Mogoș cu sosire la Roșia Montană peronul pe dreapta

 Bateria aparatului are o problemă. Mare. Nu ține curentul, foarte probabil că are undeva un scurt circuit, Am ținut-o întreaga noapte la încărcat, în general îi sunt suficiente cam trei ore și jumătate pînă e full dar acum după o noapte întreagă led-ul încărcătorului e tot roșu și odată pusă în aparat arată doar două liniuțe. Mă împac cu soarta în tot Apuseniul nu am nicio șansă să găsesc o astfel de baterie așa că singura soluție este să-mi drămuiesc numărul de fotografii. Asta cam ca atunci cînd lucram pe filme color sau diapozitive...

La țară te scoală cocoșii, am dormit cu geamul deschis, a și plouat la un anumit moment, afară era o vreme superbă, măcar atît... Fac cîteva poze din fereastra dispensarului și cobor.

Avram era deja în cabinet avea un pacient. Dar din bucătărie venea o adiere de cafea proaspă fiartă, îmi torn într-o ceașcă și ies pe scări. O minunăție! Cum naiba te poți îmbolnăvi dacă locuiești într-un asemenea loc?!

Cînd termină, Avram vine la mine cu o straiță. Mîncare, țuică, vin. Nu le pot lua, regret, e și așa greu bagajul, nu refuz mîncarea iar din țuică îmi torn și umplu Flachman-ul. Ne luăm rămas bun, a fost OK, chiar OK, Cu siguranță că -am bulversat în bine banalitatea zilnică și asta i-a picat bine. 

Pentru prima dată greșesc traseul și o iau către Poienile Mogoș nu pe drumul principal ci pe altul care merge oarecum în paralel cu cel normal, așa-i cînd îți faci traseele pe calculator pe hărți rusești din al doilea război mondial. Drumul e frumos dar ajung prin niște hățișuri, traversez de trei ori un pîrîu, e o cale care evident nu a prea fost folosită în ultimul timp. Nu am decît două posibilități, să găsesc o scurtătură către drumul principal sau să mă întorc la Mogoș și să iau drumul corect. Aleg prima variantă deși într-un final cu consumul de timp și energie ies clar pe minus..

Într-un final ies la drumul principal către Valea Albă. O minunăție de drum. Pedalez în soare, opresc, mă îmbăiez, mă odihnesc și plec din nou.

La Bucium Sașa opresc să mă aprovizionez cu apă proaspătă, e un izvor captat cu un jgheab de lemn de dincolo de pîrîu. De parea dreaptă a drumului un grup de case. Mă așez la umbră observ mișcare după o poartă. Un moș simpatic iese probabil e primul străin pe care îl vede în acest an. Ca orice moț începe să mă descoase. Sighișoara?! O da, știu Sighișoara am lucrat la CFR la linii. Știa cîteva crîșme. Da cum te cheamă?! Goța. Goța?! Păi de unde ești că io am rude Goța în Alba Iulia. Îi spun de unde mă trag, e clar, sunt de-al lui. Păi și ce te-ai pornit cu tot bagaju ăsta să-l cari și să-l împingi peste munți, nu era mai ușor cu o mașină?! Poate cp ar fi fost mai ușor dar pe unde umblu cu bicileta sigur nu ajung cu mașina. Mă pune să aștept puțin și vine cu coș cu sită plin cu mere mocănești, aromate și dulci ca mierea. Ne luăm rămas bun, aici este magia călătoriilor în astfel de locuri (aveam să o regăsesc la fermierii irlandezi), oamenii sunt prietenoși nu suspicioși apar legături pe care le caută fiecare care să te apropie. Știi că este foarte probabil ultima întîlnire din această viață și încerci de comun acord să profiți cît mai mult de ea.

Trec prin Buxcium fluierînd și brusc mă decid să nu ”iau” Abrudul cu șoseaua asfaltată așa că la Gura Cornei cotesc dreapta și merg la Corna. Voi trece muntele și voi coborî în Roșia pe la exploatare. Îl sunasem pe Eugen David mă aștepta că mai au polog sus la ”Mătușa” (unde s-a ținut cîțiva ani la rînd Fîn-Festul). De sus Corna arată superb încerc să-mi închipui cum va arăta acolo un iaz de decantare a nămolurilor cianurate și nu reușesc. Tot ce vedeți în această fotografie va fi ras de pe fața pămîntului!

Ajung în centru, pare o localitate sub asediu. Gipurile ”Goldului” se vîntură peste tot, din 2005 nu mai fusesem aici dar nu s-a schimbat aparent nimic. Ești privit cu suspiciune, ochii și urechile ”Goldului” sunt peste tot. Nu fac foarte mulți pureci prin centru și urcă către reședința lui Eugen

Aici traseul și profilul lui de la Mogoș la Roșia Montană

Și aici ”seara în familia David”. Palincă, voie bună, glume, mămăligă cu brînză. Voi petrece aici cîteva zile pînă voi pleca mai departe (din păcate a fost punctul terminus)

Geogel - Mogoș. Doar de povestit și mult prea puține fotografii.

 După baia de dimineață a urmat cafeaua pe stomacul gol. Nu pot pedala cu burta plină, prefer să plec și să fac o primă bucată de traseu așa, doar cu cafeaua pompînd în mine apoi să opresc undeva și să iau o gustare. Apoi după cîțiva kilometri să repet faza. Bateria camerei foto este ”moartă” și din păcate în 2007 pozele făcute cu telefonul erau ca vai de mama lor. Și oricum aveam un telefon care nu făcea decît fotografii de tip ”timbru”. De la Brădești nici nu am prins semnal telefonic, practic sunt total rupt de lume. 

Traseul mai departe către Mogoș era practic o plimbare de plăcere. Eram în inima țării ”țopilor” (cum se auto-numesc moții de aici). Drumul de țară merge pe lîngă rîul Rîmeț. Trec prin satele pustii Măcărești, Cojocani, Valea Barnii. Ici colol pe o coastă vezi o siluetă de om păzind cîteva vaci, în sate nici țipenie. Casele încă sunt în stare acceptabilă dar toate au obloanele trase și belciuge cu lacăt la uși. Curțile invadate de buruieni, plante răsărite pe acoperișuri sau în streșinile caselor, este jalnic dar pe undeva ai imaginea clară cum recuperează Natura în locurile antropizate și părăsite ulterior de om... Mă opresc în fiecare sat, mă odihnesc, peste tot plin de izvoare cu apă de băut grozavă, livezi cu meri în pîrgă de unde te poți aproviziona după pofta inimii. Pe la amiază ajung în Mogoș, capitala Țării Țopchilor. Mogoșenii erau cu treburi, opresc la o crîșmă (la aceeași crîșmă voi poposi în tripul din 2008 dar urmînd un cu totul al traseu). Nu sunt decis ce să fac, trebuie să-mi încarc bateria de la camera foto, o rog pe patroana magazinului, e ok, conectez încărcătorul și mă decid să iau o bere. Era cald, liniște, plăcut, crîșma goală ceea ce chiar era o excepție.

Iese patroana la povești, mă descoase, o descos, mai iau o bere care aproape că exclude ideea de a-mi continua astăzi călătoria. O întreb unde aș putea să campez, a aflat că sunt medic și mă sfătuiește să merg la dispensarul medical, acolo este un doctor tînăr, Avram îl cheamă sigur voi găsi acolo loc de dormit. Dispensarul este într-un soi de conac, amplasat frumos pe o mîglă.

Îl găsesc pe medic, un tinerel probabil abia ieșit din rezidențiat, burlac, dornic de companie. Exclude ideea să dorm în cort, în dispensar e plin de camere goale unde pot dormi după pofta inimii. Mi-era foame?! Da, îmi era. Se duce la crîșma de unde abia venisem și ”aranjează” un prînz. Urma să mergem după o oră, astfel că a pregătit o cameră, apoi a făcut o cafea și am băut-o pe terasa din spate. Povestim de una-alta, de loc e din Aiud, îl știe pe cumnatul meu. Nu, nu are de gînd să se ”îngroape” în Mogoș, deși e un loc grozav de locuit. ”Ce muiere ar veni cu mine să locuiască aici, zice?!” ”Și aici nu mai găsești picior de fată, tot tineretul e plecat”. Aiud?. No, poate Cluj

Nu pare să aibă prea multe hobby-uri așa că înțeleg că se cam plictisește pe-acolo. Mergem la crîșmă.avem acolo pregătite două porții masive de friptură de porc și pui și o tonă de cartofi pai foarte bine pregătiți. Și un blid cu salată. Plecăm cu cîte un coniac mic apoi mîncăm, îmi pică bine mîncarea gătită deși nu se compară cu mîncarea de ciuperci cu slănină de Mălâncrav de la Geogel. Apoi radem cîte-o bere, deja mă moleșesc, îmi propune să merg să trag un pui de somn, el va trebui să meargă mai spre seară la o bătrînă căzută la pat diontr-un cătun de lîngă Mogoș. Pot veni și eu?! Desigur.

Mă tolănesc, iau notesul și scriu în jurnal. Simt că scrisul se duce, scrie mînă fără mine și adorm într-o poziție incomodă. Cînd mă trezesc afară dă să se întunece. Mă gîndesc că Avram o fi plecat fără mine dar nu, e jos în cabinet, mergem? Da mergem. Ne urcăm în dacie și o luăm practic off-road. Pe drum, vreo 3 km îmi povestește că în tot cătunul acela toți sunt handicapați datorită cosanguinizării și alcoolului. Undeva pe un tăpșan drumul dispare și mai mergem pe o potecă prin pădure cam un kilometru.

Ajungem la o dărăpănătură unde într-o cameră sunt două femei (bătrîna și fata) și o nepoată. Toate sunt vizibil retardate totuși bătrîna pare cea mai citavă. Nu au curent ci doar o lampă amețită cu petrol. Avram mă roagă să țin lanterna, îi ia tensiunea, o ascultă cu stetoscopul și îi face o intravenoasă. Între timp fata ei cu o vîrstă imposibil de apreciat  se holbățeșe la mine, stă mereu cu gura deschisă și saliva i se scurge pe piept. Nepoata stă ghemuită ca o fantomă undeva pe o rogojină într-un colț întunecos. Este fata fiului babei care ”s-o agățat de un nuc acum cinci ai și nu mai are pe nime numa pe noi”. Admir stoicismul și empatia lui Avram, ar fi un medic de țară excelent. Revenim pe întuneric pînă la Dacie și o luăm pe hîrtoape spre Mogoș. Ajunși la dispensar desface o sticlă de vin și o bem pe scările dispensarului. E plăcut, ne dezlegăm la gură, îi povestesc de intenția ca să fac cît mai multe trasee cu bița prin Apuseni și mă invită să revin la el dacă cumva traseul meu va mai trece pe la Mogoș. Mă pun la somn, a doua zi am de pedalat peste 30 de kilometri.

Aici traseul și profilul acestuia de la Geogel la Mogoș

Să visezi că pleci și să te trezești pentru că nu ai plecat încă. Parfum de petrichor. De la Brădești la Geogel

 Avea să mă trezească lelea, venise la grajd să mulgă vaca. Dormisem cu acel aer de munte umezit de ploaia de vară, mirosul de bălegar și de galițe din curte. Era mirosul pe care nu-l mai simțisem din copilărie de la Crăciunel. Era mirosul copilăriei. Dar acesta avea în plus tăria aerului de munte condimentat cu acela subtil de petrichor. Și parfumul de fîn proaspăt din care încă poți extrage nuanțele diverselor flori de munte.

”Domnule trezitu-te-ai?” ”Da lele m-am trezit” ”Poate că te-am trezit io, da musai să mulg vaca. Niște lapte proaspăt n-ai vrea, da știu că voi de la oraș nu prea beți din ăsta crud. Da să știi că vacă sănătoasă am”. ”Apăi i-os băiat de oraș crescut la țară” și îi povestesc în cuvinte puține cum stăteam cu ceașca de pămînt în gura grajdului așteptănd ca bunicul să termine de muls vaca. Uneori îmi mai trimetea cîte-un șpriț pe față direct din țîță. Abia așteptam să-mi cufund ulcica în șuștarul plin de lapte înspumat și beam pe nerăsuflate, Toată vara beam numai lapte nefiert sau covăsală. ”Da de unde ești matale?”. Îi spun că stau în Sighișoara dar de obîrșie sunt de lîngă Blaj, de la Crăciunel. ”A, apăi nu-i departe, îmi zise”. ”Nu, din curtea bunicii vedeam foarte bine munții, mereu mi-am dorit să vin aici”. ”Apăi aici viața-i grea, ca la munte, numa cu animalele și cu lemnu ne descurcăm, acolo la Crăciunelu vost au pămînt bun și mult”. Îi povestesc cum veneau cu căruțele muntenii cu scînduri, ciubare făceau troc contra grîu și porumb cînd eram copil. ”Apăi ăia ereau mocanii de sus de la Cîmpeni, ăia îs și mai amărîți ca noi”.

Am primit o ulcică de pămînt plină cu lapte proaspăt și am băut-o pe nerăsuflate. Am coborît să mă spăl și să pregătesc bița de drum. Am primit un colț de pîine de casă, o bucată de slană și două cepe. ”Ia domnule că ai cale de făcut și mai și cari toate astea după tine, îți trebuie mîncare nu glumă”

Plec de la ea ca de-acasă, las în spate drumul ce duce la Vînătarele Ponorului și încep să pedalez spre Geogel. Este un aer topit de ploaie, norii încă atârnă pe coame, mă bucur că s-a umezit drumul de țară, n-o să fie praf deloc. Mă mișc destul de ușor, e bine că ieri nu am tras prea tare, astăzi aș fi fost cu mușchii blocați. Drumul puțin, de acolo, după hartă, intru în partea cea mai ”sălbatică” a traseului.

 

 

Este senzația de zbor, de libertate, de armonie, de împăcare. Începusem să mă vindec după un an terifiant.

 

 

Din acest moment am decis să nu mai merg după niciun plan. Să mă opresc cînd vreau, unde vreau, să lenevesc dacă am chef, să meditez, să scriu. Luasem cu mine în rucsac ”Walden” a lui Thoreau, este cartea care m-a însoțit peste tot. Am avut-o cu mine în USA, apoi în 2010 am luat-o în Irlanda, acum o am salvată pe calculator și o citesc de pe telefon. Abia așteptam să-mi întind cortul, să fac un foc să-mi prăjesc niște slănină, apoi să mă întind în cort și să citesc din ea. Este locul perfect unde Walden devine Biblie...

Cu toate că pînă acum nu am dormit în cort realizez că echipamentul meu nu este foarte grozav pentru o asemenea aventură. Sacul de dormit pare destul de fraged, azi noapte nu mi-a fost frig deloc, eram practic cufundat în placenta din fîn proaspăt, nu cred că nopțile la 1000 de metri sunt foarte confortabile. Da, cortul pare a fi foarte bun, l-am luat pe online de la Craimont, făcut în Cehia, Trimm. Am dat o grămadă de bani pe el dar are ”doar” 1,3 kg (în 2007 era o performanță!) și se montează în 3 minute, Plus că poate turna cu găleata o noapte întreagă, nu ia apă deloc. Am prins o astfel de ploaie cînd am trecut de la Mălâncrav la Iacobeni, îmi pusesem cortul aproape de hulă, iar noaptea a turnat la greu. A fost perfect.

Plus că trag după mine ditamai DSRL-ul cu zoom cu tot, plus trepiedul, o toporișcă suficient de grea, veselă tacîmuri. Lista începusem să o fac cu mult înainte, descopăr acum că nu am uitat nimic esențial dar toate trăgeau la cîntar. Pot să estimez că la cele 13 kg ale bicicletei s-au mai adunat încă vreo 10 kg.  Plus că, după pedalatul de ieri de peste 40 km aproape numai urcînd, realizez că nu nu este cea mai bună idee să o faci încălțat cu bocancii. Trebuie clar să ai o pereche de pantofi de biking (dar care iarăși costă), portbagajele sunt din metal destul de greu. Și mai era o problemă, bateria camerei a început să se descarce, ar fi trebuit să mă gîndesc să achiziționez încă o baterie. Problema este că aparatul are ditamai bateria care nu poate fi încărcată decît cu încărcătorul ei la sursă de 220V. Da, cînd citești acum cînd scriu (ianuarie 2021) te poți gîndi, oare de ce nu mi-am cumpărat o cameră compact cu zoom acceptabil?! Acum am un Panasonic ce intră în buzunar, are un zoom de 30x, se încarcă la USB și mai am și un Power Bank ce poate reîncărca de două ori camera și telefonul. Da, aș fi făcut mii de fotografii și filme, puteam să am cu mine o tonă de SD carduri de 128G care ar fi încăput toate într-o cutie de chibrituri. Da, telefonul era un Nokia mititel pe care a trebuit să-l încarc o singură dată. Preventiv mai luasem și niște DVD-uri să salveze la Roșia Montană fotografiile dat fiind cardul relativ mic pentru că setasem ca fotografiile să le salvez doar în format RAW.

Astfel că am decis să nu mai trag atît de tare, nu mă grăbea nimeni și să mă opresc unde îmi convine. Drumul a început să coboare ușor, trecusem de ”umărul” cheilor, mergeam deja în plin soare astfel că mi-am udat semagh-ul. Dar trebuia să fac economie la fotografiat. Următorul loc unde aș fi putut încărca bateria ar fi fopst după hartă, Mogoș

De departe se aude susurînd un părîu de munte ceea ce suna deosebit de promițător.

Dau de o ”crăiță” (Amanita cesareea) bătrînă deci s-ar putea să mai găsesc. Astfel că drumul prin pădure merg mai mult aruncînd cu privirea după ciuperci. Mi-e dor de o cafea dar acolo unde o să poposesc o să-mi fac foc, o să mănînc și o sămi fac o cafea. Drumul șerpuiește prin Geogel, este un cătun moțesc împrăștiat pe coaste, cîteva case pe marginea drumului, nici țipenie de om. Da, case părăsite, sate fantomă. Pîrîul arată grozav, e cald, dincolo de el o casă moțească cu coamă de paie înaltă, decid să fac popas aici. Stau să mă răcoresc puțin și apoi trec să fac o baie. O barie cum nu am mai făcut de ani buni.

Trec cu bița prin pîrîu și abia atunci văd două muieri pe cale. Nu foarte în vîrstă, probabil mă văzuseră îmbăindu-mă și evitaseră să se apropie. Le dau ziua bună și le întreb dacă aș putea să-mi pun cortul în curtea acelei case. Se putea, se putea oriunde, nu mai locuiește ”nime'” în sat. Ele veniseră de la Mogoș să vadă doar de casa părinților și urmau să se întoarcă în cîteva ore. Așa s-au golit Geogelul, Măcăreștiul, în Valea Barnii mai sunt cîțiva bătrîni, în rest, toate satele golite de populație. Este peste tot o frumusețe tristă, casele vechi de poate sute de ani vor putrezi, acolo nu va mai fi nimic. (Acum, în 2021 aud că se va asfalta drumul pe care merg eu acum de la Aiud la Abrud se va numi ”TransApuseni”).



Femeile pleacă, eu mă întind pe sacul de dormit la soare, este acel soare domol de sfîrșit de august numai bun să ațipești la căldura lui.

Mă trezesc și încropesc la repezeală un foc. Iau apă din pîrîu și fierb de-o cafea. Sorb din ea ca dintr-un joint, mă unge pe suflet, aproape că-mi dau lacrimile de fericire. Privesc satul pustiu, îmi închipui că prețul caselor de aici e o nimica toată, dacă aș avea bani aș cumpăra tot acest sat și m-aș muta aici. Dau o tură scurtă sus la liziera pădurii și găsesc niște mînătărci, cîțiva rîșcovi și o mînă de ciuciuleți. Ceapă am, slănină am, deseară pregătesc o sfîntă tocană cu mult piper. În Flachman mi-am pus niște palincă de la cumnatul așa că o să trag și o gură-două de tărie înainte. Apoi o să-mi lipesc privirea de cer, o să dialoghez cu pîrîul pe limba lui și o să mă gîndesc la toate iubirile care au murit deși  unele mai mocnesc încă.

Bateria s-a drenat complet este totuși ciudat pentru că nu am făcut atît de multe fotografii, cartea spune că ține la aproximativ 300 de fotografii RAW dar eu abia am făcut cîteva zeci. Și din păcate altă alternativă nu prea am.

Instalez cortul, îl umplu pe jumătate cu fîn, știu sigur că la noapte nu o să-mi fie foarte cald, sacul de dormit este un rateu magnific, am folie de supraviețuire dar tot fînul e mai bun. Deschid cartea și citesc din Thoreau profit de lumina zilei, nu am chef să consum lanterna de cap cu cititul mai ales că sunt într-o zonă unde nu am cum să încarc acumulatori și nici să cumpăr baterii nu prea am de unde. Îmi adun lemne pentru un foc zdravăn și pregătesc mîncarea. Slănină, ceapă, ciuperci. Beau două guri de palincă și-mi frig buzele cu tocana încă fierbinte. Acum realizez că sunt rupt de foame. Probabil că cea mai bună soluție dacă vrei să slăbești este să ai în farfurie mîncăruri super-fierbinți. Pănă se răcesc ești gata sătul tot ciugulind din ele.

De departe să aude lătrînd un cîine, lătrînd a singurătate. Mi-am atîrnat sacul cu mîncare de creanga unui prun la vreo 15 metri de cort, este cea mai deșteaptă chestie pe care o poți face cînd campezi ”în sălbăticie”. Ai garanția că vei sforăi liniștit chiar dacă dau tîrcoale ceva cîini înfometați, vulpi sau chiar ursul.

Cerul înstelat este tot mai rar, la oraș este practic imposibil de privit datorită ”poluării cu lumină”. Unele localități au decis să interzică iluminatul stradal între anumite ore ale nopții asta tocmai pentru ca amatorii de cer înstelat să-l mai poată admira. Aici unde sunt acum nu se pune problema. Este o beznă ca acum 10.000 de ani, greieri, susurul pîrîului, sporadic cîte o ciuvică se răstește în gol dar cerul, puzderia de stele, da, cam asta vedea și auzea un om acum 10.000 de ani.

De cîte ori campez în ”no man's land” îmi aduc aminte cum mă întreba mama cum de nu mi-e frică, că atunci cînd eram copil îmi era frică să dorm în întuneric. ”Mamă, pe-acolo unde îmi pun cortul nu prea umblă oameni, nu are de ce să-mi fie frică”

Despre somn nu prea pot povesti multe. Putea ursul să se tăvălească peste cort și nu aș fi sesizat. Înspre dimineață m-am felicitat că am umplut cortul cu fîn. Era răcoare bine, dormisem îmbrăcat în trening și mă acoperisem complet cu fîn. Farmecul dormitului în cort este acela că chiar dacă a fost răcoare, la primele raze ale soarelui în cort începe să se încălzească rapid. astfel că, inevitabil, mai tragi un somn de dimineață de  o oră pînă cînd simți că transpiri de căldură. Atunci te trezești și îți amintești că te așteaptă la cîțiva pași pîrîul cu apa lui clară și că este cazul să profiți din plin de asta. Da!

Din Aiud prin pădurea Sloboda, la Brădești

Deșteptare, un mic dejun frugal, oricum sora mea mi-a făcut niște senviciuri să-mi ajuncă toată călătoria. M-am descurcat destul de bine prin Aiud, Aiudel și apoi intrarea în pădurea Sloboda. Mai fusesem acolo, o pădure pură de stejar, arie naturală protejată, mergeam acolo să culegem gălbiori. A și început să picure dar complet nesemnificativ. Știam că drumul va tot urca cu ceva pauze de relativ plat pînă în Rîmeți - sat.

Prima parte, drum din asfalt spart, plin de gropi, noroc că nu a ținut mult

Odată intrat pe drumul forestier panta urcă încet, curbe largi, știam că trebuie să o iau ușor să nu forțez, ar fi fost fatal pentru genunchiul meu care abia își revenise (am purtat tot timpul genunchieră)

Într-o curbă un soi de cabană, închisă, erau două mașini dar cabana era praf. Nicio șansă să beau o cafea noroc că băusem la plecare una zdravănă. Am ieșit într-un gol oarecum atipic, fusese o defrișare acolo, am pedalat înainte și deja aerul începuse să se schimbe. Începeam să simt aerul de munte, începeam să mă simt bine. Și iată ce începe să se vadă în zare! Woow!

 

 

 

Cu acești munți crescusem, văzuți din Crăciunelul copilăriei. Îmi păreau atît de depărtați pînă cînd într-o zi ”Moșu'” mi a spus că poți ajunge acolo într-o zi de mers pe jos. Și mai aproape vedeam Piatra Cetii și Întregaldele. Și norii au început să se risipească. Așa că mi-am permis să mă opresc să mănînc un senvici și să mai fac fotografii.

 

 

 

 

 

 Cheile Rîmețiului. Fusesem în tabără cu profu Fluieraș prin a 5-a sau a 6-a. Acum urma să trec pe deasupra lor, prin Rîmeți Sat.

 

 

Și deja găsești locuri unde te poți adăpa liniștit. Ce apă! Parcă mi-aș fi pus cortul acolo lîngă vălău.

 

 

În timp ce pedalam am început să simt că bagajele din spate se înclinau spre stînga, m-am oprit, poate nu le ancorasem bine. Nasol! Pierdusem șurubul de pe partea stîngă care fixa portbagajul de cadrul bicicletei în zona axului roții. Ei uite cum poți greși, uitasem să pun o contrapiuliță sau măcar o șaibă anti-desfacere. Think, think, pînă în sat gps-ul îmi arăta că mai am vreo 2 km așa că am început să pedalez cu grijă să nu rup cumva portbagajul. Ajung în sat, în dreptul crîșmei niște tipi repară o mașină. Se uită la mine ca la un extraterestru. ”No bună zîua, unde-ai pornit?”. ”Păi vreau să ajung la Roșia Montană”. ”Pe aici prin sălbăticie?!”. ”Păi da da a, dat de necaz” Și le arăt baiul. Au început să caute prin casă doar doar găsesc un șurub și piuliță potrivite. Nimica. Apoi, unuia dintre ei i se aprinde becul. ”Păi uite, îl prindem cu sîrma din aia semioțeloasă, nu are cum să nu te țină pînă la Roșia. Zis și făcut. le mulțumesc și plec mai departe. deja simt oboseala, gps-ul îmi arăta că urmează Brădești și decid să poposesc acolo. Mă mai uit în urmă și văd Cheile în toată splendoarea lor.

Înainte de Brădești ajung la intersecția de unde drumul coboară spre Vînătarele Ponorului. Acolo, doi tineri cu bagaje stătau pe o bancă. Păreau abia trecuți de 20 de ani. Palme muncite de moți obișnuit cu coasa. Îi întreb de sănătate, așteptau o mașină să-i ducă în Aiud, plecau la lucru în Germania. Păi și cine mai face pologul, îi întreb. ”Anu' ăsta îl făcurăm apăi pînă la anu' om veni înapoie să-l facem iară”. Era 2007, începuse exodul. I-am întrebat dacă ar fi un loc unde să-mi pun cortul într-o curte, mi-au arătat o casă moțească undeva mai pe dreapta. Îmi spun că acolo locuiește o bătrînă singură și că sigur voi putea înnopta. le urez drum bun și succes, știam că au nevoie (este 2021, oare cum s-or fi descurcat cei doi tineri?! Au mai revenit oare să lucreze la polog?!)

 

Așa am ajuns în paradis.

Mi-a ieșit în întîmpinare o lele, am întrebat-o dacă pot să-mi pun cortul în curte. ”Da cum Doamne feri să dorni afară, apă' este loc destul în casă pe trun” . Am refuzat, ne-am tîrguit, am început să-i povestesc cum dormeam verile în podul șurii la bunica, în fîn, a acceptat astfel că mi-am găsit cel mai frumos loc de dormit posibil. Eram rupt de oboseală, am mîncat ceva dintr-un senvici și m-am băgat în sacul de dormit

 

 

 Vag, am auzit cum a început furtuna. Da acoperișul de paie o făcea să pară foarte îndepărtată iar picurii de ploaie nu se auzeau absolut deloc. Totul era doar extaz, nimic mai mult.

Aici traseul și profilul acestuia capturat de pe ExpertGps

Abia seara am realizată că am urcat o diferență de nivel de aproape 1000 m!!