Ieşirea din munţi

 Noaptea a picurat puțin deși pentru început se anunța furtună. A fost un vînt zdravăn apoi a început să picure numai bine de somnifer. Mai și rîul aproape de urechi. Singura problemă ar fi fost cu traversatul lui în cazul în care ar fi crescut nivelul apei, pentru a ajunge la drum. Nu a fost cazul.

Ca de obicei dimineața în cort sunt ca drogat și-mi trebuie o perioadă să mă dezmeticesc:

 

Controlez pe GPS traseul şi, pentru prima oară Garmin VISTA HcX (o sculă excepţională) a “sughiţat” în chei. Semnalul de satelit este atât de slab acolo încât altitudinea s-a resetat ,arată complet aiurea, îl plimb degeaba încoace şi încolo, semnalul revine şi se pierde, dar acum chiar nici nu prea contează. Harta îmi arată clar cam pe unde sunt, iar waypoint-ul marcat în ziua precedentă este destul de precis. Regret doar că n-o să pot să am profilul întregului traseu parcurs, în toată spleandoarea lui cu profilul unor dinţi de fierăstrău. O înhămez pe Mery, deja totul funcţionează şnur, aş putea face totul legat la ochi, trec râul, este mai cald decât afară, picură urât, cerul albastru a dispărut complet, asta e, păcat. Ştiu că drumul va fi practic tot la vale, o coborâre lină, ultimii 25 km drepţi ca în palmă. Încă sunt în chei, cam multe maşini, unele parcate aproape în apa râului. Este ciudată această lene a automobiliştilor de-a căra câţiva metri suma de bagaje pe care au transportat-o. Simt ca nişte smintiţi nevoia imperioasă de-a dormi cu nasul la ţeava de eşapament, de-a face grătarul cu Florin Salam râgâindu-le manelos lângă grătarul cu mititei. Pe stânga, la Poiana Galdei, o cascadă superbă. Mi-o aduc aminte vag, n-am mai fost pe aici de zeci de ani. Şi tata îmi povestea de ea, în liceu avusese un coleg din Galda de Sus, îl vizita des, făceau baie aici.

Ştiu că atunci ne-am bălăcit serios, jos este o parte de apă adâncă, acum nu aş mai face-o. În amonte, omul şi-a lăsat deşeurile care pe nişte marcaje mizerabile a trecerii lui imbecile prin Natură. Chiar în dreptul ei, pe drum, o familie mănâncă la botul maşinii, de fapt au întins o faţă de masă pe bot şi înfulecă de zor. Au oprit în drum, numai că drumul este mai mult decât îngust, greu se strecoară două maşini una pe lângă cealaltă. Faptul că trec alte maşini şi le condimentează micul dejun cu praf şi gaze arse nu îi deranjează deloc. Îi privesc în toată nesimţirea lor aproape candidă şi aleg să îmi continui coborârea conştient că, cu fiecare kilometru cu care mă apropii de “civilizaţie” voi vedea tot mai multe scene similare. În fapt, am nevoie de o nouă readaptare, nu?!. La cabana “Galda” full de automobile. Mai jos, încep să se iţească cabane, nu foarte multe şi de dimensiuni totuşi decente, ba chiar unele sunt chiar cochete. Intru în cheile Galdei şi peisajul seamănă decupat cu cel din filmul Winnetou al copilăriei.

Nu sunt la fel de spectaculoase ca şi Cheile Întregalde, dar au un farmec straniu, aproape marţian. De aici, totul devine aproape rutină. Încep să apară porţiuni asfaltate, la Galda de Sus, în stânga, Piatra Cetii ca o căpăţână de zahăr al cărei profil îmi fascinase copilăria, o zăream în fiecare dimineaţă din satul bunicilor, Crăciunel.

Din Benic, un asfalt lamă. Media este de peste 20 km/h, aproape că nu sunt nevoit să dau din pedale. Trecerea la şes se face aproape brusc, Galda de Jos este deja comună de şes, ici colo câte o coastă calcaroasă. Se vede Teiuşul în stânga, Podul Mureş, spre unde merg cerul este vânăt. Ştiu o scurtătură la Coşlariu, este pe lângă linia ferată, regret că am ales această variantă, deh, leneşul mai mult aleargă deşi am apelat la aceasta numai pentru a evita nebunia de pe E1. Drumul trece printr-un depozit de gunoi ad-hoc, pute exact a ce trebuie să pută un astfel de loc. Este pentru prima oară după aproape două săptămâni când aerul respirat îşi ia nasul la purtare. Automobile în depăşire, nebunia de care parcă abia scăpasem. Parcă nu e chiar atât de naşpa ca de la Cluj la Gilău, dar nici plăcut. Crăciunelul se zăreşte în depărtare, dealurile nu s-au schimbat deloc. Doar că, în sat a mai apărut o biserică, acea greco-catolică, într-un sat exlusiv greco-catolic biserica nu a fost retrocedată de către ortodocşi, astfel că oamenii şi-au construit o alta, o copie aproximativă a Catedralei Metropolitane de la Blaj. Ajung în sat exact când lumea iese de la biserică. Dintr-un foc mă întâlnesc cu patru veri şi verişoare, practic sunt rudă mai apropiată sau depărtată cu mai bine de jumătate din sat. Le trebuie ceva timp să se dumirească cine sunt, Tincuța își face cruci, rîd, mai în spate se şuşoteşte, se întreabă, au rămas la fel de curioşi. Cu siguranţă ştirea va ajunge înaintea mea la vărul Ion unde o să mă cazez. Crăciunelul nu are nevoie de Messenger, aici a fost inventat Internetul cu mult înainte, când nu era nici măcar electricitate. Simt o bucurie imensă, adevărata mea casă a fost mereu aici.

Profilul arată oarecum plat dar am făcut 40 km și prima jumătate a fost o coborîre lină, continuă, de pe la 680 m altitudine.

Mă cazez la vărul Gugu (Ion) seara ne adunăm verii la un pahar de vorbă, rîdem, povestim, ne amintim de vremea cînd eram copii și făceam toate nebuniile din lume. Voi rămîne în Crăciunel vreo două zile, merg pînă la ”apă sărată”, îmi voi vizita rudele și apoi pe tren acasă. Abia aștept să-mi programez traseul pentru anul viitor.

Mogoş-Întregalde

De la Mogoş, mai bine zis de la gazda mea Ioana Miclea, biţa o ia la vale nebuneşte pe asfaltul proaspăt. E un vând cumplit, se vesteşte a ploaie, plec oarecum nedecis, dacă vântul o să înceteze, cu siguranţă o să înceapă ploaia. Şi nu orice fel de ploaie. Intru în centrul comunei cu 55 km/h şi aşa şi ies, ca o nălucă, apucând drumul către intersecţia unde trebuie să o fac la dreapta. Nu am auzit lucruri foarte bune despre porţiunea ce urcă şi, când privesc locul unde trebuie să ajung, realizez că va fi o plimbare de câţiva kilometri în care trebuie să o împing pe Mery de coarne. Trec un pod şi de acolo drumul o ia pieptiş la deal, este exact acelaşi soi de pantă care te scoate către Bucium. Mogoş este de fapt într-o căldare, şi, oriunde ai ieşi, te confrunţi cu pante care nu ştiu cum sunt abordabile de către maşini în timpul iernii. Vânt, soare, nori negri, mai şi picură. Urc serpentine abrupte şi îmi iau gândul că aş putea prinde vre-o porţiune care să mă lase să urc pe biţă. Drumul intră într-o pădure de brad, şi, când privesc spre lizieră, încremenesc! Hrib după hrib, muscăriţe, gălbiori, atâtea nu am văzut de când sunt. M-aş opri să le culeg dar oricum nu am unde să le pun, iar într-o plasă m-ar încurca la mers. Nu ratez ocazia să pozez câteva... Aşa că trec cu jind, mă depăşeşte un ARO aproape sufocat de efort, după el trage o remorcuţă cu fân. Totuşi se circulă şi cu automobile. Mă mai opresc, găsesc nişte izvoare unde îmi împrospătez provizia de apă, în dreapta un nor negru cu reflexe verzui, nu am cum să grăbesc pasul, sunt abia la jumătatea pantei. Vântul se opreşte, ştiu că vine ploaia, ochesc un brad bătrân, este cel mai sigur adăpost, cine a umblat prin păduri de brad ştie că, chiar după cea mai torenţială ploaie, la poalele brazilor, lângă trunchi, pământul rămâne uscat. O înghesui pe Mery sub un altul, îmi scot pelerina şi mă ghemuiesc sub un brad imens. Ploaia se porneşte instantaneu, ca şi cum cineva ar fi tăiat cu o sabie punga supraplină a norului. Toarnă, nu văd nicun picur de ploaie. Cu toate acestea, acolo unde sunt e uscat, mă aşez confortabil şi admir cum trăzneşte către Mogoş. Ploaia trece exact cum a pornit de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic, măcar n-o să mai am parte de praf. Ajung într-un final pe culme, de unde se vede căldarea Mogoşului ca din avion.

Apoi trec către Valea Galdei, stupoare, acolo drumul e perfect uscat. Este la fel de abrupt ca acesta ce l-am urcat, mă sprijin pe frânele biţei, e ca şi cum aş coborî un perete, dacă o fur aici e naşpa rău. Totuşi, Mery se comportă exemplar, frânele ţin la tăvăleală, nu am coborât niciunde o astfel de pantă. Aici pădurea este complet de foioase, ce schimbare incredibilă la doar câţiva zeci de metri. Drumul este plin de şanţuri săpate de şuvoaie, trebuie să fac echilibristică, cu toate acestea refuz să merg pe lângă biţă. Apoi panta se mai domoleşte şi, aşa cum analizasem pe harta GPS-ului, va urma iarăşi o lungă porţiune de coborâre. Este mai greu decât la urcat, aici stai cu tot corpul încordat, cu simţurile ascuţite, este suficientă o piatră abordată greşit pentru a ieşi în decor. În stânga nu ar fi problemă, este pădurea pe o coastă abruptă, dar în dreapta este o vale abruptă unde nu ai nicio şansă să ajungi întreg. Admir peisajul, este ALTUL, aici urcă curenţi calzi pe culoarul Galdei. Ici colo o casă, intru în Ghioncani care încă aparţine de Mogoş, se remarcă doar printr-un gater care duduie şi grămezile de rumeguş. Două mocăniţe coboară cu găleţi din munte, au fost probabil după afine. Nici nu apucă să mă zărească prea bine, apoi case părăsite şi, dintr-odată în dreapta, înainte de Ivăniş (sau în Ivăniş?!) jos, în stânga, zăresc un vârtej. Ştiam că mai există în Apuseni aşa ceva, nu ştiu dacă se mai face pănură, dar arată grozav, sunt fericit că mai am ocazia să zăresc aşa ceva...

Valea se lărgeşte neverosimil pentru o zonă unde există unele dintre cele mai frumoase chei. Pare o zonă de unde oamenii au fugit, chiar şi cele câteva maşini oprite pe lângă care trec, par oprite acolo de ani buni. Oameni, deloc. Traversez râul Galda de câteva ori, apoi, în vale în dreapta, apar Cheile Găldiţei. De aici nu apar chiar atât de spectaculoase, dar, calcarul are frumuseţea lui, este mai docil cu apa şi tocmai de aceea, se lasă modelat spectaculos în turnuri, turnuleţe, tunele, peşteri. Aş fi putut să merg să campez în Cheile Găldiţei, în centrul Întregalde se face intersecţia către acestea. Nu ştiu de ce n-o fac, las biţa să curgă la vale, îmi propun să stau acolo şi să bat cu piciorul atât Cheile Întregalde cât şi cele ale Găldiţei. După biserică, drumul se înghesuie, pârâul şi mai şi, devine doar un şuvoi spectaculos, zăresc Cheile Întregalde.

Mi-aş dori un loc de campare mai puţin accesibil, şi, chiar îl găsesc. Mai la vale de un grup de studenţi cu corturile, peste pârâu, o poiană numai bună de aşa ceva. Sunt urme de foc, nu mă bucur, deja ştiu că mă aşteaptă şi ceva gunoaie. Cobor, şi trec cu Mery prin apă. Este neaşteptat de caldă, la mijloc trece de genunchi dar bagajele rămân uscate. Mă apuc să fac ceva curăţenie, dar, când să montez cortul, o ploaie cu soare mă obligă să ma aştept. Nu e plăcut să dormi într-un cort ud. Vântul este de-a dreptul furtună, acum voi afla cum se poate monta cortul în astfel de condiţii. În ciuda temerilor, reuşesc. Mai greu, e drept, dar e OK totul. Îl plasez într-o zonă mai puţin vizibilă de la drum, iar biţa o parchez în pădure şi o acopăr cu foaia de cort, n-o mai văd nici eu de aici de la zece metri. Dovadă că nu sunt foarte vizibil, la un moment apare o Dacie papuc cu număr de Mureş, sunt nişte tineri, dau să treacă, abia apoi mă zăresc şi se răzgândesc, mă salută şi coboară ceva mai la vale în căutarea unui alt loc accesibil. Aş încerca inutil să aprind acum focul deşi, mi-este o foame de lup. Nădăjduisem să caut nişte ciuperci, dar a aprinde focul în aceste condiţii ar fi o adevărată nebunie. Nu prea am altceva de mâncare, la trei kilometri mai sus trecusem pe lângă un magazin-crâşmă, decid să fac o plimbare până acolo. Pun în rucsac toate lucrurile de “valoare”, trec apa şi mă îndrept spre magazin. Trec pe lângă grupul de studenţi, joacă volei, se bronzează, băieţii par destul de matoli. Merg prin soare, în dreapata pândeşte iarăşi un nor vineţiu, ajung la magazin. La mese, obişnuiţii clienţi alcoolizaţi pe care îi regăseşti în miezul zilei în fiecare comună. Nu sunt deloc amabili, te privesc urât, sunt exact acea faună care o regăseşti peste tot, oamenii lipsiţi de ocupaţie, cu alcoolul în cap toată ziua. Nici vânzătoarea nu este excesiv de prietenoasă, îmi fac cumpărăturile şi plec rapid, este cu siguranţă un loc care îmi displace profund. Revin la cort, deschid o conservă de costiţă cu fasole, pâinea este bună, aflasem că este făcută la Cricău. Sunt deja nume de localităţi cunoscute mie, sunt aproape de locurile copilăriei. Picură iarăşi, apoi ceva soare, dar vânt cât încape, cortul vibrează nervos, mă gândesc dacă nu cumva în toiul nopţii mă voi trezi sub cerul liber. Întăresc corzile, mai asigur ancorele, apoi mă strecor înăuntru unde este încă foarte cald. Îmi pun lantrena de cap şi citesc pe “sărite” din Walden. Pereţii cortului se zbat, vântul este atât de puternic încât nu aud nici măcar curgerea apei deşi sunt doar la doi metri de râu. Sper ca vremea rea să înceteze, am chef să fac a doua zi nişte ture. Desigur că adorm cu lampa pe frunte, mă trezesc pe la nu ştiu ce oră, sting lanterna, vântul pare să se domolească. Dorm ca anesteziat, dimineata mă trezesc picurii de ploaie. Nu plouă foarte tare, vântul nu mai bate deloc, în schimb barometrul nu promite nimic bun. Cu toată ploaia, reuşesc cu ajutorul unui mesteacăn să încropesc un foc, cafeaua fierbe, ehee, se schimbă treaba! Pe drum, două jipane cu număr străin, şoferii mă salută, ei merg la deal trăgând după nişte remorci cu motociclete de teren. După cum se arată, va fi o zi complet naşpa, fac o scurtă plimbare de recunoaştere. Cheile sunt extraordinare, mi le aduc vag aminte, am mai fost aici într-o excursie cu şcoala prin clasa a V-a. Turnuri, trunuleţe, şuvoaie, ce frumuseţe! Ajung la concluzia că nu voi putea face cele două trasee, picură enervant, nu este deloc plăcut să stai toată ziua în cort privind cum afară murează. Am de luat o decizie care nu mă bucură foarte mult, zilele următoare îmi vor dovedi că am fost inspirat. Adun cortul, trebuie să plec. Ce păcat, dar îmi promit să revin aici să “purec” zona. În fond, de la Sighişoara până la Teiuş este o nimica toată, iar de acolo, o plimbare de plăcere... Revăd profilul traseului parcurs de la Mogoş până aici la Întregalde. Hmmm...

Către Mogoş cu popas la Ioana Miclea în Poienile Mogoș

La Detunatele mi-am “aranjat” următoarea cazare la Mogoş. Cum? Exact pentru că nu cred în întâmplări, trebuie doar să laşi fiecare ACUM să curgă fără să intervii cu nimic. Când coboram cărând recolta de ciuperci, urcau trei tineri. Surorile Roxi şi Lolo şi prietenul lor, Mihai. Toţi din Turda. Rătăciseră drumul către gheţarul de sub Detunata Flocoasă. I-am îndrumat, apoi ne-am revăzut la Vetălău. Am intrat în dialog, erau interesaţi de trip-ul meu, de echipamente, ce mai, o companie placută. Fetele erau într-o scurtă vacanţă la mătuşa lor din Mogoş. I-am întrebat dacă nu mi-aş putea pune cortul în grădina mătuşii, desigur, nu era nicio problemă, mi-au explicat unde stă mătuşa, au plecat. Anul trecut, cand am făcut această porţiune în sens invers, am poposit tot la Mogoş, dar am fost “cazat” la dispensarul medical din localitate prin bunăvoinţa doctorului Horia Avram. Acum aş fi preferat din nou cortul...sau o şură cu fân.

Dimineaţa următoare, mă trezesc iarăşi cu noaptea şi cu Vetălău în cap. S-a sculat şi el devreme, trebuie să plece la Izbita unde are o pădure şi musai trebuie să bem cafeaua împreună şi să mai facem o şedinţă de “furtună-n creier”. Aşa şi facem, e plăcut dimineaţa când încă totul este umed de rouă, nu mai terminăm de povestit. Apoi, Vetălău îşi ia rucsacul şi coboară pe scurtătură către Valea Şesii. Eu mai trebuie să aştept să se zvânte cortul, îl desfac şi-l întind pe claia de fân. Apoi, ritualul deja devenit rutină a bagajelor. Deja le pot face cu ochii închişi, am o anumită ordine inversă pentru a putea aborda în caz de necesitate (a se citi ploaie), ţoalele de protecţie. La sfârşit adun cortul, sunt tot mai mulţumit de el, este un Cavery Cubby luat de pe internet la un preţ foarte bun, (celor intersaţi, www.montline.ro). Este acceptabil de uşor, are un mic antreu pentru rucsac şi alte bagaje, nu transpiri înăuntru, a trecut şi proba ploii, şi nu orice fel de ploaie ci o rupere de nori, şi, cum aveam să constat doar peste două zile, şi pe cea a vântului puternic. “Echipamentele” de camping de la supermarketuri nu sunt decât nişte ţepe ieftine. Din fericire, poţi cumpăra şi la noi echipament de calitate la preţuri zic eu rezonabile, vă mai sfătuiesc să mergeţi pe www.craimont.ro. Tot mai mult realizez cât de mult înseamnă să pleci într-o astfel de aventură având cu tine o biţă de calitate şi echipamente sigure şi uşoare. Deci, plec de “La Fefeleaga”, urmează cei doi kilometri de coborât abrupt, de sus de pe potecă văd drumul “arat” de tafuri şi îmi vine să râd că mi-am închipuit că voi putea urca cu biţa încărcată pe aici. Nici cu ea descărcată nu ar fi fost vre-o şansă. Şi, profund inutil, pentru că nici la coborâre nu aş fi putut-o folosi. Ajung la casa unde am garat-o pe Mery, gazda este în bucătărie, în timp ce îmi aranjez bagajele în genţile biţei, ea îmi scoate apă proaspătă din fântână. În spatele casei, un duş natural, un pârâu cu o cascadă. Mă spăl, mai bine spus mă bălăcesc, este grozavă apa de munte, nu aş mai ieşi de sub “duş”. Odată biţa încărcată îmi iau rămas bun şi plec, ies pe poarta mare, mai am o porţiune noroioasă, de aceea am şi rămas cu bocancii în picioare, apoi la drumul principal, trec din nou la sandale, este mult mai comod. Mă aşteaptă un urcuş zdravăn. Îmi reamintesc pe unde am coborât anul trecut, nu e o distanţă mare, dar iarăşi voi ajunge la peste 1000 m, pentru ca apoi drumul să coboare abrupt în Mogoş. Purced la treabă, am chef de pedalat, mai am cam doi kilometri de asfalt, după care urmează cel pietruit. Anul trecut îl coborâsem după ce, noaptea precedentă plouase ca la ecuator, era tot plin de pâraie, spălat pe alocuri, cu lemne şi bolovani aduse de torenţi până în mijlocul drumului. Îmi “calibrez” efortul, nu mă grăbeşte nimeni aşa că, trag constant.




 La intrarea în Bucium Poieni, unde deja drumul începe să o ia pieptiş, simt în spate două biţe, sunt surprins, mă uitasem în retrovizoare cu doar cîteva minute înainte şi nu văzusem nimic, mă gândesc că or fi doi localnici ieşiţi de pe un drum secundar, apoi cu coada ochilui zăresc doi mtb-işti echipaţi stock trăgând la deal. Mă salută cu “hello” foarte interesant, mi s-a mai întîmplat pe Breite când iarăşi am fost confundat cu un străin, este totuşi trist, înseamnă că încă români “ca noi” sunt destul de rari pe şosele şi ne confundăm reciproc cu bikerii străini. Constatăm că suntem totuşi români, băieţii sunt arădeni, sunt în tură rapidă, au doar acele rucsace mici tipice de tură scurtă, realitatea este că astfel poţi face în câteva zile trasee de sute de kilometri în Apuseni. Pentru că avem ritmuri diferite, decidem să ne oprim într-un loc “drept”, facem cunoştiinţă, primul este Eggy (Egon Pommersheim), “ultimul neamţ”, cum spune el, din Arad. Sunt bikeri adevăraţi, cu echipamente jos pălăria, le explic cum să găsească “scurtătura” către Brădeşti de unde să meargă către Huda lui Papară, şi îi sfătuiesc să ocolească Băişoara unde este full de “turişti”. Ca să ajungă la Fântânele, îi sfătuiesc să tragă o scurtătură pe care cu biţele acelea o traversează fluierând. Plus că zona este practic neumblată şi e de o frumseţe ireală. Apoi ne despărţim, îi văd cum trag la deal, plec şi eu în ritmul meu. Drumul intră într-o pădure de fag, serpentinele se succed monoton dar plăcut, valea rămâne tot mai jos, altimetrul îmi arată că urc constant. Dar mai am încă de tras, dar, parcă cu cât e mai abrupt (decent de abrupt) plăcerea este şi mai mare. Trec pe lângă nişte ţapinari, mă salută râzând, probabil că mulţi se întreabă în tăcere “ce l-o fi apucat şi pe ăsta să tragă pe un astfel de drum cu o bicicletă încărcată până la refuz, când sunt maşini?!”. Ies din pădure, urmează bifurcaţia ce duce la Poiana Negrileasa, rezervaţie naturală de narcise sălbatice, eu aleg drumul asfaltat către Poienile Mogoş care urcă pieptiş. Este ultima porţiune şi cea mai abruptă, ultimii metri îi merg pe lângă opintindu-mă în coarnele biţei, mă şi opresc pentru a fotografia valea Bucium de unde am urcat. Drumul apare ca o cicatrice albă în verdele încă crud al pădurii.

Aici sus suflă un vânt răcoros, se vede vârful Geamăna, în faţa lui, Detunatele. Mă pregătesc de coborâre, ar fi cea mai abruptă, îmi aduc aminte cum anul trecut am împins biţa la deal de mi-au ieşti ochii. O las pe Mery să “curgă” şi ajunge aproape instantaneu la 55 km/h. Este deja o viteză exagerată, dar e grozav. Până în centru ar fi aproape 6 km de coborâre abruptă dar trebuie să fiu atent să nu ratez casa mătuşii unde ar urma să înnoptez. Şi fac bine că sunt atent, după o curbă apare casa, de fapt recunosc locul după maşina lui Mihai. Frânez până înroşesc discurile, şi ies de pe drum la umbra unui măr imens. Nici ţipenie, mă latră anemic nişte căţei simpatici, sunt mult prea extraterestru chiar şi pentru ei, astfel că domniile lor renunţă repede. Întreb o femeie din casa vecină unde sunt tinerii cu maşina, îmi arată casa pe care o ochisem cu jind înainte, o adevărată casă moţească de o frumuseţe pe care n-o poate egala după gustul meu, nimic din ceea ce se construieşte acum. Las biţa şi intru în curte. Lumea este în conie (bucătăria de vară), sunt întâmpinat cu bunăvoinţă, mătuşa Ioana ţine un curs de tricotaj nepoatelor. Este exact aceeaşi atmosferă pe care o regăseşti peste tot în Apuseni. Oameni aspri la prima vedere, moţii sunt extraordinari de primitori, din tinereţe am bătut potecile acestei zone şi nu am fost niciodată refuzat. Am dormit în şuri cu fân, în clăi, în case, peste tot am fost omenit cu ce aveau mai bun, am fost tratat cu acel respect nefiresc pe care îl au moţii pentru “domni”. Deşi, ar trebui să fie taman invers. Noi, am uitat ce înseamnă omenia, oraşul ne-a făcut egoişti, hapsâni, indiferenţi, suspicioşi. Nu eşti nevoit să dai explicaţii, sunt bucuroşi dacă eşti în temă cu subiectele care îi preocupă pe ei. Crescutul animalelor, cositul, tradiţiile. Din păcate şi de acolo tinerii lipsiţi de orice perspectivă au luat drumul străinătăţii. Din Mogoş sunt plecaţi aproape 300. Şi acolo regăseşti “modelul” nou, cu maşină din care bubuie manelele, cu păr gelat, lănţoaie şi cercei la gât, genul de cocălar rupt de realitate. Trist. Nepoatele se pregătesc să coboare în centru, îi însoţesc, poposim la o bere unde povestim. Este o căldură sufocantă dar bate şi vântul, semn că vremea stă să se schimbe. De fapt şi barometrul îmi arată că e ziua “Schimbării la faţă”, dată considerată ca fiind practic prima zi de toamnă. Urcăm povestind, se apropie seara, cu toate astea soarele dogoreşte şi asfaltul emană şi el căldura înmagazinată peste zi. Am avut ocazia să percep diferenţa mai mult decât sesizabilă dintre drumul pietruit şi cel asfaltat. Este drept că cel asfaltat oferă bicicletei o uşurinţă apreciabilă la pedalat, în schimb, pe vreme caldă, te topeşti chiar şi pe biţă. Trecem pe lângă case vechi, grajduri tipice peisajului “mocănesc”, din păcate, totul este “pe ducă”. Ce se construieşte acum nu mai are nimic cu civilizaţia lemnului atât de tipică acestui colţ de lume. case din BCA-uri, turnuleţe năstruşnice, culori ţipătoare.

Ajunşi acasă, facem un foc în grădină (un colţ de rai) şi pregătim frigărui. Vine şi mătuşa Ioana şi fata acesteia sosită din Hunedoara. Mătuşa Ioana are un umor extraordinar, o minte vioaie, dar mai ales un dar al povestitului cum rar am întâlnit. Îmi povesteşte de pe timpuri întâmplări din zonă, toate sunt cu schepsis şi multă multă ironie.

Este un noroc că am cunoscut-o pe acestă femeie, descendentă după câte mi-a spus nepoata ei, istoric, din Crişan, răsculatul care şi-a pus capăt zilelor în închisoarea Bălgradului, alegând sinuciderea în locul tragerii pe roată. Da, Crişan era chiar din Mogoş. Aceştia sunt moţii, în fapt, acesta este ardeleanul tipic, nu foarte guraliv dar plin de înţelepciune şi umor. Mă simt un răsfăţat, frigăruile sunt excelente, se înfruptă şi căţelul Patrocle, şi piscile. O întreb dacă pot schimba dormitul în cort cu cel în podul grajdului, în fân. Eheee, mă înţelege, nimic nu se poate compara cu dormitul în fân, astfel că urc să îmi amenajez culcuşul. Este fân proaspăt, miroase intens a iarbă, e un parfum de-a dreptul halucinogen. Nici nu ştiu unde să mă cuibăresc, aleg lângă perete pentru că de acolo pătrunde aerul proaspăt, mai ales că s-a pornit să bată un vânt bezmetic, semn că vremea se schimbă. Dormitul în fân are ceva aparte. Copil fiind, la ţară, preferam acel loc încă de la începutul vacanţei, celui “normal”, în pat. Iar când mai e şi furtună şi se prăvale o ploaie de vară, este un vis. M-am culcuşit şi în clăi de fân, când hălăiduiam tot prin Apuseni, te simţi ca într-un uter, afară poate să plouă să şi să tune de să rupă pământul, înăuntru nu se aude aproape nimic. Este cel mai sigur loc de dormit. Când mergeam în tabere cu corturile acelea grele, militare, care nu izolau practic deloc, primul lucru după montare, umpleam pe jumătate corturile cu fân. Atunci nu era nici saci de dormit, nici izoprene. Din păcate nici folii de plastic, astfel că, orice ploaie mai acătării pătrundea prin acoperiş. Dar, atunci asta aproape nu conta. Şi acum, mă culcuşesc, nici nu simt că aş sta culcat, parcă aş dormi suspendat în imponderabilitate. Nici nu mai am timp să savurez momentul că mă cufund în somn. Păcat. Dimineaţa, un mic dejun cu slană, ceapă, caş, lapte, cam tot ce poate fi mai delicios aici. Apoi, fiecare ne pregătim de plecare. Cei trei prieteni tineri pleacă spre Abrud pentru a lua drumul Turzii, eu, mai încet, o înhămez pe Mery. Îmi iau rămas bun de la Ioana Miclea şi fiica acesteia şi mă cocoţ pentru a coborî nebuneşte către centrul Mogoşului. Ca de obicei, captez profilul acestei părţi de drum. Frumos, nu?!