miercuri, 13 august 2008

Cu Mery în tren

Ca să ajungem la Cluj nu ne putem gâmdi decât la tren. Şi nu orice fel, ci unul personal. Ideal ar fi să fie unul personalizat. Ca de obicei, dimineata vine Kalman să ne ajute să urcăm. De data asta vine din Albeşti călare pe bike, echipat corespunzător de parcă ai spune că plecăm împreună. Ar fi fost chiar fain. Aşa cum îi e obiceiul, la 6 pontoş e în faţa casei. O prinde pe Mery de coarne, eu de târtiţă, şi o scoatem în stradă. De acolo, călare pe ea, aţă la gară, trenul e la 6.30. Odată ajunşi, tot ca de obicei, dă fuga şi aduce două espresso duble pe care le bem la botul biţei. Apare şi P. care, ne ajută să o aburcăm pe Mery cea nărăvaşă. Parcă intuind ce va urma, nimerim un vagon mai în faţă. E naşpa, nu e tren supraetajat, sunt bouvagoane din alea clasice, spaţiul de la uşi e mic aşa că trebuie să intru într-un vagon, cu greu, printre scaune. Trenul se urneşte, mai apuc să îl văd pe Kalman cum mă salută cu o privire invidioasă. Eh, asta-i... Caut un spaţiu vital pentru Mery când apare naşul care îşi pune mâinile în cap. De data asta sincer. “Nu mai e voie cu biciclete în tren!”. “Păi cu ce să mă duc până la Cluj omule, nu am maşină şi nici cineva să ardă benzina până acolo pentru mine. Vă rog, plătesc...!”. “Vă înţeleg dar nu se poate, şi dacă urcă supra, eu nu am cum să justific”. Apoi, meditează puţin şi mă sfătuieşte să o transport chiar în capăt, în vagonul de după locomotivă care e pentru naşi. Cam naşpa, e greu cu Mery încărcată să o strecor pe culoarul îngust, dar mă conformez. Ajung aproape când trenul opreşte în Dumbrăveni. Compartimentul e încuiat, naşul vine, descuie, o garez pe Mery, apoi revin în compartimentul vecin. Dau biletul la compostat şi încerc să îi strecor 10 lei, refuză. “Vorbim la Teiuş”. E totuşi bine. Mă aşez, pun căştile, privesc pe geam. Ceaţă, la greu. E cam răcoare, şi eu sunt echipat de biking. Elbow, Catherine Wheel, My Morning Jackett... Am plecat, nu gândesc nimic altceva. Sper ca măcar pe la Blaj, ceaţa să se risipească, e chiar frig. Nope! Soarele încearcă acolo să facă gaură-n nori, dar degeaba. După Cistei, o scot pe Mery, naşul nicăieri. Înăuntru, la Blaj urcase un tip, care fumează înăuntru şi bea o cafea. Hmmm... O fi, n-o fi?! Naşul nu apare, trenul opreşte exact în dreptul perechii sale care continuă spre Cluj. Mă ajută doi tineri să cobor, îl caut pe naş din ochi. Apare, întind mîna, îi strecor cei 10 lei. “Nuuu, îi prea mult!!”. Refuz târgul, a fost de treabă. Îl strigă pe naşul de la celălalt personal să mă ajute. Şi ăsta pare un tip ok. îmi spune să merg la ultimul vagon, ei aici e mişto, sunt vagoane cu etaj, culmea, ultimul e clasa 1. Mă ajută doi inşi să urc. Parchez bike-ul pe holul larg şi urc la etaj pe primul scaun să pot să o supraveghez pe Mery. Iese soarele. Aha, e bine! Ca un făcut, la Aiud, un boschetar nu găseşte altă uşă decât aia din dreptul biţei. Dă cu capul de roată dar insistă să urce. Cobor, mişc biţa, boschetaru urcă, se uită urât. Pute îngrozitor, e mirosul acela tipic. Soios cât încape! Coboară la Războieni, de acolo, totul curge. E senin, privesc dealurile golaşe de după Câmpia Turzii care m-au fascinat mereu, nici acum nu sunt decis dacă să îmi placă sau să le detest golăşenia. Urmează tunelurile, apoi trenul coboară. Cojocna, Apahida... Şi naşu ăsta se târguie că-i prea mult. Nu discut, îi strecor şi lui 10 lei mai mult cu forţa, ne apropiem de gară. Cluuuuj!. Coborâm, ieşim în faţa gării, lumea se uită curioasă. Pornesc GPS-ul care se execută docil, exact acolo unde, acasă, pe ExpertGPS pusesem punctul de plecare. Resetez totul pentru a fi gata de start. Strâng chingile, verific frânele, e cald, foarte, pentru ora 11.30. Sun pe mobil că am ajuns, apoi îl închid. Ies la drum, o călăresc şi dă-i bătaie. Primele pedale, în Cluj. Uauu!

Niciun comentariu: