De “La Ionel”, în sălbăticie

Ca de obicei, mă trezesc devreme, nu chiar cu noaptea în cap. Nu a plouat, e un soare grozav. Coregrafii se pregătesc de plecare, care cu ce au venit. Nu se prea dau duşi, unii îşi beau cafeaua, alţii mănâncă pepene. Mă foiesc şi eu, îmi lasă gura apă după cafea, îmi iau cutia cu “anestezic” unde mi-am pus câteva porţii şi intru în bucătărie. Chiar se pregăteşte o nouă tranşă, e doar filtru, dar ce mai contează?! Ceaşca apare aburindă, mă instalez lângă pârâu să o sorb în linişte. Coregrafii pleacă în cârduri mahmure, o tipă a adormit pe sac lâncă foc, colegele ei trag degeaba de ea. O întorc cu faţa în sus, e destul de verde, o stropesc cu apă rece, râd de ea. Ei oricum nu-i vine să râdă, se ridică clătindându-se, nu ştie pe ce lume este. Deh, seara a fost probabil foarte exuberantă. Privesc râul, mi se pare iarăşi mult prea mic, mă întreb care o fi explicaţia?! În sfârşit lumea se topeşte, rămân cu Ionel, povestim. A început cu forţe proprii, cu o căbănuţă luată de o viitură în 1995. A muncit să îndiguiască cu pietre, se vede perfect tot ce a făcut, efortul a fost imens. Îl întreb de râu şi aflu misterul. Mai sus este barajul care captează complet Someşul Rece care, printr-o galerie subterană este deviat către lacul Fântânele. Ceea ce curge aici nu sunt decât acumulările de pâraie din aval de baraj. Îmi spune că traseul este grozav, mai ales după baraj, voi avea mult mai multă umbră ( râde şmechereşte) şi că, abia la Blăjoaia o să mai întîlnesc oameni. Mai este un canton forestier la Idrişoara dar nu ştie dacă pădurarul este acolo. Vreau să îi plătesc, nu vrea nici în ruptul capului niciun ban, nici măcar pentru berea din provizia proprie. Se duce să ude florile, aşa că îi captez o poză. E un adevărat cabanier, iar cabana arată grozav. Nu îngăduie chefuri cu urlete, muzici date la maximum, cabana este pentru recreere. Jos pălăria Ionele!!! 

 

 

Eu urc puţin mai sus de cabană, mă dezbrac şi fac o baie din aceea adevărată, în râu de munte, nu prea rece, dar funcţionează ca o doză suficientă de eritropoietină. Şi culmea, la un control antidoping nu aş ieşi pozitiv. Mă despart de Ionel cu oarece regret, acum că se golise cabana, aş fi avut spaţiu suficient să mai stau o zi. Dar, Mery este la fel de nerăbdătoare ca şi mine să se rupă de civilizaţie. Cu soarele în spate, pornesc, prima porţiune este foarte înclinată, apoi panta devine numai bună de escaladă. Nu după mult timp, intru în chei. Drumul urcă şi lasă valea undeva jos de tot, până la baraj, diferenţa de nivel va tot creşte. Peisajul devine aşa cum mi-l doream. Tot mai sălbatic, mai plin de stâncării, pe alocuri drumul este plin de pietre şi aluviuni după ploile abundente de acum câteva zile.

 

 Mă bucură însă umbra, e fain, locurile cu soare şi umbră alternează spre deosebire de ieri, altfel m-aş simţi ca la rotisor. Trec pe lângă un adăpost amplasat foarte frumos şi mă gândesc ce bun este în caz de ploaie.  Peisajul devine de-a dreptul sălbatic, versanţii tot mai verticali, stâncăriile iau pe alocuri forme stranii, ademenitoare.  Drumul pare strâns în chingi, stâncile se apropie ameninţător, sunt locuri unde, foarte probabil, soarele poposeşte pentru doar câteva minute pe zi. GPS-ul îmi arată că se apropie barajul, mai am aproximativ un km.

De jos din vale nu se mai aude niciun susur de apă, sclipeşte doar un pârâiaş amărât, ai spune că, prin minune, Someşul Rece a secat. Din stânga, de pe un versant, un alt pârâu coboară în cascade, lângă el, trunchiuri de brad doborâte, aluviuni, bolovani rostogoliţi, semn că doar cu câteva zile în urmă, nu ar fi fost deloc distractiv să trec pe acolo. Stâncăriile atârnă peste drum, mă gândesc la inutilitatea căştii în eventualitatea că vreunui bolovan i-ar veni ideea să se prăvale peste mine. Apoi, în depărtare, zăresc pereţii barajului. Nu este o imagine frumoasă, mă bucur numai pentru faptul că de acolo, în amonte, mă va însoţi un râu de munte adevărat. Sigur, merg până pe mijlocul barajului, lacul nu este mare, iar faţa dinspre aval este înclinată, numai bună de bungee-jumping. Estimez că are 130 m înălţime, cel puţin. Zăresc şi gura galeriei pe unde Someşul Rece este călăuzit pe sub munte la Fântânele. De aici mai departe, nici ţipenie de om. Drumul devine rău de-a dreptul, pe alocuri bălţi întinse cărora încerc să le anticipez adâncimea. Din fericire, majoritatea le pot traversa pe biţă, dacă aş coborâ, m-aş umple cu noroi. De aici râul este râu, curat, niciun gunoi, semn că oamenii sunt foarte puţini în amonte. Îl traversez de mai mult ori pe nişte poduri de beton vechi, construite foarte probabil de-odată cu barajul.  Aerul e de o puritate sufocantă, aleg locuri unde să poposesc pentru a mă răcori, practic un loc mai frumos decât altul.  Este plin de zmeură, pe ici-colo, deja tufe de afin. Trec pe lângă un canton forestier părăsit, acolo unde s-au “extras” lemne drumul este devastat de tafuri, sunt nevoit să o car pe Mery cea borţoasă în spate.  Noroc că astfel de porţiuni sunt scurte, în reste drumul este absolut acceptabil. E un parfum incredibil peste tot, flori, muşchi, ferigi, brazi imenşi.




















Nu mă gândesc deloc la urs, animal ce iată, mediatic a devenit spaima turiştilor. Desigur, în locuri unde este practicat acel turism abuziv, de către tot felul de bizoni ce coboară nervoşi din maşini fiţoase şi înjură ursul că refuză să stea nemişact pentru a putea fi fotografiat cu telefonul mobil. Tot felul de ghiolbani au ajuns să facă “turism” prin locuri altădată accesibile doar iubitorilor de munte, însoţiţi de prinţese idioate şi nelipsitele manele. Aici unde sunt eu, poţi merge liniştit, omul este o prezenţă rară iar urşii păstrează acea distanţă respectabilă pentru că liniştea îi este încă respectată. Ajung la cabana forestieră de la Idrişoara, în apropiere câteva case părăsite. Pe harta militară veche ce o am, acolo apare un lac, lacul între timp e colmatat şi s-a transformat într-o mlaştină. În curtea cabanei, destul de modernă, două maşini, grătare, manele, copii. Cei din curte mă privesc destul de puţin amabil, tocmai de aceea trec fără să opresc deşi, iniţial eram hotărât să caut nişte apă de băut. Dar voi găsi cu siguranţă mai încolo. Este destul de târziu, dar a fost un traseu greu, urcuş abrupt pe alocuri, plus că am mers în ritm de plimbare, ar fi fost păcat de peisaj. Plus că m-am umflat de zmeură şi afine... Într-adevăr, la doi km mai departe, găsesc un loc amenajat, izvor cu apă limpede şi rece.
















 Mă adăpez, e răcoare, sus foşneşte pădurea, jos râul face acel zgomot constant bolborosind peste pietre. Mai trag la deal, altimetrul îmi arată 1200 m, apare o intersecţie de drumuri forestiere, o cabană ce nu pare locuită. În dreapta, o poiană superbă, cu pâlcuri de brazi, iarbă mică şi muşchi, sunt amenajate câteva “mese” din trunchiuri, semn că locul este din când în când folosit ca loc de popas. Sunt şi două urme amenajate de foc, râul e la doi paşi, nu cred să fie un loc mai nimerit de campare. Ca de obicei iau decizia mai mult intuitiv, îmi place nespus. Opresc sub nişte brazi, este acel sol moale dedesubt pe care îl regăseşti doar în pădurile de conifere, practic nici nu îţi trebuie nici măcar saltea.

Instalez cortul, îmi ia cîteva minute, apoi, nerăbdător dau o raită împrejur după....mâncare. Nici nu trebuie să umblu prea departe, în nici o jumătate de oră strâng un sfert de pungă de gălbiori (Cantharellus cybarius) şi câţiva râşcovi (Lactarius deliciosus).



E suficient pentru o cină, am ceapă, slănină din Mălâncrav, trec la bucătărit.



le pun la călit frumuşel....



...apoi ciupercile. Le las să fiarbă înăbuşit, dar nu mult că le ia gustul, sarea, piper (mult), le iau de pe foc şi trec la treabă. E ceva delicios, mănânc tacticos, afară abia se mai vede. Pun lanterna de cap, merg la râu să spăl vesela şi să scot doza de bere primită în dar de la Ionel. E ca de la gheaţă, înteţesc focul şi stau să savurez berea în linişte. Cerul se umple de stele, este ceva măreţ, ceva unic, de fiecare dată când am trăit în sălbăticie, acesta a fost momentul cel mai grozav. Deşi mi-e somn, mai stau, este prea frumos, regret că nu am un hamac, l-aş fi pus între cei doi brazi şi ar fi fost la fel de comod. Leg plasa cu mâncare într-un copac la cam 20 de metri de cort, dacă moşului îi va fi foame, e de preferat să aleagă punga şi nu cortul. Totuşi, uit buzunarul la sacoşa cu mâncare deschis şi în el, o pungă cu turtă dulce. Intru în cort şi încep să ascult vocea râului. Niciun cuvânt nu seamănă cu celălalt. Este un râu Zen, este mereu ALT râu. E un discurs cântat pe sute de voci într-o armonie ciudată. Este somniferul perfect aşa că adorm, de data asta fără cârcei la picioare, deja am trecut de faza de “acid lactic”. Mă trezesc cu un foşgăit la cap, la sacoşă scotoceşte cineva. Iau lanterna, deschid încetişor cortul, o aprind şi mai apuc să văd un jder fugind din buzunarul sacoşei. Jumătate din turta dulce dispăruse. să fie sănătos. Revin în culcuş şi continui cu somnul. Preventiv, mi-am pus cortul sub brazi, tocmai pentru ca să nu mă coacă soarele dis de dimineaţă. Oricum la ora 6 dimineaţa sunt sus, trec la “jacuzzi”, este ceva fenomenal. Deşi mă congelează în câteva clipe, este plăcut, când ies, sunt treaz şi proaspăt ca aerul de afară. Hmmm, cafeaua. Mă opintesc să fac iarăşi foc, îmi iese din prima, desigur, am cojit câteva petice din nişte mesteceni, coji care se aprind ca îmbibate cu benzină. Apoi crengile de brad, pun gamela la foc, apa începe să fiarbă în cîteva minute.



Daaaa, cafeaua, ce savoare, chiar dacă are puţină aromă de ceapă, slănină prăjită şi ciuperci...


Afine, zmeură, afine, fragi, ciuperci. Unele dintre ele, de-o frumseţe care atinge perfecţiunea, precum această muscăriţă (Amanita muscaria)... Și apă de izvor

Ultima seară în acel loc, ca de obicei, salvez traseul pe GPS, punctele importante, privesc profiul drumului... E chiar fain... Scriu cîte ceva în jurnal, pe cer apar nori cirrus semn că vremea se strică în 24-48 h. Dar poate va fi doar o ploaie de vară ceea ce nici nu ar strica deși aici, după bălți și ciuperci nu a prea fost lipsă de apă.

Din Cluj, “La Ionel”

Plec pe strada Horia, n-are rost să mă încurc cu străzile lăturalnice de sub Cetăţuie. Şi fac bine, şoferii mă ocolesc prudenţi, e totuşi mai multă civilizaţie în Cluj. Cînd virez la dreapta pe după fostul Astoria, un cocălar îşi plimbă nonşalant prinţesa prin mijlocul intersecţiei. Îl cinghez şi, logic, îşi arată bicepsul minţii. “Ce băă (sună cunoscut, nu?!), nu ai loc?!”. Trec imperturbabil şi îl las în urmă înjurând. Cu siguranţă a crescut în ochii prinţesei... Traversez Clujul pe lângă Someş şi mă gândesc că am fost inspirat că nu am mers pe Calea Mănăştur. Trec Someşul pe la Cora (acolo e şi mall-ul, noile locuri de recreere şi meditaţie ale clujenilor...) şi de acolo începe calvarul. Automobil după automobil, tir după tir. Şi dacă totuşi automobilele mă depăşesc la o distanţă decentă, tiruri cu număr de Bucale par a dori să se contopească intim cu Mery. Noroc că îmi păstez cumpătul dar încă odată această scurtă călătorie pe un drum principal îmi demonstrează gradul de civilizaţie a unui neam care pe şosele devine bezmetic. Dintr-un jipan, unul aruncă o sticlă goală de suc pe marginea drumului, nu, nu e cu număr de Bucu, e de Constanţa. Totuşi, atât în Floreşti cât şi în Gilău, şoseaua are o bandă specială pentru biţe, fapt demn de toată lauda. Păcat că în afara localizăţilor treaba nu este la fel. Şi banda este totuşi respectată, cu excepţia câtorva basculante oprite desigur foarte urgent, că doar de-aia au luminile de avarie aprinse. Chiar când ajung în dreptul uneia şi o depăşesc nu fără emoţii, şoferul acesteia iese dintr-o curte cu un sac plin în spate. Asta era avaria. Răsuflu uşurat când ajung la Gilău, la intersecţia ce duce către lacul Fântânele. Părăsesc Eşaizeciul cu bucurie şi opresc pentru o clipă la un chioşc pentru a cumpăra o plasă. După cum îmi arată GPS-ul, drumul asfaltat va mai ţine ceva, e bunicel astfel că profit şi trag tare, 17-20 km/h. Dar căldura este cumplită. Ajung la baraj, nimic nu s-a schimbat de pe vremea studenţiei dar atunci nu am făcut nicio poză. Ba da, a apărut o păstrăvărie

E linişte pentru că e în timpul săptămânii. Aş putea să mă gândesc să poposesc la coada lacului dar parcă nu-mi convine, e prea multă “civilizaţie”aşa că, mă despart de drumul ce duce către Tarniţa-Fântânele şi merg către Someşul Rece.Şi varianta aleasă este încă asfaltată, pe o margine şi pe alta, cabană lângă cabană, înşirate cam haotic, unele discrete, altele cu gust, dar majoritatea chicioase rău. Iată mai jos o creaţie arhitectonică grăitoare...

 Trec de Someşul Rece (comuna), de acolo, numai drum de piatră. Şi urcuş. Mă mai opresc la o terasă unde un tip încruntat îşi bea o bere. Nu răspunde la salut, semn că este orăşean. Mocanii (moţii), te salută ei primii dacă te văd străin de locuri. Iar eu chiar par căzut din lună. Beau o cafea şi întreb vânzătoarea de o pensiune. Este una, la Răcătău, îi spune “La Ionel”. Îmi aduc aminte că am văzut o poză pe Google Earth, dar, când privesc în faţă, nimic promiţător. Cerul este negru şi se aude sus în munte, durduind. Aham, o să mă întîlnesc frontal cu ploaia. Urc paralel cu râul şi nu înţeleg de ce pare aşa mic. Îmi închipuiam ca Someşul Rece să fie totuşi, ceva mai mare. Aş face o baie, dar, unde vreau să mă opresc, e plin de peturi, pungi de plastic agăţate de pietre şi crengi, semn că mai sus omul are activitate prodigioasă. Mai merg, trec de câteva zeci de case, doar-doar, peisajul se schimbă şi el, începe să arate şi să miroasă a munte.

Apoi, dintr-un merţan cu număr de MM, un cocălar mă stropeşte cu bere dintr-o doză. Îi arăt idiotului degetul, deşi acolo nu e foarte înţelept să te iei de cineva, nici măcar cu gesturi amabile ca al meu. Nu opresc, probabil se distrează copios ce glumă bună au ajuns să trăiască. Cu cât urc, procentul de peturi şi alte mizerii scade, astfel că, în sfârşit, găsesc un loc unde apa e curată. Ies de pe drum şi parchez cu Mery cu tot chiar lângă apă. Mă spăl bine şi mă aşez chiar lângă râu, cu picioarele în apa rece.







Simt cum oboseala se duce în apă, lângă mine, stivă de fragi parfumate. Nu le iert, desigur, sunt practic ultima recoltă. Norii negri de sus mă neliniştesc, şi nu prea. Am cu ce mă proteja de o ploaie de vară. Întreb la o casă cam cât mai este până “La Ionel”. Mi se răspunde că ar fi cam doi kilometri. Cei doi kilometri se dovedesc a fi aproape 4, când ajung acolo, full de popor. Sesizez că e ceva organizat, ultima porţiune a fost de-a dreptul ascensiune, astfel că, atunci când cobor de pe biţă, amândouă picioarele îmi sunt blocate de crampe. Mă mişc pentru că ştiu că dacă rămân înţepenit, nu mă mai pot debloca. De mine se apropie un tip vânjos, şi foarte amabil, mă întreabă de sănătate. Este chiar Ionel. Crapă lemne pentru a pregăti seara un foc de tabără. Întreg spaţiul de cazare este ocupat, este o întrunire a unor coregrafi din mai multe ţări. O mulţime de fete şi câţiva băieţi rătăciţi printre ele. Aş bea o bere, îl întreb pe Ionel dacă are aşa ceva. A spus că nu ţine băutură tocmai pentru că nu doreşte să transforme cabana în cârciumă, dar are el câteva şi o să mă servească. Discuţia este auzită de un tip cu coadă, pare singurul bărbat normal. Îl cheamă Arpi, este din Cluj, şi, împreună cu soţia, sunt organizatorii acţiunii. Îmi oferă o bere de la frigiderul din pârâu. Acolo, într-un ceaun imens, se pregăteşte un gulaş. Bem împreună, şi îmi dă amănunte despre acţiune. Sunt tineri din Finlanda, Germania, Polonia, Israel, Ungaria, Anglia, Belgia, e de fpat un soi de happening. Ploaia se apropie, mă retrag şi o urc pe Mery într-un chioşc acoperit. Ionel îşi face timp şi de mine şi îmi spune că o să caute o soluţie să mă cazeze. Îi spun că nu ar fi o problemă să îmi întind cortul, sau chiar să dorm în chioşc, singura problemă este că furtuna dă târcoale. Mă aşez totuşi tacticos să îmi beau berea, pică grozav.


Îl urmăresc pe patron din ochi, lucrează non-stop. Merg să îl ajut la crăpat de lemne, mă priveşte cu reţinere, apoi, reuşesc să îi dovedesc că am lucrat la munte doi ani şi mi-am crăpat singur lemnele. Lumea să adună, unii au fost la plimbare prin împrejurimi, alţii joacă volei, câţiva se fâţâie. Unul dintre băieţi mă priveşte inisistent cu ochi galeşi, îmi zâmbeşte provocator, fac tot ce pot să îi arăt că a greşit adresa, se agită, se învârte ca un titirez, se unduie, se frichineşte, ceilalţi câţiva dovedesc un comportament asemănător. Sunt nespus de veseli. Mulţimea de fete îi tratează cu...indiferenţă, cele câteva mai aproape de mine fac glume fără perdea la adresa presupusei lor orientări sexuale. Remarc un tânăr pe care îl plimbă o fată, pare băut cu mersul lui nesigur. Apoi este preluat de către o alta, dar când se apropie, realizez şocat că este complet orb. Mi se pare destul de sinistru că participă la aşa ceva, ba la un moment dat este aşezat sadic pe o hintă. O călăreşte temător, pe faţă zâmbetul îngheţat tipic al orbilor. Pipăie cu mâinile trunchiul de lemn, se vede că nu are noţiunea spaţiului incert, ridicat pe verticală, aproape că se prăbuşeşte. Fetele de la capătul celălalt au impresia falsă că asta îi face o deosebită plăcere orbului... Arpi îmi aduce o farfurie de gulaş, Ionel o cană cu două degete de palincă. Palinca este cam arsă dar merge, în schimb gulaşul e delicios, poate prea multe boabe de enibahar prin el. Lumea se adună la mese, abia atunci constat că sunt peste 70 de persoane. Se întunecă, eu mă apnc să îmi amenajez culcuşul în chioşc. Între timp, Ionel aprinde focul de tabără, lumea se adună împrejurul lui, totul devine nebulos. 

 

 

 

 

 

Mi-e somn şi când dau să mă culcuşesc, apare Ionel care îmi propune să merg să dorm pe bănci în camera cu şemineu. E foarte hotărât să nu mă lase să dorm afară, înhaţă bicicleta, eu iau “patul” şi mergem. E într-adevăr fain, camera este construită exact lângă peretele de stâncă, şemineul este lângă un burtoi de piatră. Băncile sunt un pat în toată regula, e mai confortabil decât m-aş fi aşteptat. 

 

 

Afară cheful este în toi, lumea a luat-o binişor în căiţă după cântecele de-a valma fără cap şi coadă, mă întind, şi, când să adorm, ambele picioare sunt prinse de nişte cârcei cumpliţi. Abia ies din sac, mai mult târându-mă, apoi reuşesc să mă întind, încet, ca nu cumva să fac vreo ruptură musculară. Cârceii trec, deschid GPS-ul. Apopi scriu în jurnal mai mult ațipind.

 

 

 Am făcut 43 km şi am urcat de la 320 la 775 m după cum arată şi profilul. Destul de multişor, o spun şi cârceii din picioare. E bine la Ionel, curat. Mi-a spus că cei cu merţanul MM a apărut pe la popas la băute, este băiatul unui barosan din Gilău, un puţoi, l-a urcat rapid în maşină şi l-a expediat înapoi la Gilău, avertizându-l în prealabil că dacă mai aude că procedează astfel cu turiştii, o să îl trimită înapoi cu merţanul în spate. Ionel este un adevărat cabanier, mi-a povestit cum prima cabană i-a fost luată de o viitură în 1995. Adorm fără niciun avertisment, ca împuşcat.