duminică, 31 august 2008

Ieşirea din munţi




Controlez pe GPS traseul şi, pentru prima oară Garmin VISTA HcX (o sculă excepţională) a “sughiţat” în chei. Semnalul de satelit este atât de slab acolo încât altitudinea s-a resetat ,arată complet aiurea, îl plimb degeaba încoace şi încolo, semnalul revine şi se pierde, dar acum chiar nici nu prea contează. Harta îmi arată clar cam pe unde sunt, iar waypoint-ul marcat în ziua precedentă este destul de precis. Regret doar că n-o să pot să am profilul întregului traseu parcurs, în toată spleandoarea lui cu profilul unor dinţi de fierăstrău. O înhămez pe Mery, deja totul funcţionează şnur, aş putea face totul legat la ochi, trec râul, este mai cald decât afară, picură urât, cerul albastru a dispărut complet, asta e, păcat. Ştiu că drumul va fi practic tot la vale, o coborâre lină, ultimii 25 km drepţi ca în palmă. Încă sunt în chei, cam multe maşini, unele parcate aproape în apa râului. Este ciudată această lene a automobiliştilor de-a căra câţiva metri suma de bagaje pe care au transportat-o. Simt ca nişte smintiţi nevoia imperioasă de-a dormi cu nasul la ţeava de eşapament, de-a face grătarul cu Florin Salam râgâindu-le manelos lângă grătarul cu mititei. Pe stânga, la Poiana Galdei, o cascadă superbă. Mi-o aduc aminte vag, n-am mai fost pe aici de zeci de ani. Şi tata îmi povestea de ea, în liceu avusese un coleg din Galda de Sus, îl vizita des, făceau baie aici.


Ştiu că atunci ne-am bălăcit serios, jos este o parte de apă adâncă, acum nu aş mai face-o. În amonte, omul şi-a lăsat deşeurile care pe nişte marcaje mizerabile a trecerii lui imbecile prin Natură. Chiar în dreptul ei, pe drum, o familie mănâncă la botul maşinii, de fapt au întins o faţă de masă pe bot şi înfulecă de zor. Au oprit în drum, numai că drumul este mai mult decât îngust, greu se strecoară două maşini una pe lângă cealaltă. Faptul că trec alte maşini şi le condimentează micul dejun cu praf şi gaze arse nu îi deranjează deloc. Îi privesc în toată nesimţirea lor aproape candidă şi aleg să îmi continui coborârea conştient că, cu fiecare kilometru cu care mă apropii de “civilizaţie” voi vedea tot mai multe scene similare. În fapt, am nevoie de o nouă readaptare, nu?!. La cabana “Galda” full de automobile. Mai jos, încep să se iţească cabane, nu foarte multe şi de dimensiuni totuşi decente, ba chiar unele sunt chiar cochete. Intru în cheile Galdei şi peisajul seamănă decupat cu cel din filmul Winnetou al copilăriei.

Nu sunt la fel de spectaculoase ca şi Cheile Întregalde, dar au un farmec straniu, aproape marţian. De aici, totul devine aproape rutină. Încep să apară porţiuni asfaltate, la Galda de Sus, în stânga, Piatra Cetii ca o căpăţână de zahăr al cărei profil îmi fascinase copilăria, o zăream în fiecare dimineaţă din satul bunicilor, Crăciunel.


Din Benic, un asfalt lamă. Media este de peste 20 km/h, aproape că nu sunt nevoit să dau din pedale. Trecerea la şes se face aproape brusc, Galda de Jos este deja comună de şes, ici colo câte o coastă calcaroasă. Se vede Teiuşul în stânga, Podul Mureş, spre unde merg cerul este vânăt. Ştiu o scurtătură la Coşlariu, este pe lângă linia ferată, regret că am ales această variantă, deh, leneşul mai mult aleargă deşi am apelat la aceasta numai pentru a evita nebunia de pe E1. Drumul trece printr-un depozit de gunoi ad-hoc, pute exact a ce trebuie să pută un astfel de loc. Este pentru prima oară după aproape două săptămâni când aerul respirat îşi ia nasul la purtare. Automobile în depăşire, nebunia de care parcă abia scăpasem. Parcă nu e chiar atât de naşpa ca de la Cluj la Gilău, dar nici plăcut. Crăciunelul se zăreşte în depărtare, dealurile nu s-au schimbat deloc. Doar că, în sat a mai apărut o biserică, acea greco-catolică, într-un sat exlusiv greco-catolic biserica nu a fost retrocedată de către ortodocşi, astfel că oamenii şi-au construit o alta, o copie aproximativă a Catedralei Metropolitane de la Blaj.

Ajung în sat exact când lumea iese de la biserică. Dintr-un foc mă întâlnesc cu patru veri şi verişoare, practic sunt rudă mai apropiată sau depărtată cu mai bine de jumătate din sat. Oamenii mă privesc ca pe un extraterestru, se şuşoteşte, se întreabă, au rămas la fel de curioşi. Cu siguranţă ştirea va ajunge înaintea mea la vărul Ion unde o să mă cazez. Crăciunelul nu are nevoie de Messenger, aici a fost inventat Internetul cu mult înainte, când nu era nici măcar electricitate. Simt o bucurie imensă, adevărata mea casă a fost mereu aici.

luni, 25 august 2008

Mogoş-Întregalde




De la Mogoş, mai bine zis de la gazda mea Ioana Miclea, biţa o ia la vale nebuneşte pe asfaltul proaspăt. E un vând cumplit, se vesteşte a ploaie, plec oarecum nedecis, dacă vântul o să înceteze, cu siguranţă o să înceapă ploaia. Şi nu orice fel de ploaie. Intru în centrul comunei cu 55 km/h şi aşa şi ies, ca o nălucă, apucând drumul către intersecţia unde trebuie să o fac la dreapta. Nu am auzit lucruri foarte bune despre porţiunea ce urcă şi, când privesc locul unde trebuie să ajung, realizez că va fi o plimbare de câţiva kilometri în care trebuie să o împing pe Mery de coarne. Trec un pod şi de acolo drumul o ia pieptiş la deal, este exact acelaşi soi de pantă care te scoate către Bucium. Mogoş este de fapt într-o căldare, şi, oriunde ai ieşi, te confrunţi cu pante care nu ştiu cum sunt abordabile de către maşini în timpul iernii. Vânt, soare, nori negri, mai şi picură. Urc serpentine abrupte şi îmi iau gândul că aş putea prinde vre-o porţiune care să mă lase să urc pe biţă. Drumul intră într-o pădure de brad, şi, când privesc spre lizieră, încremenesc! Hrib după hrib, muscăriţe, gălbiori, atâtea nu am văzut de când sunt. M-aş opri să le culeg dar oricum nu am unde să le pun, iar într-o plasă m-ar încurca la mers. Nu ratez ocazia să pozez câteva... Aşa că trec cu jind, mă depăşeşte un ARO aproape sufocat de efort, după el trage o remorcuţă cu fân. Totuşi se circulă şi cu automobile. Mă mai opresc, găsesc nişte izvoare unde îmi împrospătez provizia de apă, în dreapta un nor negru cu reflexe verzui, nu am cum să grăbesc pasul, sunt abia la jumătatea pantei. Vântul se opreşte, ştiu că vine ploaia, ochesc un brad bătrân, este cel mai sigur adăpost, cine a umblat prin păduri de brad ştie că, chiar după cea mai torenţială ploaie, la poalele brazilor, lângă trunchi, pământul rămâne uscat. O înghesui pe Mery sub un altul, îmi scot pelerina şi mă ghemuiesc sub un brad imens. Ploaia se porneşte instantaneu, ca şi cum cineva ar fi tăiat cu o sabie punga supraplină a norului. Toarnă, nu văd nicun picur de ploaie. Cu toate acestea, acolo unde sunt e uscat, mă aşez confortabil şi admir cum trăzneşte către Mogoş. Ploaia trece exact cum a pornit de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic, măcar n-o să mai am parte de praf. Ajung într-un final pe culme, de unde se vede căldarea Mogoşului ca din avion.

Apoi trec către Valea Galdei, stupoare, acolo drumul e perfect uscat. Este la fel de abrupt ca acesta ce l-am urcat, mă sprijin pe frânele biţei, e ca şi cum aş coborî un perete, dacă o fur aici e naşpa rău. Totuşi, Mery se comportă exemplar, frânele ţin la tăvăleală, nu am coborât niciunde o astfel de pantă. Aici pădurea este complet de foioase, ce schimbare incredibilă la doar câţiva zeci de metri. Drumul este plin de şanţuri săpate de şuvoaie, trebuie să fac echilibristică, cu toate acestea refuz să merg pe lângă biţă. Apoi panta se mai domoleşte şi, aşa cum analizasem pe harta GPS-ului, va urma iarăşi o lungă porţiune de coborâre. Este mai greu decât la urcat, aici stai cu tot corpul încordat, cu simţurile ascuţite, este suficientă o piatră abordată greşit pentru a ieşi în decor. În stânga nu ar fi problemă, este pădurea pe o coastă abruptă, dar în dreapta este o vale abruptă unde nu ai nicio şansă să ajungi întreg. Admir peisajul, este ALTUL, aici urcă curenţi calzi pe culoarul Galdei. Ici colo o casă, intru în Ghioncani care încă aparţine de Mogoş, se remarcă doar printr-un gater care duduie şi grămezile de rumeguş. Două mocăniţe coboară cu găleţi din munte, au fost probabil după afine. Nici nu apucă să mă zărească prea bine, apoi case părăsite şi, dintr-odată în dreapta, înainte de Ivăniş (sau în Ivăniş?!) jos, în stânga, zăresc un vârtej. Ştiam că mai există în Apuseni aşa ceva, nu ştiu dacă se mai face pănură, dar arată grozav, sunt fericit că mai am ocazia să zăresc aşa ceva...

Valea se lărgeşte neverosimil pentru o zonă unde există unele dintre cele mai frumoase chei.

Pare o zonă de unde oamenii au fugit, chiar şi cele câteva maşini oprite pe lângă care trec, par oprite acolo de ani buni. Oameni, deloc. Traversez râul Galda de câteva ori, apoi, în vale în dreapta, apar Cheile Găldiţei. De aici nu apar chiar atât de spectaculoase, dar, calcarul are frumuseţea lui, este mai docil cu apa şi tocmai de aceea, se lasă modelat spectaculos în turnuri, turnuleţe, tunele, peşteri.


Aş fi putut să merg să campez în Cheile Găldiţei, în centrul Întregalde se face intersecţia către acestea. Nu ştiu de ce n-o fac, las biţa să curgă la vale, îmi propun să stau acolo şi să bat cu piciorul atât Cheile Întregalde cât şi cele ale Găldiţei. După biserică, drumul se înghesuie, pârâul şi mai şi, devine doar un şuvoi spectaculos, zăresc Cheile Întregalde.


Mi-aş dori un loc de campare mai puţin accesibil, şi, chiar îl găsesc. Mai la vale de un grup de studenţi cu corturile, peste pârâu, o poiană numai bună de aşa ceva. Sunt urme de foc, nu mă bucur, deja ştiu că mă aşteaptă şi ceva gunoaie. Cobor, şi trec cu Mery prin apă. Este neaşteptat de caldă, la mijloc trece de genunchi dar bagajele rămân uscate. Mă apuc să fac ceva curăţenie, dar, când să montez cortul, o ploaie cu soare mă obligă să ma aştept. Nu e plăcut să dormi într-un cort ud. Vântul este de-a dreptul furtună, acum voi afla cum se poate monta cortul în astfel de condiţii. În ciuda temerilor, reuşesc. Mai greu, e drept, dar e OK totul. Îl plasez într-o zonă mai puţin vizibilă de la drum, iar biţa o parchez în pădure şi o acopăr cu foaia de cort, n-o mai văd nici eu de aici de la zece metri. Dovadă că nu sunt foarte vizibil, la un moment apare o Dacie papuc cu număr de Mureş, sunt nişte tineri, dau să treacă, abia apoi mă zăresc şi se răzgândesc, mă salută şi coboară ceva mai la vale în căutarea unui alt loc accesibil.

Aş încerca inutil să aprind acum focul deşi, mi-este o foame de lup. Nădăjduisem să caut nişte ciuperci, dar a aprinde focul în aceste condiţii ar fi o adevărată nebunie. Nu prea am altceva de mâncare, la trei kilometri mai sus trecusem pe lângă un magazin-crâşmă, decid să fac o plimbare până acolo. Pun în rucsac toate lucrurile de “valoare”, trec apa şi mă îndrept spre magazin. Trec pe lângă grupul de studenţi, joacă volei, se bronzează, băieţii par destul de matoli. Merg prin soare, în dreapata pândeşte iarăşi un nor vineţiu, ajung la magazin. La mese, obişnuiţii clienţi alcoolizaţi pe care îi regăseşti în miezul zilei în fiecare comună. Nu sunt deloc amabili, te privesc urât, sunt exact acea faună care o regăseşti peste tot, oamenii lipsiţi de ocupaţie, cu alcoolul în cap toată ziua. Nici vânzătoarea nu este excesiv de prietenoasă, îmi fac cumpărăturile şi plec rapid, este cu siguranţă un loc care îmi displace profund. Revin la cort, deschid o conservă de costiţă cu fasole, pâinea este bună, aflasem că este făcută la Cricău. Sunt deja nume de localităţi cunoscute mie, sunt aproape de locurile copilăriei. Picură iarăşi, apoi ceva soare, dar vânt cât încape, cortul vibrează nervos, mă gândesc dacă nu cumva în toiul nopţii mă voi trezi sub cerul liber. Întăresc corzile, mai asigur ancorele, apoi mă strecor înăuntru unde este încă foarte cald. Îmi pun lantrena de cap şi citesc pe “sărite” din Walden. Pereţii cortului se zbat, vântul este atât de puternic încât nu aud nici măcar curgerea apei deşi sunt doar la doi metri de râu. Sper ca vremea rea să înceteze, am chef să fac a doua zi nişte ture. Desigur că adorm cu lampa pe frunte, mă trezesc pe la nu ştiu ce oră, sting lanterna, vântul pare să se domolească. Dorm ca anesteziat, dimineata mă trezesc picurii de ploaie. Nu plouă foarte tare, vântul nu mai bate deloc, în schimb barometrul nu promite nimic bun. Cu toată ploaia, reuşesc cu ajutorul unui mesteacăn să încropesc un foc, cafeaua fierbe, ehee, se schimbă treaba! Pe drum, două jipane cu număr străin, şoferii mă salută, ei merg la deal trăgând după nişte remorci cu motociclete de teren. După cum se arată, va fi o zi complet naşpa, fac o scurtă plimbare de recunoaştere.

Cheile sunt extraordinare, mi le aduc vag aminte, am mai fost aici într-o excursie cu şcoala prin clasa a V-a. Turnuri, trunuleţe, şuvoaie, ce frumuseţe!


Ajung la concluzia că nu voi putea face cele două trasee, picură enervant, nu este deloc plăcut să stai toată ziua în cort privind cum afară murează. Am de luat o decizie care nu mă bucură foarte mult, zilele următoare îmi vor dovedi că am fost inspirat. Adun cortul, trebuie să plec. Ce păcat, dar îmi promit să revin aici să “purec” zona. În fond, de la Sighişoara până la Teiuş este o nimica toată, iar de acolo, o plimbare de plăcere... Revăd profilul traseului parcurs de la Mogoş până aici la Întregalde. Hmmm...


sâmbătă, 23 august 2008

Către Mogoş


La Detunatele mi-am “aranjat” următoarea cazare la Mogoş. Cum? Exact pentru că nu cred în întâmplări, trebuie doar să laşi fiecare ACUM să curgă fără să intervii cu nimic. Când coboram cărând recolta de ciuperci, urcau trei tineri. Surorile Roxi şi Lolo şi prietenul lor, Mihai. Toţi din Turda. Rătăciseră drumul către gheţarul de sub Detunata Flocoasă. I-am îndrumat, apoi ne-am revăzut la Vetălău. Am intrat în dialog, erau interesaţi de trip-ul meu, de echipamente, ce mai, o companie placută. Fetele erau într-o scurtă vacanţă la mătuşa lor din Mogoş. I-am întrebat dacă nu mi-aş putea pune cortul în grădina mătuşii, desigur, nu era nicio problemă, mi-au explicat unde stă mătuşa, au plecat. Anul trecut, cand am făcut această porţiune în sens invers, am poposit tot la Mogoş, dar am fost “cazat” la dispensarul medical din localitate prin bunăvoinţa doctorului Horia Avram. Acum aş fi preferat din nou cortul...sau o şură cu fân.

Dimineaţa următoare, mă trezesc iarăşi cu noaptea şi cu Vetălău în cap. S-a sculat şi el devreme, trebuie să plece la Izbita unde are o pădure şi musai trebuie să bem cafeaua împreună şi să mai facem o şedinţă de “furtună-n creier”. Aşa şi facem, e plăcut dimineaţa când încă totul este umed de rouă, nu mai terminăm de povestit. Apoi, Vetălău îşi ia rucsacul şi coboară pe scurtătură către Valea Şesii. Eu mai trebuie să aştept să se zvânte cortul, îl desfac şi-l întind pe claia de fân. Apoi, ritualul deja devenit rutină a bagajelor. Deja le pot face cu ochii închişi, am o anumită ordine inversă pentru a putea aborda în caz de necesitate (a se citi ploaie), ţoalele de protecţie. La sfârşit adun cortul, sunt tot mai mulţumit de el, este un Cavery Cubby luat de pe internet la un preţ foarte bun, (celor intersaţi, www.montline.ro). Este acceptabil de uşor, are un mic antreu pentru rucsac şi alte bagaje, nu transpiri înăuntru, a trecut şi proba ploii, şi nu orice fel de ploaie ci o rupere de nori, şi, cum aveam să constat doar peste două zile, şi pe cea a vântului puternic. “Echipamentele” de camping de la supermarketuri nu sunt decât nişte ţepe ieftine. Din fericire, poţi cumpăra şi la noi echipament de calitate la preţuri zic eu rezonabile, vă mai sfătuiesc să mergeţi pe www.craimont.ro. Tot mai mult realizez cât de mult înseamnă să pleci într-o astfel de aventură având cu tine o biţă de calitate şi echipamente sigure şi uşoare.

Deci, plec de “La Fefeleaga”, urmează cei doi kilometri de coborât abrupt, de sus de pe potecă văd drumul “arat” de tafuri şi îmi vine să râd că mi-am închipuit că voi putea urca cu biţa încărcată pe aici. Nici cu ea descărcată nu ar fi fost vre-o şansă. Şi, profund inutil, pentru că nici la coborâre nu aş fi putut-o folosi. Ajung la casa unde am garat-o pe Mery, gazda este în bucătărie, în timp ce îmi aranjez bagajele în genţile biţei, ea îmi scoate apă proaspătă din fântână. În spatele casei, un duş natural, un pârâu cu o cascadă. Mă spăl, mai bine spus mă bălăcesc, este grozavă apa de munte, nu aş mai ieşi de sub “duş”. Odată biţa încărcată îmi iau rămas bun şi plec, ies pe poarta mare, mai am o porţiune noroioasă, de aceea am şi rămas cu bocancii în picioare, apoi la drumul principal, trec din nou la sandale, este mult mai comod. Mă aşteaptă un urcuş zdravăn. Îmi reamintesc pe unde am coborât anul trecut, nu e o distanţă mare, dar iarăşi voi ajunge la peste 1000 m, pentru ca apoi drumul să coboare abrupt în Mogoş. Purced la treabă, am chef de pedalat, mai am cam doi kilometri de asfalt, după care urmează cel pietruit. Anul trecut îl coborâsem după ce, noaptea precedentă plouase ca la ecuator, era tot plin de pâraie, spălat pe alocuri, cu lemne şi bolovani aduse de torenţi până în mijlocul drumului. Îmi “calibrez” efortul, nu mă grăbeşte nimeni aşa că, trag constant.



La intrarea în Bucium Poieni, unde deja drumul începe să o ia pieptiş, simt în spate două biţe, sunt surprins, mă uitasem în retrovizoare cu doar cîteva minute înainte şi nu văzusem nimic, mă gândesc că or fi doi localnici ieşiţi de pe un drum secundar, apoi cu coada ochilui zăresc doi mtb-işti echipaţi stock trăgând la deal. Mă salută cu “hello” foarte interesant, mi s-a mai întîmplat pe Breite când iarăşi am fost confundat cu un străin, este totuşi trist, înseamnă că încă români “ca noi” sunt destul de rari pe şosele şi ne confundăm reciproc cu bikerii străini. Constatăm că suntem totuşi români, băieţii sunt arădeni, sunt în tură rapidă, au doar acele rucsace mici tipice de tură scurtă, realitatea este că astfel poţi face în câteva zile trasee de sute de kilometri în Apuseni. Pentru că avem ritmuri diferite, decidem să ne oprim într-un loc “drept”, facem cunoştiinţă, primul este Eggy (Egon Pommersheim), “ultimul neamţ”, cum spune el, din Arad. Sunt bikeri adevăraţi, cu echipamente jos pălăria, le explic cum să găsească “scurtătura” către Brădeşti de unde să meargă către Huda lui Papară, şi îi sfătuiesc să ocolească Băişoara unde este full de “turişti”. Ca să ajungă la Fântânele, îi sfătuiesc să tragă o scurtătură pe care cu biţele acelea o traversează fluierând. Plus că zona este practic neumblată şi e de o frumseţe ireală. Apoi ne despărţim, îi văd cum trag la deal, plec şi eu în ritmul meu. Drumul intră într-o pădure de fag, serpentinele se succed monoton dar plăcut, valea rămâne tot mai jos, altimetrul îmi arată că urc constant. Dar mai am încă de tras, dar, parcă cu cât e mai abrupt (decent de abrupt) plăcerea este şi mai mare. Trec pe lângă nişte ţapinari, mă salută râzând, probabil că mulţi se întreabă în tăcere “ce l-o fi apucat şi pe ăsta să tragă pe un astfel de drum cu o bicicletă încărcată până la refuz, când sunt maşini?!”. Ies din pădure, urmează bifurcaţia ce duce la Poiana Negrileasa, rezervaţie naturală de narcise sălbatice, eu aleg drumul asfaltat către Poienile Mogoş care urcă pieptiş. Este ultima porţiune şi cea mai abruptă, ultimii metri îi merg pe lângă opintindu-mă în coarnele biţei, mă şi opresc pentru a fotografia valea Bucium de unde am urcat. Drumul apare ca o cicatrice albă în verdele încă crud al pădurii.

Aici sus suflă un vânt răcoros, se vede vârful Geamăna, în faţa lui, Detunatele. Mă pregătesc de coborâre, ar fi cea mai abruptă, îmi aduc aminte cum anul trecut am împins biţa la deal de mi-au ieşti ochii. O las pe Mery să “curgă” şi ajunge aproape instantaneu la 55 km/h. Este deja o viteză exagerată, dar e grozav. Până în centru ar fi aproape 6 km de coborâre abruptă dar trebuie să fiu atent să nu ratez casa mătuşii unde ar urma să înnoptez. Şi fac bine că sunt atent, după o curbă apare casa, de fapt recunosc locul după maşina lui Mihai. Frânez până înroşesc discurile, şi ies de pe drum la umbra unui măr imens. Nici ţipenie, mă latră anemic nişte căţei simpatici, sunt mult prea extraterestru chiar şi pentru ei, astfel că domniile lor renunţă repede. Întreb o femeie din casa vecină unde sunt tinerii cu maşina, îmi arată casa pe care o ochisem cu jind înainte, o adevărată casă moţească de o frumuseţe pe care n-o poate egala după gustul meu, nimic din ceea ce se construieşte acum. Las biţa şi intru în curte. Lumea este în conie (bucătăria de vară), sunt întâmpinat cu bunăvoinţă, mătuşa Ioana ţine un curs de tricotaj nepoatelor. Este exact aceeaşi atmosferă pe care o regăseşti peste tot în Apuseni. Oameni aspri la prima vedere, moţii sunt extraordinari de primitori, din tinereţe am bătut potecile acestei zone şi nu am fost niciodată refuzat. Am dormit în şuri cu fân, în clăi, în case, peste tot am fost omenit cu ce aveau mai bun, am fost tratat cu acel respect nefiresc pe care îl au moţii pentru “domni”. Deşi, ar trebui să fie taman invers. Noi, am uitat ce înseamnă omenia, oraşul ne-a făcut egoişti, hapsâni, indiferenţi, suspicioşi. Nu eşti nevoit să dai explicaţii, sunt bucuroşi dacă eşti în temă cu subiectele care îi preocupă pe ei. Crescutul animalelor, cositul, tradiţiile. Din păcate şi de acolo tinerii lipsiţi de orice perspectivă au luat drumul străinătăţii. Din Mogoş sunt plecaţi aproape 300. Şi acolo regăseşti “modelul” nou, cu maşină din care bubuie manelele, cu păr gelat, lănţoaie şi cercei la gât, genul de cocălar rupt de realitate. Trist.

Nepoatele se pregătesc să coboare în centru, îi însoţesc, poposim la o bere unde povestim. Este o căldură sufocantă dar bate şi vântul, semn că vremea stă să se schimbe. De fapt şi barometrul îmi arată că e ziua “Schimbării la faţă”, dată considerată ca fiind practic prima zi de toamnă. Urcăm povestind, se apropie seara, cu toate astea soarele dogoreşte şi asfaltul emană şi el căldura înmagazinată peste zi. Am avut ocazia să percep diferenţa mai mult decât sesizabilă dintre drumul pietruit şi cel asfaltat. Este drept că cel asfaltat oferă bicicletei o uşurinţă apreciabilă la pedalat, în schimb, pe vreme caldă, te topeşti chiar şi pe biţă. Trecem pe lângă case vechi, grajduri tipice peisajului “mocănesc”, din păcate, totul este “pe ducă”. Ce se construieşte acum nu mai are nimic cu civilizaţia lemnului atât de tipică acestui colţ de lume. case din BCA-uri, turnuleţe năstruşnice, culori ţipătoare.



Ajunşi acasă, facem un foc în grădină (un colţ de rai) şi pregătim frigărui. Vine şi mătuşa Ioana şi fata acesteia sosită din Hunedoara. Mătuşa Ioana are un umor extraordinar, o minte vioaie, dar mai ales un dar al povestitului cum rar am întâlnit. Îmi povesteşte de pe timpuri întâmplări din zonă, toate sunt cu schepsis şi multă multă ironie.



Este un noroc că am cunoscut-o pe acestă femeie, descendentă după câte mi-a spus nepoata ei, istoric, din Crişan, răsculatul care şi-a pus capăt zilelor în închisoarea Bălgradului, alegând sinuciderea în locul tragerii pe roată. Da, Crişan era chiar din Mogoş. Aceştia sunt moţii, în fapt, acesta este ardeleanul tipic, nu foarte guraliv dar plin de înţelepciune şi umor. Mă simt un răsfăţat, frigăruile sunt excelente, se înfruptă şi căţelul Patrocle, şi piscile. O întreb dacă pot schimba dormitul în cort cu cel în podul grajdului, în fân. Eheee, mă înţelege, nimic nu se poate compara cu dormitul în fân, astfel că urc să îmi amenajez culcuşul. Este fân proaspăt, miroase intens a iarbă, e un parfum de-a dreptul halucinogen. Nici nu ştiu unde să mă cuibăresc, aleg lângă perete pentru că de acolo pătrunde aerul proaspăt, mai ales că s-a pornit să bată un vânt bezmetic, semn că vremea se schimbă. Dormitul în fân are ceva aparte. Copil fiind, la ţară, preferam acel loc încă de la începutul vacanţei, celui “normal”, în pat. Iar când mai e şi furtună şi se prăvale o ploaie de vară, este un vis. M-am culcuşit şi în clăi de fân, când hălăiduiam tot prin Apuseni, te simţi ca într-un uter, afară poate să plouă să şi să tune de să rupă pământul, înăuntru nu se aude aproape nimic. Este cel mai sigur loc de dormit. Când mergeam în tabere cu corturile acelea grele, militare, care nu izolau practic deloc, primul lucru după montare, umpleam pe jumătate corturile cu fân. Atunci nu era nici saci de dormit, nici izoprene. Din păcate nici folii de plastic, astfel că, orice ploaie mai acătării pătrundea prin acoperiş. Dar, atunci asta aproape nu conta. Şi acum, mă culcuşesc, nici nu simt că aş sta culcat, parcă aş dormi suspendat în imponderabilitate. Nici nu mai am timp să savurez momentul că mă cufund în somn. Păcat. Dimineaţa, un mic dejun cu slană, ceapă, caş, lapte, cam tot ce poate fi mai delicios aici. Apoi, fiecare ne pregătim de plecare. Cei trei prieteni tineri pleacă spre Abrud pentru a lua drumul Turzii, eu, mai încet, o înhămez pe Mery. Îmi iau rămas bun de la Ioana Miclea şi fiica acesteia şi mă cocoţ pentru a coborî nebuneşte către centrul Mogoşului. Ca de obicei, captez profilul acestei părţi de drum. Frumos, nu?!


miercuri, 20 august 2008

Sub Detunatele, “La Fefeleaga”



După ciuperci

Traseul de mai sus nu a fost parcurs de un bou cu GPS-ul în loc de talangă, ci chiar de către subsemnatul (vă las să continuaţi autoironia) şi nu vă sfătuiesc să îl repetaţi. Aş fi putut să măresc rezoluţia pentru a putea evidenţia detaliile zigzagate. Este un traseu tipic căutătorilor de ciuperci, un hobby pe care majoritatea îl consideră un soi de ruletă rusească, mie mi se pare încântător. Şi poate, odată o să mă supăr şi o să scriu despre acest hobby care a apărut încă din copilărie. Mi-am ales să parcurg acea şea dintre cele două Detunate, cea Golaşă şi cea Flocoasă. Este o zonă unde te trezeşti că la fiecare pas, ordinea priorităţilor se schimbă. Când ai dat de un grup de hribi (Boletus edulis) şi te apuci să-i verifici dacă nu au “musafiri”, exact deasupra lor descoperi o tufă de zmeur ce geme de fructe. Apoi, când decizi să te înfrupţi cu ele, descoperi că la doar câţiva paşi, le face concurenţă acerbă o tufă cu afine, neagră de fructe. Aproape că uiţi de ciuperci, dar nu este cazul meu. Am fost inspirat să iau o pungă cu mine. După ce parcurg o porţiune împădurită, ies într-o poiană de vis. De o parte zăresc în depărtare calcarosul Vulcan pe care tot îmi promit să îl vizitez... Poate la anul...

...de cealaltă parte, tot cu telezoom-ul, se vede Roşia Montană (mai bine zis cariera de la Corna) chiar în spatele Detunatei Golaşe...

Este un loc numai bun de odihnă, cu burta plină de zmeură şi afine nici nu prea merge să te apleci după ciuperci... E plăcut aici sus, undeva se aud talăngile unor vite, mă întind pe spate şi îmi pironesc ochii pe cer urmărind pelerinajul spre nicăieri al norilor. Am tot amânat vizita la Golaşa din pricina gunoaielor, îmi strică orice chef de drumeţie, aleg un drum “neoficial” unde mă împiedic de gălbiori, hribi şi râşcovi. Desigur îi aleg cu atenţie, găsesc unul care, estimez că bate către 1,5 kg. Culmea, este proaspăt, tare ca piatra, nu degeaba nemţii îi spun Steinpilz. La bifurcarea de drumuri către cele două Detunate este o bancă şi mai ales un izvor cu o apă magnifică. Poposesc şi mă apuc să selectez “recolta”

Aproape nu am ce arunca. Deci, ojina e ca şi preparată. Intru în pădure pe o potecă marcată aproximativ dar care sigur mă duce către Golaşa. Trec peste un podeţ făcut chiar din prisme de bazalt care dau aspectul acela straniu a Detunatei.

Apuc apoi într-un loc unde muşchiul a crescut peste învălmăşeala de pietre, brazi imenşi, pădure virgină, este rezervaţie naturală aşa că exploatarea lemnului e interzisă. Dar aruncatul peturilor nu. Detunata arată magnific în apusul de soare.

Pun şi zoom-ul pentru a prinde ceva detalii, iată una care este mai mult decât sugestivă.

Revin cărând recolta după mine şi, deja îmi lasă gura apă. O să îi fac la grătar deşi aş putea să îi mănânc liniştit cruzi, sunt delicioşi şi proaspeţi. Ajung “La Fefeleaga”, Vetălău mă invită la o palincă. În schimb, eu scot recolta. Aici hribii nu sunt foarte cunoscuţi, am remarcat în Apuseni cum diferă de la o zonă la alta “ştiinţa populară” în ce priveşte ciupercile. Foarte interesant! Este un fenomen din care un antropolog ar putea trage nişte concluzii interesante. Dacă aş avea altă vârstă :P şi aş cunoaşte ciupercile la fel de bine ca acum, m-aş apuca să fac o hartă a cunoaşterii populare a ciupercilor. Desigur, ar fi fost mult mai interesant dacă aş fi putut face asta prin anii ’50 cand... Vetălău îmi aduce un disc, pregătesc focul, este o “meserie” în care am vechime nu glumă, crăp nişte lemne, aprind focul (cu coajă de mesteacăn desigur), ung discul cu slană, apoi trântesc pălăriile curăţate de hrib. Începe să miroasă îmbietor. Alt avantaj faţă de carne, se gătesc mult mai repede... Urmează ojina, e ceva deliciu...

Vetălău

Un personaj interesant cu o viaţă aventuroasă. A lucrat la început ca şofer pe o Volgă neagră, cu număr oficial, în Bucureşti. A avut un accident în care a făcut-o praf, mi-a povestit detaliile care sunt de-a dreptul dramatice. Cauza accidentului a fost ireală. Fiind la volan, şi-a suprins iubita cu altul plimbîndu-se la braţ pe trotuar. A încercat de gelozie să mute maşina acolo. Spre norocul lui, doar maşina s-a făcut praf, oamenii au scăpat. A trebuit să o plătească, 20.000 lei, asta prin anii ’70 cand suma însemna enorm. Singura şansă de a scoate bani a fost....Valea Jiului. În acea perioadă, Valea Jiului însemna cu totul altceva decât în anii ’90 când au migrat peste 10.000 de moldoveni. Erau mineri adevăraţi, locanicii cu tradiţie de pe vremea imperiului, apoi alţii veniţi din alte zone miniere cu tradiţie. Buciumanii era la loc de cinste, cei mai apreciaţi ca mineri. Au venit şi din zona Borşei maramureşene, printre ei şi părinţii lui Miron Cosma. Mi-a povestit despre greva minerilor din ’77, despre anchetele securităţii când, pentru că a luat apărarea unui moldovean, era să o păţească. Despre mafia şi legile nescrise din mineritul “Văii”, un adevărat stat în stat. A cîştigat într-atât încât în nici un an şi-a plătit datoria pentru Volga buşită. După ’90 a fost în conducerea sindicatului condus de Cosma. Abuzuri, furturi, mafie. S-a împotrivit excursiilor minereşti şi implicării în politică a minerilor ca masă de manevră. Am aflat amănunte absolut incredibile pe care încerc acum să le pun cap la cap, poate odată... Sătul de mafia din Vale, a decis să revină pe meleagurile natale. Şi-a redobândit terenurile moştenite dar care sunt dispersate de la Bucium Şasa până către Bucium Cerbu. A militat pentru înfiinţarea casei memoriale a Fefeleagăi dar, ca peste tot, s-a izbit de imobilismul şi chiar reaua voinţă a autorităţilor. De ani buni, pe terenul de sub Detunatele organizează o reeditare a festivalului Astrei, pentru că acolo, a avut loc una din marile chermeze ale paşoptiştilor, Avram Iancu, Timotei Cipariu, Gheorghe Bariţ, adevăraţi bărbaţi şi oameni de suflet ai românimii ardelene. Încerc să fac o comparaţie cu politicienii noştri de astăzi şi mi se face scârbă... Se zbate pentru acest festival, vin politicieni, plăcinta “Brand” devine atunci pentru câteva zile, regină. Este un personaj fascinant prin idealismul său şi un exemplu de ambiţie în pofida unuor eşecuri majore din viaţa personală. Acum le are alături pe Anamaria, fata din prima căsătorie, şi Lucia, o abrudeancă ce munceşte cot la cot cu el. Este dezamăgit că nu este ajutat nici de către oficialităţi, dar nici de către ONG-uri. Facem dimineaţa la cafea o şedinţă de “brainstorming” în care îşi notează sfaturile mele. Apoi o listă de priorităţi prin care încerc să îl ajut. A fost ocolit de hărţile frumoase realizate de către Alburnus Major, nu din reavoinţă, astfel că iau legătura cu “Şefu”. Se rezolvă. Promit să încerc să îi rezerv un alt domeniu pentru pensiune şi cu un design al site-ului. Aceşti oameni merită ajutaţi... Regretă că plec atât de repede, dar s-ar putea să ne vedem la Sighişoara, îl invit să îi fac dinţii. Ar fi şi acesta un ajutor, nu?! Fac nişte fotografii pentru viitorul site, iată-l pe Vetălău pozând foarte oficial :))




marți, 19 august 2008

Spre Detunatele




Andrei m-a sfătuit să încerc să campez la Detunatele, este acolo o pensiune agroturistică unde se mănîncă o plăcintă excelentă şi al cărei proprietar, Ghiţă “Vetălău” este stră-stră-nepotul binecunoscutei Fefeleaga. Da, Fefeleaga a existat, la fel şi calul Bator, Ion Agârbiceanu a fost învăţător atât la Bucium cât şi la Roşia Montană. Sincer, nu-mi prea vine să plec din Roşia Montană. Am reuşit performanţa să cumpăr la târg la Abrud un bidon de afine şi, cu autobuzul să le transport la gară la Alba-Iulia. Acolo, surpriză, la bilete, Codruţa Nedelcu, o binecunoscută activistă în ale ecologiei. Venise de la Ştei unde a lucrat ca geolog, pleca la Bucureşti. Cu o seară înainte, stătusem la un pahar de vorbă toată gaşca la Eugen depănând amintiri din perioada protestelor. Aşa că, iată a avut cine să transporte bidonul şi să îl lase la Sighişoara. În toate târgurile Apusenilor găseşti fructele de pădure la preţuri, zic eu, de nimica. Cine a strâns zmeură, afine sau merişoare, ştie cam ce muncă este. Din păcate, merişoarele încă nu s-au copt, anul trecut am prins la Roşia vremea merişoarelor, sunt un deliciu, o aromă grozavă, unii fac vin din ele, alţii le pun în vinars, dar cea mai bună este, zic eu, dulceaţa. Oricum, anul acesta dulceaţa de afine nu va lipsi din cămară.


Înainte de plecare, “Buni” Boia (o bucătăreasă extraordinară, aici am mâncat renumitele vărzare, o minunăţie gastronomică) îmi pregăteşte un balmoş. Se pune la topit smântână de oaie în care se fierbe mălaiul. La final se adaugă unt de oaie. Toată reţeta este un deliciu, dar mai ales, ţine bine de foame. Pun rucsacul la punct, îmi iau rămas bun şi plec către birou unde Mery a odihnit câteva zile. Când o scot din casă, supriză, iarăşi pană pe roata din spate. Ceva nu e în regulă, iau camera deja cu pană, găsesc gaura, o peticesc. Apoi, dau roata jos şi decid să peticesc şi camera proaspăt găurită, mai sigur, nu am chef să fac asta pe drum. Mă apuc să pipăi anvelopa în interior deoarece ambele găuri corespund cam aceleiaşi poziţii. Într-adevăr, detectez o sârmuliţă, se pare că la coborârea nebună de pe Valea Bistrei, inserţia a cedat într-un loc. O extrag bucuros că am dat de cauză, aş fi dus-o dintr-o pană în alta. Oricum reparaţia îmi ia timp, între timp, Roxana şi Tudor, proaspăt sosiţi din Cluj la birou, pleacă, vor să ajungă la Detunatele pe culme, ne vom revedea foarte probabil acolo. Într-adevăr, de sus de la Tăul Mare le poţi zări, până la ele este un traseu de maximum două ore, din păcate nu poate fi parcurs cu bike-ul, eu va trebui să fac un ocol de vreo 22 km pe toată valea Buciumului.

O pun pe Mery la punct, îmi termin cafeaua şi plec. Trec prin piaţa mare ca o nălucă şi cobor ce am “căţărat” cu câteva zile înainte. Ating repede peste 45 km/h, dacă nu aş fi aşa încărcat, aş lăsa-o să curgă până la Gura Roşiei fără să frânez. Dar, nu ar fi deloc distractiv să iau o trântă cu toate bagajele... În spatele meu simt o maşină, oricum nu ar putea să coboare nici ea mai repede. la un moment dat mă claxonează la depăşire, sunt Andrei şi Ana-Maria, prietena lui, merg la Abrud. Mă salută veseli, trag şi eu după ei, reuşesc să nu îi pierd din ochi până aproape de intersecţie. Odată ajuns, fac stânga spre Abrud. Un oraş vechi, plin de farmec, intru în centru şi opresc pentru a-mi face ceva provizii de mîncare. Ca peste tot sunt privit cu curiozitate, unii opresc şi o analizează pe Mery, în alimentară sunt trimis să intru în faţă, lucru care nu mi s-a mai întîmplat niciunde. Am luat câteva conserve de pateu, glucoză, batoane de cereale. Le aşez în “cămară”, şi plec. Ies din Abrud şi intru în Bucium-Cerbu, aici trebuie să virez la stânga. Fac acum acea porţiune de drum pe care nu am putut-o face anul trecut din cauza ploii. Intru pe drumul de Bucium, este proaspăt asfaltat astfel că pedalez fluierând chiar dacă drumul urcă constant. Este o vale absolut magnifică, liniştită, rar câte-o maşină îi tulbură liniştea.

Pârâul aduce o răcoare plăcută, e mai mare plăcerea să pedalezi în astfel de condiţii chiar dacă asflatul drumului bruiază oarecum peisajul. Anul trecut când am venit în sens invers, se lucra intens la drum, porţiunile astfaltate alternau cu cele de macadam. De o parte şi de alta apar cabane cochete, în curţi, maşini cu numere de Belgia sau Italia. Sunt chiar italieni şi belgieni care au cumpărat case şi le-au transformat în case de vacanţă. Spre deosebire de chiciurile supradimensionate din apropierea Clujului, construite din beceauri în care traiul devine coşmar atât iarna cât şi vara, străinii au ridicat după stilul locului, cabane din lemn de dimensiuni absolut decente. Grăitor, nu?! Zăresc în depărtare Detunatele, e un peisaj magnnific.

Trec de localitatea fostă minieră Bucium-Izbita unde se spune, se găsea mai mult aur decât la Roşia Montană. Intru în comună, Bucium-Saşa, pe dreapta barul unde anul trecut băusem o cafea. Întreb dacă aş putea urca cu biţa până la Vetălău, oamenii îmi spun că e practic un drum forestir înnămolit şi nu mă sfătuiesc să încerc. Totuşi încerc să urc dar constat repede că este imposibil. Cei 2 km până la popas urcă abrupt, iar tafurile au creat un adevărat canion nămolit, poteca pentru drumeţi este pe buza lui, dar nici pe acolo nicio şansă să urc pe lângă biţă. La ultima casă opresc, intru, nişte copii se joacă. Vorbesc ungureşte, sunt din Ungaria în vacanţă în Apuseni. Unul merge şi cheamă stăpâna, o mătuşă iese curioasă din casă, o întreb dacă nu aş putea lăsa pentru două zile biţa la ei. Fără probleme, sincer nici nu mă aşteptam la alt răspuns, astfel că, mă apuc să îmi organizez bagajul. Cort, haine, sac de dormit, cam tot ce e pregătit pentru campare. Apare fiul mătuşii, un tip de dimensiunea 2/2, mă sfătuieşte să duc biţa în grajd să nu o ploaie. Îi dau o doză de bere drept mulţumire şi pornesc la deal. Pe potecă mă intersectez cu un grup de tineri americani gălăgios nevoie mare. Cu cât urc cu atât realizez că ideea de a duce biţa sus era complet irealizabilă. GPS-ul îmi arată că trec de 900 m altitudine, satul se vede jos în vale tot mai mic. Într-un final, ajung la pensiunea Fefeleaga. Mă întîmpină Ghiţă “Vetălău” stră-stră-nepotul personajului din nuvelă. la o altă masă, mai sunt trei buciumani topind nişte beri. “Vetălău” ştia de mine, îl sunase Andrei în prealabil, plus că îi mai spusese câte şi câteva detalii. Dracula Park, Roşia Montană şi alte chestii. Aflu că nu sunt complet necunoscut aici, doar Eugen David se trage din Bucium... Astfel eram cum s-ar spune, din start omul lui, mă omeneşte cu o bere rece, şi, cum era normal, discuţia se încinge. Subiectul, “Gold”-ul cu investiţia lui. Ca de obicei, păreri împărţite, Vetălău, cu toate că este fost miner pe Valea Jiului, este clar împotriva proiectului. Când mai şi află că sunt greco-catolic, exultă. Este revoltat că “ortohoţii” au luat biserica din sat, buciumanii fuseseră cu toţii greco-catolici. Primesc o plăcintă delicioasă pe care o mânânc fără să respir. E cu brânză de oaie condimentată cu verdeţuri, plăcinta lui Vetălău este deja un brand cum îi place lui să spună. Mi se pare straniu că stau la câţiva metri de casa unde a locuit personajul real Fefeleaga

Nu sunt deloc obosit, astfel că dau nerăbător o tură scurtă, Vetălău îmi aduce un indicator de lemn cu o săgeată pictată şi mă roagă să îl bat la bifurcarea drumului către cele două Detunate. Din păcate, destul de multe gunoaie pe marginea drumului, peturi, pungi de plastic, doze de bere şi răcoritoare. Brusc, din faţă apar Roxana şi Tudor, rupţi de oboseală, s-au rătăcit pe traseu. Mă mir, deoarece traseul este foarte uşor, eheee, dar s-au depărtat ademeniţi de....zmeură. Îmi spun că poposesc doar pentru a mânca o plăcintă apoi coboară la autostop. Ne luăm rămas bun, ei coboară, eu continui să urc. ne ştiam din vorbe şi de pe net. Revin cu câţiva gălbiori în pungă, mă aşteaptă un păhăroi de pălincă, acolo dimensiunile porţiilor sunt...altele. E o pălincă delicioasă, curată, aroma de prună covârşeşte limba şi nările. Dar, seara curge alene, bucuimanii s-au cam rupt în freză, este stadiul în care discuţia devine haotică şi inutilă. Motivez că trebuie să montez cortul, aşa că plec de la mese şi mă apuc să ridic “hotelul”. Este un cort pe cinste, se ridică în niciun minut, e rezistent la ploaie (a se înţelege şuvoaie) şi vânt (a trecut ambele probe cu brio), dar mai ales este uşor de cărat pe coclauri.


Termin montatul numai bine să admir cum apune soarele, s-a răcorit, mă întind lângă cort, este acelaşi moment magnific când încep stelele să pocnească pe bolta cerului ca nişte balonaşe luminoase. Am ajuns şi la Detunatele şi asta face toţi banii, mai ales că până acum nu am cheltuit mai nimic. Ciudat, nu?! Constat că din acest punct de vedere îmi sunt o agenţie de turism absolut grozavă. Ce mi-aş putea dori mai mult decât atât?! Sunt sigur că nimic. Mai am timp să evaluez traseul cu GPS-ul, şi, ca prin vis, zăresc profilul. Mereu acelaşi în Apuseni, urc, cobor, urc, cobor. Şi dorm.



luni, 18 august 2008

Rosia Montană. Un obicei


Nu doresc să fac aici istoricul acestei campanii unice, puteţi găsi totul pe http://www.rosiamontana.org . Pentru mine Roşia Montană înseamnă un loc unde, în fiecare an popsesc indiferent care îmi este traseul ales în Apuseni. Un loc unde locuiesc, muncesc de plăcere, dar mai ales mă simt acasă. Ar trebui să vorbesc despre Stephanie “Sistar” Roth, supranumită Rothweiler. Nu am de ce, pentru că ne leagă o prietenie veche iată, de opt ani. Pe liderul Alburnus Major, Eugen David, la fel, ne ştim de la protestele din 2001-2002.

Dar, Rosia Montană este actualmente altceva. Este simbolul rezistenţei unor oameni împotriva abuzului capitalismului sălbatic. Pentru că, oricum l-ai lua, proiectul propus de Gold Corporation, este INACPETABIL, şi asta fărăr niciun fel de discuţie. Oricât ar încerca să-l îmbrace autorii lui în haine cât mai umane, el nu înseamnă altceva decât strămutarea masivă a populaţiei din zonă, raderea a trei munţi, distrugerea unuia dintre cele mai interesante situri arheologice, galeriile romane, locuri unde au fost descoperite plăcuţele cerate cu date despre prima atestare a unei localităţi de pe teritoriul României, Alburnus Major, actuala Roşie Montană. Proiectul respectiv mai înseamnă strămutarea cimitirelor, distrugerea unor biserici (în Roşia Montană regăseşti TOATE bisericile principale din România, greco-catolică, ortodoxă, reformată, evanghelică, catolică, unitariană) cu acordul tacit al mai marilor bisericii dar şi a preoţilor locali ceea ce este cu adevărat grăitor. În locul lor, Gold Corporation, după ce va extrage aurul şi argintul, ne va lăsa cadou un iaz de decantare cianurat dar şi plin de metale grele deosebit de periculoase, plumb, cadmiu, etc. O adevărată bombă ecologică cu ceas şi care va măsura în final aproape 800 ha în suprafaţă şi peste 100 m adâncime. Puteţi să vă închipuiţi ce ar însemna o simplă fisură produse în sarcofacul de beton menit să protejeze acest iaz?! Un soi de Cernobâl subteran care va infesta toate apele din aval... Ce mai, o “superbă” atracţie turistică pentru una dintre cele mai frumoase zone ale României. Motivul?! Banul. Totul a demarat şi continuat cu cârdăşia clasei politice româneşti. Toate guvernele ce s-au perindat (CDR, PSD, DA) au sprijinin necondiţionat proiectul, şi au închis ochii la abuzurile comise de către companie la nivel local pentru a-i convinge pe oameni să îşi vândă proprietăţile. Şi mulţi, ademeniţi de sumele uriaşe, le-au vândut. Pe sume la care nici nu îndrăzneau să viseze. Şi-au cumpărat apartamente (în Câmpeni, Abrud, Alba Iulia, sau chiar mai departe, maşini, acareturi). Mulţi dintre cei plecaţi îşi dau acum cu pumnii în cap degeaba. Sunt cazuri în care unii dezrădăcinaţi şi-au pus frânghia în gât. Acest gen de proiect seamănă la indigo cu multe altele comise de către companii multinaţionale prin lumea aşa zis a III-a. Noua Guinee, Ghana, Malazesia, Sumatra. Acolo, convingerea populaţiei a fost contondentă, s-a trecut la abuzuti fizice, opozanţii au dispărut sau au fost găsiţi asasinaţi. La Roşia Montană, totul a fost “mai subtil”. S-a practicat un terorism psihic de către oficiali ai companiei cu aprobarea tacită a autorităţilor locale, judeţene şi centrale. Justificarea?! “Progresul”, chiar cu de-a sila! Acelaşi progres care ni se bagă cu forţa pe gât, asta în timp ce, o mână de afacerişti veroşi şi politicieni corupţi îşi umplu buzunarele iar ţara este devastată.

Deci, Roşia Montană refuză să moară şi eu personal sunt convins că nu va muri. Asta datorită unor oameni care spun NU şi refuză orice compromis, cum sunt Eugen David, Ştefania Simion, Stephanie Roth şi mulţi alţii.

Dar poate că imaginile vor fi mai sugestive.

Ca de obicei, dimineaţa vin la birou unde beau cu “Sistar” o cafea. Buna. Şi povestită, desigur. La o cafea aflu noutăţile toate. Tot mai îmbucurătoare. Aflu de exemplu cum un noi investitor, un oarecare Kaplan, american, este prieten la cataramă cu cine altul decât George Soroş care a deschis în centru un birou de informare şi aparent de sprijin al contestatarilor. Numai că, Fundaţia Soroş a refuzat să semneze recenta scrisoare de protest a Alburnus Major trimisă lui Kaplan alături de ONG-uri de renume din ţară şi străinătate. Ei, şi cum se poate altcumva atâta timp cât George Soroş a făcut o mare parte din averea personală din extracţia de aur şi vânzarea de arme. Banul nu are miros chiar dacă stă la baza...Fundaţiei cu acelaşi nume...

Pe terenul lui Eugen David, un muzeu ce ar putea fi numit “Fân şi Artă”. Artizanii sculpturilor, artişti români şi străini, artizanul clăilor, Eugen David...

La polog, ne mai luăm câte-o pauză. Căldura este insuportabilă, la umbră, Diana, fetişcana care calcă clăile îi ţine un discurs tehnic tatălui. Cum să calci claia în sensul acelor de ceasornic...

Randamenul a fost maxim, poiana arată acum ca multe alte fânaţe din Apuseni. Fânul nu este numai o necesitate, dar şi un simbol.

Acţiunea “Fânul” se ţine acum sus în vârful muntelui, “La Mătuşa”, locul unde de câţiva ani a avut loc festivalul FânFest.

Până aici, urc cu sacul plin de băutură şi merinde pentru cosaşi însoţit de cel mai ecologist câine din România, Greenpeace. Cunoaşte drumul pe de rost, din păcate eu nu pot să îl respect în totalitate şi mă văd nevoit să urmez trasee mai....umane

Gold Corporation a cumpărat case şi terenuri cu un nesaţ pantagruelic. O sumedenie de case moarte au “crucea” capitalismului bătută în cuie pe pereţi. O casă lipsită de sufletele din ea este totuşi o proprietate...

Cu toate acestea, există şi optimişti. Andrei Gruber, un tânăr al cărui nume de familie descinde din a celor austrieci aduşi aici la minerit pe vremea imperiului, ajutat de către Alburnus Major, pune pe picioare o pensiune turistică. A muncit enorm, acum pensiunea este aproape gata. Puteţi afla detalii pe site-ul oficial al pensiunii (http://www.lagruber.rosiamontana.ro) are idei faine despre dezvoltarea turismului în zonă, realitatea este că Apusenii sunt tot mai vizitaţi de turişti români şi străini.

De sus, Roşia Montană apare ca un peisaj ireal de frumos, în pofida rănilor muntelui produse de cariera deschisă pe vremea comunismului, folosită acum drept argument justificativ de către promotorii actualului proiect... În depărtare, către Brad, masivul de calcare Vulcanul...

Exact în spate, unul dintre tăurile artificiale realizate tot pe vremea imperiului de către italieni, din ele era trimisă la cerere (şi contra plată desigur), apa către şteampurilde de zdrobit minereul aurifer. Acum, tăurile sunt locuri de recreere, Tăul Mare aflat la peste 1000 m altitudine cu o apă grozavă străluceşte ademenitor...

Astfel că, după ce fac o panoramă, cobor nerăbător să fac o baie bună chiar dacă nori negri prevestesc poaie. Am noroc să nu plouă, astfel că mă bălăcesc aproape două ore într-un loc unde în timpul săptămânii nu urcă ţipenie de om...

La coborâre, dau de o casă tipică de miner bogat, casă acum aproape o ruină face parte din “zestrea” mândă a Gold-ului (cum este numit aici generic Gold Corporation. Stâncile din fundal sunt ca un şvaiţer datorită galeriilor de mină vechi.


Există şi acum filoane cunoscute de către localnici unde aurul nativ doarme. Cu toate acestea, vechile concesiunui acordate localnicilor nu mai sunt recunoscute, totul a trecut în proprietatea Gold Coropration datorită cârdăşiei statului român. Nu ne vindem ţara, o dăm gratis. Asta se doreşte şi la Roşia Montană. Tăriceanu, Berceanu, Năstase, iată câteva dintre numel sub care abuzul s-a produs cu acte în regulă (?!), peste capul moţilor. O ruşine naţională alături de privatizări dubioase, contracte precum Bechtel şi altele asemeni...


sâmbătă, 16 august 2008

Sălbăticia duce la Roşia Montană


Cei mai bine de 50 km îi pot împărţi liniştit în două părţi distincte. Prima, un (încă un urcuş) şi o coborâre incredibilă, precum şi o revenire în lumea asfaltului, a gazelor de eşapament, adică în “civilizaţie”. Am strâns şi am plecat către aşezarea Blăjoaia, nu ştiam prea clar ce voi găsi acolo. Îmi surâdea ideea să poposesc prin preajmă-i numai că, planul din cort nu se potriveşte totdeauna cu cel din târg. Mi-am strâns şatra după binemeritata cafea şi am plecat tacticos la drum. Ionel îmi explicase că după Blăjoaia drumul coboară pe Valea Bistrei, dar, după cum îmi arăta harta din GPS, mai aveam ceva de urcat. S-a dovedit că era chiar mult de urcat, Blăjoaia nefiind decât un punct intermediar unde nici nu merita să poposesc. Someşul se tot micşorează, totuşi, parcurg până acolo un traseu fabulos. Cascade, vârtejuri, în plină pădure. Apoi, de departe sesizez “simfonia drujbelor”, fapt ce nu îmi face nicio bucurie. Ajuns la 1300 m, ies într-un luminiş, sunt de fapt destul de sus, departe în dreapta o aşezare a tăietorilor de lemne, ifroane, tafuri, camioane. Şi aici “rechinii lemnului” s-au pus pe treabă, au cumpărat pe mai nimic pădurile private şi acum le vin de hac. Este un jaf ca la carte, totuşi nu văd coaste defrişate aşa cum am văzut în Neamţ sau Bucovina. Asta dacă te poate încălzi cu ceva. Tabăra de copii Blăjoaia este închisă şi în paragină. Păcat, o clădire care nu arată nici rău şi care s-ar potrivi perfect pentru un popas turistic. Privesc în spate, nori negri se grăbesc să mă ajungă din urmă. Din păcate, nu pot trage tare, merg mai mult pe lângă Mery, drumul este desfundat, intru prin gropi noroioase, re-intru în pădure, apoi iar o porţiune de păşune unde câţiva inşi repară un taf. Din taf, urlă în draci o manea. Cei de lângă taf mă privesc destul de urât, îi salut, unul dintre ei dă din cap fără nicio plăcere. Ies din zona devastată, în spate durduie şi trăzneşte, deja ochesc un sălaş unde să mă adăpsotesc sau un brad viguros.


Ajung în dreptul unui sălaş şi abia ajung sub streaşină când se porneşte potopul. Trăznetele izbesc cu o frecvenţă de metronom, totuşi ploaia nu ţine mult, a fost chiar marginea frontului. Aici Someşul este doar un pârâu amărât, urc iarăşi pe biţă şi trag la deal. Trec pe lângă păşuni şi mlaştini, caii pasc în linişte şi mă privesc nedumeriţi.


GPS-ul îmi arată 1530 m, din partea cealaltă urcă anevoie un camion cu număr de Alba. Mă salută, e graniţa dintre Cluj şi Alba. Este şi o casă, la dreapta merge un drum, aflu că duce la Albac. Dar, eu aleg Valea Bistrei, găsesc un drump pietruit dar uimitor de neted, las biţa la vale să curgă, este o nebunie. În dreapta, jos, Bistra, nişte chei frumoase, în stânga, perete de piatră. În spate, iarăşi furtună, de data asta pare să vine direct pe mine. Cobor nebuneşte, frânez chiar acolo unde panta are înclinaţia unei trambuline de sărit cu schiurile. Frânele se încing, e proba de foc pentru o biţă superîncărcată. Pe alocuri GPS-ul îmi arată că viteza este de 35 km/h, nu gândesc nimic, totul este doar adrenalină. Tună şi fulgeră, în faţă, un tractor coboară cătinel cu o remorcă plină de lemne. Îl depăşesc la mustaţă, am avut senzaţia că şoferul m-a văzut, dar când trec ca o nălucă pe lângă cabina deschisă îl aud pe şofer exclamând: “Bată-l Dumniezo să-l bată că nu-l văzui!”. Continui coborârea, apoi, la un moment, încep să sesizez că nu m-ai am suficient control. Mă tem să nu se fi slăbit şuruburile de la ghidon, noo, este “doar” o pană pe spate. Şi furtuna e pe mine, opresc într-un loc unde chiar nu am unde mă adăposti. Timp să schimb camera n-am, iau pompa şi umflu roata în viteză, tractorul mă ajunge, şoferul şi însoţitorul opresc, mă salută, “No, care-i baiu’?”. Vor să mă ajute, îi întreb dacă undeva mai jos am unde mă adăposti. La 3 km mai jos este un soi de bar, tractorul pleacă, eu mai trag câteva pompe, sper să mă ţină până acolo. Urc şi o iau la vale nebuneşte. De data asta sesizez cum tractoristul urmărise mereu retrovizoarea, trage riscant de mult până pe marginea prăpastie pentru a-mi face suficient loc de trecere şi îmi amintesc de tirurile cu număr de Bucale ce mă depăşeau criminal de aproape. Simt că roata se dezumflă iar, dar mai ţine, ajung la restaurant odată cu polaia. Fata patroanei vine şi îmi deschide uşa unui şopru unde să mă adăpostesc. Toarnă cu găleata, e ca în saună. Prin ploaie merg să îmi cumpăr un suc şi mă apuc să dau roata jos. E grozav, prin uşile larg deschise nu văd decât o perdea deasă de apă de parcă şopronul ar fi fost construit sub o cascadă. Schimb camera, montez roata şi aştept să treacă ploaia. Ţine o jumătate de oră, din spate un senin ireal şi un soare care prăjeşte. Între timp apare şi patronul cu un ARO cu marfă, îl întreb dacă ar fi undeva mai jos vreo pensiune, îmi explică că abia după intersecţia către Abrud. Nu-mi convine, e zona unde umblă şoferi, turişti de duminică, decid să trag până la Roşia Montană. Până la Gura Roşiei nu e problemă, dar după aceea urmează urcuşul acela nebun cale de 7 km, porţiuni înclinate ca la Alpe d’Huez. Dar, odată luată decizia, o iau din loc, timp este suficient. Trec podul peste Arieş spre Abrud, nu e foarte circulat şi, totuşi cei care circulă par mai grijulii cu un biet biciclist rătăcit. La un magazin opresc, simt iarăşi nevoia de ceva dulce şi de o apă minerală. Iau o îngheţată şi un Borsec rece, stau afară pe bancă şi halesc îngheţata, beau apa...ca pe apă, mai iau o alta de rezervă. Ajung la Gura Roşiei. De acolo, sunt conştient că o să merg mai mult pe jos, ar fi o tâmpenie să trag pe pante pe care, chiar şi fără bagaj, abia le-aş putea aborda. E de fapt o căţărare, sunt pante de 9-10 grade. Desigur, la plecare problema se va schimba radical în favoarea mea şi a lui Mery. Aşa că o iau cătinel, prima parte împing la deal cam cum împinsesem anul trecut când scurtasem pe la Corna. Urc practic pe fundul unui viitor lac cu nămoluri cianurate şi trag în gând o înjurătură. Pe porţiunea relativ dreaptă, urc iar, trec pe lângă copii jucându-se dar şi pe lângă case părăsite pe care sunt amplasate mândre plăcuţe din care afli că sunt proprietatea “Gold Corporation”. Ţi se face scârbă, mă gândesc ce o fi fost în capul bieţilor oameni. Le-au trântit un purcoi de bani sub nas şi şi-au vândut sufletul. Ajung în centrul Roşiei. Ca de obicei trag la magazinul “Bereţkoaiei”, mă recunoaşte imediat. Las biţa rezemată şi îmi iau din frigider o bere rece pe care o suflu. Întreb dacă “Sistar” Steph este la birou, nu ştie sigur, dar sesizez că ceva nu e în regulă. Din biroul Soroş iese Sorin, feciorul ei, dăm mâna. De data asta, decid sa las biţa la birou şi să iau cu mine strictul necesar. Cumpăr fructe pentru fetele de la Eugen David, ajung la birou. Dinăuntruiesie valvîrtej şi îmi sare în braţe, “Sistar” Steph. Am ajuns la Roşia, în inima protestului împotriva ticăloşiei cu care sunt vândute nu numai o parte din Ţara Moţilor, dar şi sufletele oamenilor de aici. Bem o pălincă, schimbăm primele impresii de-a valma, Ştefania cealaltă este la Cluj, acum la birou este o voluntară, Laura. Se cam întunecă, aş putea rămâne să dorm acolo, dar prefer să îmi fac rucsacul şi să plec la Eugen. Cum care Eugen?! Preşedintele Alburnus Maior, la care de câţiva ani îmi fac o parte de concediu. Ajutând la “polog”, la strâns prune, şi unde sunt ca acasă. Cobor pe “la Gheorghe”, clăile sunt strânse, câinele răguşit al lui Vasile “Ungurul” mă latră nervos. Acasă, în bucătărie, doar Mona. Ceilalţi sunt după animale, la muls, rupţi de oboseală după o zi de polog. Mai au?! Da, îmi spune Mona, deci am nimerit chiar bine. Mă odihnesc, apoi de afară Eugen...“Măi Sande, eu credeam că ajungi abia săptămâna viitoare!! Da ai venit numai bine, mai e de strâns...“. Bem câte un pahar de afinată, simt cum mă topesc. Am ajuns la Roşia Montană într-un loc care NU este de vânzare şi unde mă simt precum în sânul lui Avram.