Plecare cu bița, cu trenul și regăsirea cu Iubirică

 Urma să plecăm diferit, Pe fete să le aducă Franco la gara din Orăștie iar eu cu bița la vale. Aveam de pedalat cam 25 km dar o parte din bagajele mai grele urmau să vină cu mașina. Astfel că drumul a fost o plimbare de plăcere, am plecat mai repede cu o jumătate de oră și am ajuns aproape odată cu mașina lui Franco. Cam acesta e traseul și profilul

Iubirică a dispărut de acasă prin luna mai. A fost o seară cu furtună, nu am mai dat de el și nici nu a mai apărut înapoi. Aici o fotografie cu el, una dintre ultimele lui fotografii făcute undeva în aprilie.

Am pus fotografia în fereastră, am anunțat prieteni, am mai pus-o și pe Samizdat, nimic, nimic, nimic..

Am urcat la Orăștie în tren, abia am încăput dar am reușit să o aburc și pe Mery. Ne-am luat rămas bun de la Franco, un tip fain, cu mult umor, am petrecut seri la rînd povestind și făcînd glume. Aveam să revin de cîteva ori la Mada să ne revedem.

Ajunși acasă, ne întîmpină mama. Foarte emoționată ne întreabă că ”ghici cine o venit”. Niciunul nu am reușit să ghicim nici prin cap nu ne trecea. ”Veverițul” (așa îl botezase mama. ce Veveriț mamă. Veverițul! Ne uităm unii la ceilalți, eu întorc curios capul și de sub frunzele de rabarbăr îl zăresc pe Iubirică. Slab, murdărel vizibil obosit, șchiopăta de laba stîngă din spate, Era încă speriat, cu greu l-a luat Marcela în brațe. A rămas pînă astăzi o enigmă unde a petrecut Iubirică cele trei luni. Desigur, fără nicio dovadă am dat drumul imaginației, tot felul de teorii. Important este că a revenit, avea să călătorească traversînd cu noi cu mașina Europa pînă în Irlanda de Nord și înapoi. Acum este bătrînel, a rămas singurul supraviețuitor din linia de pisici a Zuzicăi (care și-a găsit și ea locul de veci acum o lună între cei doi stejari de la Bendorf)

Alte tripuri n-au mai fost să fie. Tînjesc și acum, plecarea în irlanda ao considerat-o doar o pauză dar din păcate o formă urîtă de borelioză m-a determinat să abandonez orice idee de a mai alege să fac astfel de aventuri cu bicicleta.

Au rămas acestea trei, poate cele mai frumoase concedii petrecute de mine ever.

Din nou în Cheile Glodului, de data asta cu fetele

 Am decis să alegem o excursie de (aproape) o zi pe un traseu cunoscut deja. Pînă în Cheile Cibului era cam departe așa că ne-am zis, hai să ne-nglodim puțin. Vremea arăta grozav, nu mai erau căldurile sufocante de dinainte de ploi așa că după cafeaua de dimineață am pornit-o spre Ardeu peste șaua Pleșei Mari. Traseul este ușor, cea mai simpălă alternativă este o potecă ce urmează aproape matematic linia de medie tensiune. Am ales unul ceva mai ocolit, nu foarte dificil dar de unde se văd cheile în toată măreția lor.

Poteca trece pe lîngă această cabană pe piloni, destul de mare pentru a fi numai observator pentru vînat. Un loc grozav să te adăpostești în cazul unei furtuni. Pămîntul este încă umed noroc că aproape tot traseul este înierbat. Dincolo de șa este un popas unde este o masă cu bănci acoperite la umbra pădurii. Pasc liniștiți niște cai, ne oprim, Gabriela face fotografii (din nou de negăsit) și după ce ne odihnim puțin o luăm la vale. Poteca coboară numai prin pădure, șerpuind, pînă dă în drumul ce leagă Geoagiu de Balșa, într-o curbă. La nici un km în stînga sub Pleșa Mare se află cetatea dacică de la Ardeu. Nu m-am obosit să o vizitez, este cocoțată strategic pe culmea unui deal mai mic care este practic accesibil doar cu piciorul. Preferăm să ne continuăm drumul, intrăm în Ardeu dar nu facem mulți pureci prin sat cine îndreptăm ață către Chei. Luăm firul pîrîului, ne latră niște cîini, gospodăriile se răresc și poteca intră în pădure. Practic intră și iese, străbați niște poieni mirifice.

Din pădure se coboară abrupt în gura cheilor. Deja este răcoare și înaintăm prudent peste bolovanii alunecoși. Și aici în modd vădit pîrîul crescuse după ploaie, măturase toate gunoaiele cele găsisem data trecută. În schimb, din amonte adusese altele. Am înaintat o bucată în adîncimea cheilor, ne-am oprit, am mîncat, ne-am răcorit în apa rece a pîrîului Glod.

Nu cred că este o plăcere mai mare decît îmbăierea într-o apă de munte. Este acolo ceva ce vine din începuturi cînd apartenența la Natură era totală. Totul era comuniune cu Natura iar natura era magie iar magia însemna spirit. Scriu la mai bine de 12 ani de atunci iar omul continuă dezmățul. Asaltul împotriva naturii este total. De la mănăstiri construite în arii protejate, ca captări de izvoare de apă minerală (în Lidl este apă plată ”Cheile Cibului”!!), mii de tone de deșeuri aruncate în văi care, în momentul viiturilor creează adevărate baraje, pădurile dispar văzînd cu ochii iar omul se extinde neabătut. Aud acum că este în proiect construirea unui drum asfaltat ”Trans Apuseni” exact pe traseul pe care l-am făcut în 2007 de la Aiud la Abrud. Toți cocalarii vor avea acces mult mai ușor în locuri care înainte au fost din fericire ”uitate de lume”.

Mă gîndesc că poate am fost un norocos și am prins parte din ”ultimul tren”. În prima mea copilărie, pe strada unde locuiam (Ilarie Chendi) era exact ca la țară. Nu treceau decît 2-3 automobile pe zi. ne îngrămădeam la porți să le zărim, în anii 60 automobilele erau încă rare. Treceau însă în zilele de tîrg care trase cu boi care veneau cu marfă bună din Șaeș sau chiar Apold. Cei de mai la depărtare veneau cu cu ”Țugul”

Bunicii mergeau la piață (la Blaj sau Teiuș, mai rar la Alba) cu căruța. Plecau cu noaptea în cap pentru a ajunge dimineață în tîrg.

Am prins Crăciunelul încă fără curent electric, pe ”cale” îți băgai degetele în ochi de întuneric. Din drum zăream ferestruica luminată din camera din mijloc a bunicii, ne aștepta seara citind la lumina lămpii cu petrol. ca să aflu știri nu era cale, doar cîțiva aveau în sat aparate de radio pe baterie, unul era tata lui tata din Bărăciune.

Am prins încă lumea plină de liniște unde informația circula lent și doar la nivel de comunități mici. Știrile mai importante veneau odată cu oamenii de la tîrg, de două ori pe săptămînă. Caravana cinematografică venea o singură dată pe săptămînă, vara proiecta filmele la exterior, pe peretele din spate ale căminului cultural, apoi în cămin s-a construit o cămăruță pentru proiectoarele de film.

Nici Sighișoara nu era foarte departe. În afară de centru care era pavat cu macadam, drumurile erau ca la țară. Se lua des curentul electric și atunci intra ca formă de back-up, uzina electrică locală. Tata a cumpărat un radiou pe lămpi, Vostok, adus de traficanții basarabeni din URSS. Atunci ascultam teatrul radiofonic, pe furiș părinții Europa Liberă iar duminica plăci de ebonită cu canțonete italiene.

Natura era încă aproape virgină. Tîrnava era plină de pește, în fiecare seară veneam cu tata de la pescuit cu cîte 2-3 kg de pește. Vara oamenii se spălau în Tîrnavă, rufele le spălau în Tîrnavă, animalele la fel.

Asta simt acum ce simțeam atunci (dar nu conștientizam). Armonie.

De la Cheile Glodului am revenit exact pe același traseu deși Gabriela ar fi vrut să revenim prin Cheile Madei. Dar, de cînd cu vipera cu corn fotografiată în rîu, nicio șansă. Așa am petrecut ultima zi din acel trip la Mada.

Cu fetele la Mada

Fetele au ajuns la Orăștie cu trenul. Le-am așteptat cu Franco în gară, aveam să petrecem la Mada Paradiso trei zile. Ne-am împărțit timpul cam în felul următor. În prima zi, ne-am învîrtit prin jurul pensiunii, nimic special. fetele ar fi vrut să facă o baie la Geoagiu din păcate nu aveam mașină și pînă la Geoagiu Băi sunt 14 km. Am decis ca într-una din zile să facem cheile Madei și să intrăm în peșteră iar în a doua să mergem pînă în cheile Glodului într-o plimbare.


Furtuna venită seara ne-a cam schimbat planul. a fost o furtună violentă iar apele Geoagiului au crescut așa că ne-am decis ca mai întîi să abordăm peștera. Nu știu ce lungime are peștera, cert este că e greu de depistat cu ochiul liber. În gura peșterii a fost ridicat un zid de piatră (nu știu cînd șți care a fost scopul), Melania m-a rugat să-i aduc din peșteră ”guano” de lilieci, poate cel mai bun fertilizant pentru flori. Ne-am trezit dimineața devreme cînd aburii de după ploaie încă se ridicau peste Stăuini.

Ne-am echipat lejer, Franco ne-a dat un proiector cu baterie, idee bună numai cu lanterna de cap nu ne-a fi descurcat. POteca spre gura peșterii este abia vizibilă și plină de săritori, ne mai oprim să admirăm Pleșa Mică și Stăuini. E ceva de vis.

Intrați în gura peșterii atmosfera se schimbă. Din peșteră vine un aer răcoros, decid să intru primul, e o cameră anterioară apoi trei guri de intrare.





O abordez pe cea din mijloc, e un capăt de tub de vreo 10-15 m lungime, cine suferă de claustrofobie e de preferat să rămînă afară. Îl traversez și ies într-o cameră largă a cărei dimensiuni reale nu o să o știu niciodată cu adevărat. Ceva stalagmite, urme de pași și mult guano peste tot. Strig la gura tubului că e ok, vine Gabriela, Marcela se decide săintre și ea într-un final.

Nu e nimic grozav acolo dar caut și găsesc cîteva ieșiri, cu siguranță peștera se prelungește în mai multe ramificații. Mereu mi-am închipuit cele două Pleșe ce străjuiesc cheile ca pe două căpățîni de Șvaițer cu o grămadă de goluri înăuntru, cu lacuri (care alimentează de exemplu izvorul de apă minerală din chei)...

Facem ceva poze (acceptabile pentru lumina slabă din interior, proiectorul de la Franco mai ajută cît de cît).

Într-un sac de gunoi strîngem guano, este ca un nisip mai granulos și foarte fin cu o textură stranie, organică. E plin peste tot, aici chiar merită să ai grădină. Important este să ai destul curaj să vizitezi peștera atît de frecvent.

Revenim afară în ordinea inversă intrării. Iesie Marcela, Gabriela și apoi eu.

Odată ieșiți ne schimbă hainele și mai tragem niște poze înainte de a coborî spre pensiune

Nimeni de acolo nu știe să dea ceva detalii despre peșteră. Oricum acel zid zdravăn ce-i maschează o bună parte din intrare dovedește că peștera a avut cu siguranță un rol important cîndva. Am căutat pe internet detalii, nimeni nu știe nimic.

Reveniți la pensiune ne așteaptă o masă festivă, e ziua Marcelei și avem o masă italiană 100%. Totul este delicios aperitive care de care mai diverse, lasagna acompaniată de un Barolo grozav și în final un Tiramisu cum nu am mîncat niciodată. Ne apucă lenea, Gabriela vrea în chei, și și mergem, Marcela rămîne să se odihnească. Nu mai iau camera cu mine, o ia doar Gabriela dar fotografiile făcute de ia au dispărut. Am salvat doar această fotografie cu un pui de viperă cu corn înotînd în apă adusă foarte probabil de torenții ploii de astă noapte. Apa fiind destul de mare nici nu am putut intra foarte adînc în chei, am ajuns doar pînă la izvorul de apă minerală.

Am adus cu noi două bidoane cu apă minerală, este cea mai bună apă ce am băut-o vreodată.