul din capul satului. E și locul unde se colectează laptele, simt nevoia să beau o bere rece cu toate că nu știu cât mai am de mers. Ajung la “Meteșan”. Peste drum, casa cu o curte plină de flori. O babă îmi spune scurt că magazinul este închis. Asta știu, scrie pe programul Sci-Fi (deschis de la ora 7-8 și 18-20!)... Și totuși nu s-ar putea să..., încerc să îmbun murătura zbârcită... Cu chiu cu vai o cheamă pe nevasta nepotului (proprietarii magazinului). O fâșneață blondă cu ochi de cicoare, amabilă și dornică de povești. Nu are bere rece, dar dacă am răbdare, pune una la congelator, peste înghețată. Între timp, cer și obțin informații. Nici pomeneală de pensiune, cât despre dormit pe la careva prin fân... să întreb. Cu toată nesiguranța, rad o “timișoreană” care se duce direct prin pori, în atmosferă. Între timp, mocănița blondă mă pune în legătură cu mama soacră care, în spate, ciupelește niște pui de carne cu aspect de curci obeze. Ahaa, la Mada este o pensiune, îi spune parcă “paradis” (nu-mi sună prea bine, termenul îmi ridică suficiente semne de întrebare pentru a-mi dori să ajung vreodată acolo, iar când mai este și pe pământ, atunci... De data asta aveam să mă înșel, iată ce înseamnă să pleci cu idei preconcepute) în schimb aflu cum pot să abordez traseul până acolo. Nimeni nu îl parcursese, astfel că, tot ceea ce aflu este o scurtătură pentru a nu mai ocoli până la Balșa și apoi...înapoi. Din păcate, am de făcut patru kilometri pe șosea. Să ies din Ardeu, să urc câteva serpentine, apoi să cobor către Balșa. Lângă drum, o casă veche pe post de muzeu însă nimeni să îmi faciliteze intrarea, așa că mă mulțumesc cu o fotografie din exterior.

Trec pe lângă o livadă unde cosește la umbră un moșneag. Îi dau binețe, răspunde, e dornic de vorbă. De ce cosește pe căldura asta?! De plictiseală, și doar la umbra prunilor... E trist, mare parte din prune sunt pe jos, încă verzi, câteva nopți friguroase le-au “ars” cozile. Astfel că palinca de anul ăsta s-o cam dus. Asta da nenorocire! Găsesc cu ușurință scurtătura. Mă duce prin fânețe de unde se întrezărește foarte bine intrarea dinspre nord în chei. Sunt puțin dezamăgit, mă așteptam la ceva mai spectaculos, iar din cele câteva fotografii postate pe Google Earth, fotografii luate cred cu telefonul mobil, nu puteam să îmi fac în niciun fel o idee...

Poteca mă duce din fericire direct în râu. Acolo descopăr marcajul, triunghi albastru pe triunghi alb. Traseul este...râul. O cale de apă curată. Știu că are aproape doi kilometri și..cam atât. Mă echipez pentru o excursie...acvatică, cele mai importante fiind sandalele. Sunt sandale de treking, care iată, își fac treaba al treilea an consecutiv. Iar prin apa plină de bolovani a merge desculț ar fi fost un supliciu... Și destul de riscant din motiv de ... vipere. Odată ajuns în pârâu, atmosfera se schimbă radical. Este, până la intrarea în chei, un drumeag de apă limpede acoperit de o boltă de arini, e răcoare, calm, liniște, doar pașii mei prin apă.

Brusc, peisajul se schimbă, pereți de calcar golași se strâng spre firul apei, urmează un traseu greu de descris în cuvinte. Noroc că am avut trepiedul la mine pentru a suprinde și ceva din răcoarea imaculată a văii. Și aici, las doar succesiunea de fotografii să vorbească...

Desigur că nu pot rata momentul să fac o baie bună...

Și apoi, “navighez” mai departe...

Din descrierea de pe internet știam că undeva pe la mijloc este un izvor de apă minerală. Și ajung la un anumit moment într-un loc unde, cineva construise un dig de pietriș care separa vadul Geoagiului de... altceva. Escaladez digul și dincolo descopăr un adevărat pârâu de apă limpede bolborosind dintr-o bortă din stâncă. Ăsta e izvorul, doar că, de foarte curând, cineva îi amenajase cu beton ieșirea, cofragurile încă erau prezente. Sper că nu o fi vorba de vreun întreprinzător care peste noapte va capta întreg șuvoiul pentru a-l valorifica. Apa este o minunăție. Rece ca gheața. Este minerală, gustul este tipic, dar lipsită de acel gust foarte frecvent de sulf. Și foarte puțin gazoasă. Beau în delir, mă spăl cu apă minerală, senzația este stranie, cu toate că mă scăldasem doar cu ceva vreme înainte, dușul cu apă minerală avea ceva cu totul aparte, era ca o mângâiere rece dar extrem de catifelată care îmi ia oboseala cu mâna. Garminul îmi arată că deja parcursesem 18 km. Și, ies din chei, poarta dinspre sud este incomparabil mai frumoasă. La gura lor, câteva case ce par părăsite, nu îmi cred ochilor în ce loc minunat pot trăi unii. Dau de un drumeag care mă scoate în sat. Nici nu apuc să parcurg câteva zeci de metri când, din stânga se ivește o locuință ce aduce a pensiune. Ajung la intrare, este deschis.

Mada Paradiso Pensiunea a fost construită acum câțiva ani de familia Piscitelli. Franco și Melania. Franco este italian, Melania, timișoreancă cu origini în zonă. Au lăsat afacerea din Italia și au început aici o cu totul alta. O pensiune agroturistică. Dar, cu adevărat agroturistică. Obosit, am intrat în curte, am fost întâmpinat de Franco. Imediat după, o bere rece, adusă de Melania. Am băut pe terasă, oamenii mi-au plăcut imediat. Cu toate că inițial hotărâsem să rămân doar o noapte, la nici o jumătate de oră am decis că voi rămâne două. Și bine am făcut! Am scăpat de cheful de la Casa David, și aveam să mai repet odată traseul prin chei, de data asta odihnit. La Mada Paradiso, mănânci italienește. Și regește. Franco a preparat din telemea de oaie un soi de Pecorino Sardo de-a dreptul delicios. Slănina crudă pritocită între plăci de marmură și bine condimentată m-a convins că este mai bună decât cea afumată, a noastră. Omleta cu frunze proaspete de busuioc, roșiile din grădina proprie, pasta de măsline cu anșoa și usturoi, spaghetele cu sos de vegetale, vinetele uscate la soare și ținute în saramură cu usturoi și măghiran, ce desfătare. Fiecare masă încheiată cu câte un păhărel de limoncello, pentru a ușura digestia. Și într-un final, un tiramisu ca la el acasă. Iar într-o seară ne-am desfătat cu o porție de raci capturați din Geoagiu, care și el colcăie de crustacee, semn că apa este (încă) curată. Cu toate că nici de aici nu lipsesc pungile de plastic și peturile multicolore...

Aurora, puștoaica cu comportament pur latin (deh, sângele apă nu se face...) a încălzit atmosfera mereu și mereu, depănând povești suprarealiste.

Cu toate că site-ul lor este numai în italiană www.madaparadiso.com, aș sfătui pe oricine să petreacă acolo măcar câteva zile. Desigur, cine dorește liniște..

Mada, un sătuc unde mai poți zări case mai vechi de 100 de ani, risipit pe coastele calcaroase ale munților, mai este vizitat din când în când de turiști. Unii dau o fugă de la Geoagiu Băi aflat la doar 14 km distanță. Ajung pentru că “au auzit” de chei. Majoritatea sunt foarte dezamăgiți pentru că...nu pot pătrunde cu mașina înăuntru. Alții, fac o plimbare până la gura cheilor unde se opresc pentru că ideea de a pătrunde prin apă în interior le repugnă. Am remarcat și câțiva străini care cunosc neașteptat de bine cheile. Sunt adevărații pasionați de ecoturism, îi ghicești dintr-o privire.

Șederea la Mada Paradiso m-a decis să schimb planul și să îmi închei periplul tot aici, împreună cu familia. Și, mărturisesc că nimeni nu a regretat deloc. Foarte probabil cele două masive de calcar care formează Pleșa Mare și Pleșa Mică arată înăuntrul lor precum un șvaițer. Am reușit să fac o vizită scurtă într-o peșteră din Pleșa Mare, Peștera Zidită.

Care sunt motivele ridicării acelui zid de piatră de la intrare, greu de spus. Unii cred motivul ar fi, mascarea intrării, pentru a fi protejată colonia de lilieci, după părerea mea, puțin plauzibil. Oricum intrarea este foarte bine mascată de vegetație, gura peșterii fiind destul de sus astfel că oricât ai căuta cu privirea (chiar dotată cu binoclu), nu ai reuși să detectezi intrarea. În al doilea rând, accesul se face prin două tuburi de calcar succesive, pe care nu le poți traversa decât târâș. Chiar așa, în prima cameră, de fapt o hală imensă de circa 15 m înălțime, este întuneric beznă deja, astfel că fără o sursă de lumină sigură, ar fi riscant să te aventurezi.

La fiecare pas dai de cotloane adiacente, iar iluminarea insuficientă te derutează mai ales la revenire.

Am intrat dotat atât cu lanterna frontală cât și cu un reflector pe acumulatori de la o cameră video. Afară, o căldură sufocantă, la doar câțiva metri în interior, un aer răcoros și neașteptat de proaspăt, proprii aburi creând un efect straniu. Liliecii au început să se foiască, țiuind.

Podeaua peșterii este acoperită cu un strat apreciabil de guano (îngrășământ natural excelent provenit din excrementele liliecilor), astfel că am umplut o pungă mare pentru florile gazdelor. Am încercat să escaladez în cealaltă cameră, din păcate nu o poți face decât ajutat sau având o scăriță.

Interesant, peștera oferă un neașteptat calm și siguranță, îi pot înțelege mai bine pe strămoșii mei care le-au folosit zeci de mii de ani ca adăpost. Ieșirea este un adevărat șoc caloric, îmi trebuie câteva minute bune să îmi revin...transpirând din nou...

Dar, cu toată căldura nu pot să nu admir panorama ce pătrunde în grotă.

Aflasem de pe internet că zona, după Valea Cernei, are cea mai mare populație de viperă cu corn (Vipera ammodytes) din țară. Am căutat-o din ochi pe stâncăriile calcaroase prăjite de soare, sub pietre, îmi doream să văd una. Nu am reușit. Culmea norocului, la o ultimă tură în chei, am văzut nu una, ci două. În apă!! Nu erau adulte și foarte probabil fuseseră antrenate la vale de ploaia năprasnică ce căzuse în ziua precedentă. Cu toate acestea păreau să se simtă foarte confortabil. Prima, simțindu-mă, s-a încolăcit sub un bolovan pe lângă care chiar urma să calc, a doua părea să pândească niște pești, a fugit și ea dar am apucat totuși să fac o fotografie.

Am petrecut câteva nopți într-o cameră primitoare a cărei fereastră dădea direct în pădure.

Și cum călătorului îi stă bine să se țină de cuvânt, a doua zi urma să revin la Cib. Prin Cheile Glodului. Deveneam deja nerăbdător.