luni, 24 august 2009

Per pedes spre paradisul Madei

Șansa de a ajunge aici se datorează tot internetului. Și poate cel mai bun și informat site despre munții Apuseni este www.karpatenwilli.com. Cele trei chei grupate exact după forma unui trifoi, sunt destul de puțin cunoscute. Aș putea spune, din fericire. Dintre ele, două, Madei (sau Măzii) și Glodului nu pot fi parcurse decât cu piciorul, adeseori fiind obligat să traversezi zone prin apă, uneori până la brâu. Mi-am propus să “fac” Cheile Madei. Aș fi avut două posibilități. Prima, să o iau pe Mery de coarne și să cobor vijelios spre Băcâia, Bozeș, și să revin la Mada-sat. Problema era aceeași, ar fi trebuit să revin prin chei la biță, să trag tare să mă întorc la “hotel”, ori să aduc și cortul. A doua, mai plauzibilă dar și mai practică, ar fi fost să urmăresc traseul de cruce albă pe pătrat roșu din Cheile Cibului, la Ardeu per pedes . Trebuie să recunosc că, din acest punct de vedere, traseele sunt foarte bine marcate, excepție făcând o porțiune ce coboară din Cheile Cibului la Ardeu. Camerista de la Cib, un soi de “bărbătoi” simpatic, genul de mocancă cu care ursul nu și-ar dori să se întâlnească, mi-a povestit cum făcea ea zilnic naveta la Ardeu prin “După Colți”. La Ardeu ca să prindă autobuzul de...Geoagiu!. O relatare absolut derutantă, și, mai ales când afli astfel de relatări, ar fi mai mult decât util să rămâi prudent. Pentru că, aveam să o aflu, naveta cameristei nu era nici pe departe ceea ce înțelegem noi prin termenul “navetă”. Asta îmi amintește, ca să fac o paranteză, de o povestire hazlie de-a lui Eugen David despre diferite “personalități ”de prin Bucium. Ci-că erau două femei care făceau naveta din Bucium la Abrud numai pe jos. Aveau un randament uimitor (pentru noi, cei de la șes). Odată, un șofer de autobuz cu mineri le-a văzut mergând exact în dreptul stației și a crezut că așteaptă autobuzul. A oprit și a deschis ușa așteptând să urce. Ele, nimic. No, nu urcați odată, s-a enervat șoferul?! Apăi nu, că ne grăbim...

În primul rând, din Cib până în chei faci vreo doi kilometri. E plimbare. Apoi, în chei, traversezi pârâul și, pe lângă casa pădurarului care a amenajat un interesant heleșteu, urmezi marcajul amintit pe la poalele Pietrei Ursului.


Și până aici e plimbare de plăcere. Apoi, poteca se “lipește” tot mai tare de perete până ajungi “După Colți”.


Sunt chiar niște colți de calcar, o săritoare la care ajungi după ce traversezi pe potecă o porțiune de vreo 10 m unde ești suspendat între peretele de stâncă la dreapta și o prăpastie amețitoare la stânga. Dar panorama este devastatoare. Astfel că îmi găsesc un loc potrivit unde să mă odihnesc, la umbra unor oțetari. Aud în spate, sus, într-un horn, un soi de miorlăit nefiresc, când am întors capul abia am putut vedea umbra râsului strecurându-se pașnic. La o asemenea întâmplare ajungi să meditezi ani de zile, pentru că este un adevărat noroc să vezi această minune a Naturii încă în habitatul ei natural. Apoi, m-am holbățit minute în șir prin binoclu la o acvilă ce stătea cocoțată impertinent sus pe creastă. Un loc unde nu ar fi putut ajunge nimeni, am apreciat eu, nici măcar râsul. Probabil acolo era cuibul. Am prins-o exact în momentul când s-a detașat de stâncă. Am zis bine “detașat”. A “mirosit” un curent ascendent și pur și simplu a plonjat în el fără ca măcar să bată odată din aripi. Lenevia a continuat minute în șir, până când, tot fără o bătaie din aripi măcar, s-a transformat într-un punct negru pe azuriul cerului...

De aici, Valea Băcâiei se vede în toată splendoarea ei. Acolo sus, simți că mai-mai ai putea urma exemplul acvilei...


Purced la traversare deși nu prea pot realiza ce mă așteaptă “După Colți”. Odată ajuns pe săritoare, ești derutat. În față, chiar sub vârful nasului prăpastia, în dreapta este o fisură, practic o “carie în colți”, pe acolo se coboară, sunt niște scări de lemn destul de șubrede, dar altă cale nu există. Peretele este surplombat, zăresc pe el cu coada ochiului pitoane, căi năzdrăvane deschise de alpiniști.


Apoi, pierd marcajul, este suficient să-l ratez într-un loc pentru a bâjbâi suficient de mult. Practic, ajung într-un hățiș de oțetari și tufe de porumbe, verific gps-ul, nu-i niciun bai, odată ce am trecut săritoarea am virat către vest către Ardeu, în cel mai rău caz aș ajunge tot către Băcâia, dar este practic imposibil să mă rătăcesc. Ajung pe o coastă calacaroasă înierbată, de acolo îmi apar în toată splendoarea lor, Pleșa Mare și Pleșa Mică, cele două masive calcaroase între care, râul Geoagiu și-a ferestruit făgaș.


Aspectul lor îmi aduce mai degrabă aminte de cel de pe coasta dalmată, vegetația este deosebită. În primul rând, stejarii. Sunt alții, cu totul diferiți de cei de la Breite. Par niște copii rătăciți, de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), soiuri specifice peisajului mediteranean. Jos, în dreapta zăresc câteva acoperișuri, sunt sigur că este Ardeul, problema este că până acolo ar trebui să găsesc o potecă cât de cât accesibilă. Pentru că, am nimerit într-o pășune (de vite, oile, ca peste tot în Apuseni sunt rare), care au creat un labirint de poteci marcate doar de baligile lor somptuoase. Astfel că, rătăcesc cel puțin o jumătate de oră până nimeresc pe un drumeag de care. Îl abordez hotărât, el mă scoboară de-a dreptul în inima satului. Nu știu de ce înțelesesem că în Ardeu ar fi vreo pensiune. Nu știu nici de ce îmi imaginasem că Ardeu este nu știu ce fel de așezare importantă. Aveam să îmi amintesc de cetatea dacică de la Ardeu, cea mai importantă de la nord de râul Mureș, care cetate, în afară de faptul că nu este deloc semnalată de către autoritățile locale pentru vizitatori (doar un panou informativ, dar nici o săgeată ceva care să te îndrume), era mai-mai să fie distrusă complet de o carieră de calcare deschisă cu aprobarea primarelui din Balșa, comuna de care Ardeu aparține. A fost salvată doar la protestul a sute de istorici și arheologi din țară și nu numai. Fenomenul mi se pare extrem de familiar, am senzația că primarii tuturor localităților din România, de la cea mai măruntă până la “hai mai mare”, nu sunt decât niște clone...

Ajung în Ardeu, mai bine zis, mă rostogolesc însetat în buricul satului topit de căldură. Este o așezare de unde poți accesa toate cele trei chei, așezată aproximativ în mijlocul “trifoiului”. Încerc să aflu detalii despre o pensiune, în van. La școală, muncitorii care o renovează nu sunt localnici, dar mă îndrumă amabili către micromagazinul din capul satului. E și locul unde se colectează laptele, simt nevoia să beau o bere rece cu toate că nu știu cât mai am de mers. Ajung la “Meteșan”. Peste drum, casa cu o curte plină de flori. O babă îmi spune scurt că magazinul este închis. Asta știu, scrie pe programul Sci-Fi (deschis de la ora 7-8 și 18-20!)... Și totuși nu s-ar putea să..., încerc să îmbun murătura zbârcită... Cu chiu cu vai o cheamă pe nevasta nepotului (proprietarii magazinului). O fâșneață blondă cu ochi de cicoare, amabilă și dornică de povești. Nu are bere rece, dar dacă am răbdare, pune una la congelator, peste înghețată. Între timp, cer și obțin informații. Nici pomeneală de pensiune, cât despre dormit pe la careva prin fân... să întreb. Cu toată nesiguranța, rad o “timișoreană” care se duce direct prin pori, în atmosferă. Între timp, mocănița blondă mă pune în legătură cu mama soacră care, în spate, ciupelește niște pui de carne cu aspect de curci obeze. Ahaa, la Mada este o pensiune, îi spune parcă “paradis” (nu-mi sună prea bine, termenul îmi ridică suficiente semne de întrebare pentru a-mi dori să ajung vreodată acolo, iar când mai este și pe pământ, atunci... De data asta aveam să mă înșel, iată ce înseamnă să pleci cu idei preconcepute) în schimb aflu cum pot să abordez traseul până acolo. Nimeni nu îl parcursese, astfel că, tot ceea ce aflu este o scurtătură pentru a nu mai ocoli până la Balșa și apoi...înapoi. Din păcate, am de făcut patru kilometri pe șosea. Să ies din Ardeu, să urc câteva serpentine, apoi să cobor către Balșa. Lângă drum, o casă veche pe post de muzeu însă nimeni să îmi faciliteze intrarea, așa că mă mulțumesc cu o fotografie din exterior.


Trec pe lângă o livadă unde cosește la umbră un moșneag. Îi dau binețe, răspunde, e dornic de vorbă. De ce cosește pe căldura asta?! De plictiseală, și doar la umbra prunilor... E trist, mare parte din prune sunt pe jos, încă verzi, câteva nopți friguroase le-au “ars” cozile. Astfel că palinca de anul ăsta s-o cam dus. Asta da nenorocire!

Găsesc cu ușurință scurtătura. Mă duce prin fânețe de unde se întrezărește foarte bine intrarea dinspre nord în chei. Sunt puțin dezamăgit, mă așteptam la ceva mai spectaculos, iar din cele câteva fotografii postate pe Google Earth, fotografii luate cred cu telefonul mobil, nu puteam să îmi fac în niciun fel o idee...


Poteca mă duce din fericire direct în râu. Acolo descopăr marcajul, triunghi albastru pe triunghi alb. Traseul este...râul. O cale de apă curată. Știu că are aproape doi kilometri și..cam atât. Mă echipez pentru o excursie...acvatică, cele mai importante fiind sandalele. Sunt sandale de treking, care iată, își fac treaba al treilea an consecutiv. Iar prin apa plină de bolovani a merge desculț ar fi fost un supliciu... Și destul de riscant din motiv de ... vipere.

Odată ajuns în pârâu, atmosfera se schimbă radical. Este, până la intrarea în chei, un drumeag de apă limpede acoperit de o boltă de arini, e răcoare, calm, liniște, doar pașii mei prin apă.


Brusc, peisajul se schimbă, pereți de calcar golași se strâng spre firul apei, urmează un traseu greu de descris în cuvinte. Noroc că am avut trepiedul la mine pentru a suprinde și ceva din răcoarea imaculată a văii. Și aici, las doar succesiunea de fotografii să vorbească...







Desigur că nu pot rata momentul să fac o baie bună...


Și apoi, “navighez” mai departe...





Din descrierea de pe internet știam că undeva pe la mijloc este un izvor de apă minerală. Și ajung la un anumit moment într-un loc unde, cineva construise un dig de pietriș care separa vadul Geoagiului de... altceva. Escaladez digul și dincolo descopăr un adevărat pârâu de apă limpede bolborosind dintr-o bortă din stâncă. Ăsta e izvorul, doar că, de foarte curând, cineva îi amenajase cu beton ieșirea, cofragurile încă erau prezente. Sper că nu o fi vorba de vreun întreprinzător care peste noapte va capta întreg șuvoiul pentru a-l valorifica. Apa este o minunăție. Rece ca gheața. Este minerală, gustul este tipic, dar lipsită de acel gust foarte frecvent de sulf. Și foarte puțin gazoasă. Beau în delir, mă spăl cu apă minerală, senzația este stranie, cu toate că mă scăldasem doar cu ceva vreme înainte, dușul cu apă minerală avea ceva cu totul aparte, era ca o mângâiere rece dar extrem de catifelată care îmi ia oboseala cu mâna. Garminul îmi arată că deja parcursesem 18 km.

Și, ies din chei, poarta dinspre sud este incomparabil mai frumoasă. La gura lor, câteva case ce par părăsite, nu îmi cred ochilor în ce loc minunat pot trăi unii. Dau de un drumeag care mă scoate în sat. Nici nu apuc să parcurg câteva zeci de metri când, din stânga se ivește o locuință ce aduce a pensiune. Ajung la intrare, este deschis.


Mada Paradiso

Pensiunea a fost construită acum câțiva ani de familia Piscitelli. Franco și Melania. Franco este italian, Melania, timișoreancă cu origini în zonă. Au lăsat afacerea din Italia și au început aici o cu totul alta. O pensiune agroturistică. Dar, cu adevărat agroturistică. Obosit, am intrat în curte, am fost întâmpinat de Franco. Imediat după, o bere rece, adusă de Melania. Am băut pe terasă, oamenii mi-au plăcut imediat. Cu toate că inițial hotărâsem să rămân doar o noapte, la nici o jumătate de oră am decis că voi rămâne două. Și bine am făcut! Am scăpat de cheful de la Casa David, și aveam să mai repet odată traseul prin chei, de data asta odihnit.



La Mada Paradiso, mănânci italienește. Și regește. Franco a preparat din telemea de oaie un soi de Pecorino Sardo de-a dreptul delicios. Slănina crudă pritocită între plăci de marmură și bine condimentată m-a convins că este mai bună decât cea afumată, a noastră. Omleta cu frunze proaspete de busuioc, roșiile din grădina proprie, pasta de măsline cu anșoa și usturoi, spaghetele cu sos de vegetale, vinetele uscate la soare și ținute în saramură cu usturoi și măghiran, ce desfătare. Fiecare masă încheiată cu câte un păhărel de limoncello, pentru a ușura digestia. Și într-un final, un tiramisu ca la el acasă. Iar într-o seară ne-am desfătat cu o porție de raci capturați din Geoagiu, care și el colcăie de crustacee, semn că apa este (încă) curată. Cu toate că nici de aici nu lipsesc pungile de plastic și peturile multicolore...

Aurora, puștoaica cu comportament pur latin (deh, sângele apă nu se face...) a încălzit atmosfera mereu și mereu, depănând povești suprarealiste.

Cu toate că site-ul lor este numai în italiană www.madaparadiso.com, aș sfătui pe oricine să petreacă acolo măcar câteva zile. Desigur, cine dorește liniște..

Mada, un sătuc unde mai poți zări case mai vechi de 100 de ani, risipit pe coastele calcaroase ale munților, mai este vizitat din când în când de turiști. Unii dau o fugă de la Geoagiu Băi aflat la doar 14 km distanță. Ajung pentru că “au auzit” de chei. Majoritatea sunt foarte dezamăgiți pentru că...nu pot pătrunde cu mașina înăuntru. Alții, fac o plimbare până la gura cheilor unde se opresc pentru că ideea de a pătrunde prin apă în interior le repugnă. Am remarcat și câțiva străini care cunosc neașteptat de bine cheile. Sunt adevărații pasionați de ecoturism, îi ghicești dintr-o privire.

Șederea la Mada Paradiso m-a decis să schimb planul și să îmi închei periplul tot aici, împreună cu familia. Și, mărturisesc că nimeni nu a regretat deloc.

Foarte probabil cele două masive de calcar care formează Pleșa Mare și Pleșa Mică arată înăuntrul lor precum un șvaițer. Am reușit să fac o vizită scurtă într-o peșteră din Pleșa Mare, Peștera Zidită.












Care sunt motivele ridicării acelui zid de piatră de la intrare, greu de spus. Unii cred motivul ar fi, mascarea intrării, pentru a fi protejată colonia de lilieci, după părerea mea, puțin plauzibil. Oricum intrarea este foarte bine mascată de vegetație, gura peșterii fiind destul de sus astfel că oricât ai căuta cu privirea (chiar dotată cu binoclu), nu ai reuși să detectezi intrarea. În al doilea rând, accesul se face prin două tuburi de calcar succesive, pe care nu le poți traversa decât târâș. Chiar așa, în prima cameră, de fapt o hală imensă de circa 15 m înălțime, este întuneric beznă deja, astfel că fără o sursă de lumină sigură, ar fi riscant să te aventurezi.


La fiecare pas dai de cotloane adiacente, iar iluminarea insuficientă te derutează mai ales la revenire.


Am intrat dotat atât cu lanterna frontală cât și cu un reflector pe acumulatori de la o cameră video. Afară, o căldură sufocantă, la doar câțiva metri în interior, un aer răcoros și neașteptat de proaspăt, proprii aburi creând un efect straniu. Liliecii au început să se foiască, țiuind.


Podeaua peșterii este acoperită cu un strat apreciabil de guano (îngrășământ natural excelent provenit din excrementele liliecilor), astfel că am umplut o pungă mare pentru florile gazdelor. Am încercat să escaladez în cealaltă cameră, din păcate nu o poți face decât ajutat sau având o scăriță.


Interesant, peștera oferă un neașteptat calm și siguranță, îi pot înțelege mai bine pe strămoșii mei care le-au folosit zeci de mii de ani ca adăpost. Ieșirea este un adevărat șoc caloric, îmi trebuie câteva minute bune să îmi revin...transpirând din nou...

Dar, cu toată căldura nu pot să nu admir panorama ce pătrunde în grotă.

Aflasem de pe internet că zona, după Valea Cernei, are cea mai mare populație de viperă cu corn (Vipera ammodytes) din țară. Am căutat-o din ochi pe stâncăriile calcaroase prăjite de soare, sub pietre, îmi doream să văd una. Nu am reușit. Culmea norocului, la o ultimă tură în chei, am văzut nu una, ci două. În apă!! Nu erau adulte și foarte probabil fuseseră antrenate la vale de ploaia năprasnică ce căzuse în ziua precedentă. Cu toate acestea păreau să se simtă foarte confortabil. Prima, simțindu-mă, s-a încolăcit sub un bolovan pe lângă care chiar urma să calc, a doua părea să pândească niște pești, a fugit și ea dar am apucat totuși să fac o fotografie.

Am petrecut câteva nopți într-o cameră primitoare a cărei fereastră dădea direct în pădure.

Și cum călătorului îi stă bine să se țină de cuvânt, a doua zi urma să revin la Cib. Prin Cheile Glodului. Deveneam deja nerăbdător.


marți, 18 august 2009

Dumnezeu a pășit (și) în Cheile Cibului. Cu stângul...



Sigur, îmbătatul de cap face parte din arsenalul celor care vor să își promoveze o afacere. Așa și la Casa David. David Aron îmi povestește cât de bine va fi “conectată” cabana (el numește investiția în continuare hotel, dovadă și cele patru stele galbene care stau lipite nefiresc sub firmă) cu mănăstirea. Mănăstirea?! Nu-mi amintesc ca pe situl oficial al Trascău Corp Zlatna, să găsesc vreo relatare despre vreo mănăstire. Dar cum în România mănăstirile au apărut precum ciupercile după Cernobâl, înzestrate mai ales cu călugări falnici ca brazii, zdraveni ca munții, și parfumați ca o drogherie aflată în pragul falimentului, cu jipane de top și busuri ultimul răcnet, imediat îmi pun un semn de întrebare. Apoi, mai multe asemeni semne. Îmi aduc aminte de cazul mănăstirii de pe Muntele Ceahlău care s-a “dezvoltat” într-o rezervație naturală fără a avea necesarele avize, semn că Biserica Ortodoxă Română se află adeseori deasupra oricăror legi pământești.

Prea multe amănunte nu aflu, decât că un oarecare Corneanu de prin zona Zlatnei, cu numele de monah Rafail Corneanu a pus de o mănăstire menită să...ce?! Aveam să îmi pun și mai multe întrebări odată revenit din primul meu periplu prin rezervație.

De la Casa David plec dis de dimineață fără Mery, instalată destul de comod undeva sub balconul cabanei-hotel. Desigur, îmi dotez rucsacul cu tot ce trebuie pentru o plimbare relativ lungă, mai ales cu apă de băut șimâncare. Am de gând să rătăcesc cel puțin câteva ore prin chei. Este o zi care pare topită complet de arșiță. Cu toate că am plecat devreme, cu toate că drumul prin sat (care se extinde până în chei, dar decent, fără violență) este umbrit de duzi, arini, fagi și o grămadă de meri și pruni, căldura zgârie serios. Umplu plosca cu doi litri de apă destul de leșioasă de la cabană (hotel, na!), rad o cafea (la filtru, pentru că barmanul-cocălar nu ajunge decât târziu) și un mic-mare dejun cu papară din ouă de casă și caș proaspăt (meniu dedicat mie, un refuznic al Hochlandului geometric și salamului de supermarket). Între timp, o mai liniștesc pe bucătăreasă care, cu câteva zile înainte se intoxicase cu ciuperci. Sigur că am intrat “în priză” și am trecut la investigații. Nu era o intoxicație tipică, de R. emetica, aia te trimite rapid la closet (practic te mută acolo pentru o vreme) dar după câteva ore, trece. Aici mai era vorba și de amețeli, semn că doamna bucătăreasă se dedulcise la “specialități”. Nu era în niciun caz ceva grav, semn că simptomele s-au atenuat. Oricum, sunt sigur că i-au fost de ajutor sfaturile mele. Drept răsplată am avut parte de meniuri care nu făceau parte din...meniu.

De la jumătatea lui către chei, satul este aproape părăsit. Nu este foarte greu să realizezi, la țară, care case sunt părăsite. Sunt câteva elemente care sar în ochi. Ferestre cu sticla spartă sau prăfuită și plină cu păianjeni. Lipsa oricăror orătănii sau animale domestice din curți. Plante crescute aiurea, invadând șuri, pridvoare, fântâni. Este o senzație și tristă dar nu foarte... Sunt iată, locuri, unde Natura înlocuiește încet-încet natura umană. Un proces firesc, “oportunist” cum l-ar numi Tibi H. Senzația este stranie după ce, pleci din locuri unde ființele umane se calcă în picioare. Este straniu să treci prin locuri “antropizate”, dar unde amprenta omului cedează în mod evident. Este și mai ciudat că, astfel de fenomene le-am întâlnit în zone unde raiul nici măcar nu părăsise pământul, poate temporar, ca o sincopă, atâta timp doar pentru a le permite adamilor și evelor de duzină să își desăvârșească datul. Fuga din paradis este un fapt care nu ține neapărat de vreun păcat anume ci de un soi de autodafe. Dacă dumnezeu s-a plictisit să ne tot alunge, o facem singuri, izolându-ne, tinerii, în betoanele apartamentelor de bloc, bătrânii, sub betoanele crucilor...

Intrarea în chei este și nu este o cheie. Pe dreapta, un zid de calcar înclinat, curgând la vale dintr-o pădure verde. Jos, o casă vopsită în “mândrămărie” cum îi spunea bunica din Crăciunel ultramarinului dizolvat în laptele de var. Cu siguranță, aproape toate casele străbunilor noștri apropiați erau colorate la fel, diferența făcând-o doar tonurile, saturarea.
Ciudat, casele din chei, sunt toate locuite. Cibul este aici curat ca lacrima deși slăbit de secetă. Dar, așa cum este, e greu să nu intri cu picioarele în apele lui pentru a mai crește puțin în ochii Naturii. De “dincolo” mă latră doi câini, dar este deja un lătrat pe care îl cunosc. Atât de umblat, am ajuns să deslușesc acel limbaj canin, să realizez când ar fi un potențial pericol (foarte rar, o pot număra pe degete, și asta doar cu câinii “de oraș”). Câinii de țară au un bun-simț al lor, specific. Cei din curți, te latră mai agresiv, dar este genul de lătrat care se stinge brusc odată ce ai depășit zona. Și-au făcut datoria, pot continua să moțăie. Cei aflați “pe cale” sunt îndeobște obișnuiți cu vehicolele și destul de temători. Mai este o categorie, aceea a exemplarelor tinere, enervate de orice vehicul. Clănțăne până la pedală, dar nu mușcă. Te însoțesc o vreme (niciodată un singur exemplar!), apoi renunță, dar continuă să hămăie cu spor. Și mai este categoria ciobăneștilor, aici însă norocul e că marea lor majoritate sunt mai inteligenți decât stăpânii lor.

La o răspântie dau nas în nas cu un bărbat. Cară o straiță, îl salut, mă salută, îl întreb dacă “o fost după bureți”. “Noo, că-i pre uscat acum, nu-i nici picior, îs niște pere, ia domnule și gustă...”. Bag mâna în straiță, sunt pere pădurețe, coapte, un parfum de îți mută nasul. Iau câteva, dulci ca mierea. “Mai ia” și mai iau, ca plată îl informez cine-s, de ce îs, de unde îs. Odată trocul făcut, ne continuăm fiecare drumul. Dintr-o curte, o bătrână mă întreabă dacă caut cumva mănăstirea. N-o dezamăgesc, da, caut și mănăstirea. Îmi arată mai jos o intersecție, un loc straniu cu o troiță putredă și o fântână secată. Drumul din față coboară către Băcâia, la stânga merge (și) către mănăstire. Aleg stânga pentru că, cel puțin deocamdată, nu am chef să mă prăjesc gratis. Se aude zgomot de cascadă de acolo din stânga, bănuiesc că nu sunt călugării de la mănăstire ci un afluent al Cibului, afluent care formează o covată de calcar superbă, șerpuind straniu și sfârșind cu o mică cascadă.

Sigur, dacă aș dori să vă aburesc cu acest loc minunat, aș posta numai fotografia aceasta:



Dar pentru că nu am absolut niciun interes să “vopsesc gardul”, postez și a doua fotografie:


Chiar lângă cascadă, o casă. O femeie vine cu un șuștar plin, trece puntea de bulșteni, îmi dă binețe. E destul de tânără, casa este într-un colț de rai, pe o coastă. Pentru că apa din ploscă era pe terminate, merg și o umplu de la un izvor din curtea ei. E plăcută, este genul tipic de mocan care nu te întreabă nici cine ești ci te omenește necondiționat. Mă întreb cum ar fi să locuiesc acolo o vreme... Cobor, trec puntea și urc într-un loc de unde am acces la covată. Este umbrit și răcoros, o binecuvântare care nu cred că are prea mare legătură cu turla grecească a mănăstirii de deasupra. Ba aș putea să jur că nu are. Mai sus, la soare, întind tricoul transpirat, șortul transpirat, rucsacul transpirat. Rămân într-un slip (aproape) inutil. Mă pun “la hodină” (și asta îmi aduce aminte de “fărină” cum îi spunea Mia David făinii, sau “maur”, zidurilor de piatră care delimitează proprietățile în Roșia Montană”) la umbră. Din tufiș apare un cățel pe care l-am botezat instantaneu Collie, și are fără îndoială ceva de Border collie. Nu este neaparat vagabondul orașelor, nu cerșește mâncare ci pur și simplu se bucură de compania mea.


Și, pentru că pârâul este inuman de curat, nu foarte rece dar suficient pentru a primi viza spre o altă lume, descind în covata de calcar.


Pe fundul covatei, nisip sau pietriș. Și raci. Full de raci, îi zăresc prin apa curată cum se lăfăie.


Mă așez pe una dintre “treptele” covatei și mă las îmbăiat. Nu fac nicio mișcare, înțepenesc acolo de parcă aș fi și eu o stană de calcar nefiresc răsărită în mijlocul albiei. Apa mă masează ritmic cu indiferență, se proptește năbădăioasă în spatele acestui baraj neașteptat apoi ricoșează de pereți pentru a reveni la cursul obișnuit. O gust, e delicioasă. Mă întind pe spate și o las să mă îngroape, trece peste mine, doar nasul rămâne temoprar afară ca un promontoriu minuscul. Acolo poți medita nemăsurat în timp. Jos, sub cascadă, un loc de scăldat minunat. Îl privesc de sus, nu știu cât e de adânc așa că prefer să aleg calea “normală” de a mă îmbăia deși am o poftă nebună să plonjez.


Intru, apa e mai sus de brâu. Pe fund, nămol, ceva crengi și un bolovan. Hmmm... Din apă, un rac se tot chinuie să acceadă prima treaptă a cascadei, apa îl mătură, apoi reia procesul sisific cu o ambiție pe care sigur nu i-o generează stratul de chitină al crustei. Stau o vreme și îl privesc, în timp ce confrații lui se joacă cu degetele mele de la picioare. Senzația nu este tocmai confortabilă, le simt și antenele cum mă gâdilă, dar accept compromisul. În fond, eu am atentat la lumea lor și în niciun caz invers. Mă decid să intervin în natură, nu știu dacă gestul meu va afea efectul bătăii aripilor de fluture în teoria haosului, dar îl înhaț pe erou, îl trag în chip, apoi îl aburc la “etaj”.


Apoi, echilibrul se rupe. Am urcat să halesc “din brișcă” când, la “parter” apar trei persoane (nemaisocotind și câinele) dar fără barcă... Câinele este un deloc simpatic bullterrier, “porcul” cum îi spuneam noi odată. “Porcul” pare destul de denaturat și trage în lesă o domnișoară. Domnișoara este însoțită de părinți, o mamă abulică în șort burtos, maieu răscroit pe grăsimile fleșcăite ale umerilor, ochelari de soare tinerești, “comănac” de bazar și o poșetă anacronică. Tatăl, opusul consoartei. Dar la fel de derutat, cară după el o geantă frigorifică destul de grea. Tipa dezelagă “porcul” care se oploșește pe marginea bălții lipăind. Collie, inegalabil mai deștept, nu latră, dar nu-l scapă din ochi. Sunt vizibil și tocmai de aceea cercetat din ochi. Familia nu știe să salute, obicei care face parte din minima regulă de conduită a oricărui turist sosit într-un loc străin. Stau și se holbează la mine, caută din ochi un loc “de picnic”, nu găsesc, nici nu ar avea la atâta materie cenușie cât dezvăluie. “Porcul” trece pârâul și dă să urce la noi. În acel moment Collie îl mârâie iar eu le spun să facă bine să țină câine legat dacă nu au chef de probleme. Pater familae urcă după “porc” și îl captează în lesă. Apoi, fără a mi se adresa direct, înjură un amic virtual care l-a îndrumat în acest loc unde, futu-i, nu poate să întindă pătura și să facă eventual un grătar. După bagaje, sigur nu au venit pe jos din Cib. Dezarmați de situație, tata și fiica fac o baie scurtă și deloc convenabilă (hai să nu spunem că nu am fost aici...) apoi se cară cu toții, mai derutați decât sosiseră. Nu fluturii bulveresează decisiv haosul acesti lumi...

Continui să bag sub nas pită, slană, ceapă, privind alene cum șuvoiul de apă se scurge inevitabil. Cu siguranță, cu fiecare vad, câteva molecule au mai trecut pe acolo, dar foarte probabil, în cu totul alte ipostaze. Poate atunci, covata de calcare nici nu exista încă, și cu siguranță, vor mai trece când aceste râ(nd)uri nu vor mai exista de niciun fel. Este necesar să îți reamintești din când în când cât de insignifiant este “timpul tău”. Ai putea înțelege mai bine multe...

Trec la îmbrăcat însoțit de regrete. Cu siguranță cei mai bucuroși de plecarea mea vor fi racii. Collie nu. Se strecoară după mine, eu care sar în realitate și violez un spațiu presupus a fi sfânt. Cel al mănăstirii. La intrare, o șură-garaj. Șura este veche dar microbuzul sfânt este nou-născut, semn că cel de sus unora le bagă în traistă, mai ales dacă sunt “ambasadorii ” lui pe pământ.


Tot la intrare dar pe stânga un anunț. Scos la imprimantă, mesajul lui este elocvent. El se adresează exclsuiv pelerinilor. Pelerini care, români fiind, se subânțelege, nu pot face plerinajul decât călare pe patru roți. Ce Santiago de Compostella, loc unde se ajunge după un drum de sute de kilometri bătucit de tălpile a milioane de creștini care, măcar prin acest gest, dacă nu câștigă mai multă puritate, cu siguranță mai multă sănătate.


Mănăstirea, dacă nu este construită în interiorul rezervației, este cu siguranță în “zona tampon”. Construcția ei a început acum patru ani, biserica, arhitectural pare ruptă din Grecia de pe la muntele Athos, iar locul ales este...ales. Ba mai mult, sus este o cruce roșie scrisă în grecește deși starețul este român sadea. Iluminiștii Blajului s-ar răsuci în mormânt dar Sofronie din Cioara nu.



I-am contactat pe custozi, respectiv pe dl. Puiuleț de la Trascău Corp. Mi-a confirmat că este construită în zona tampon dar nici până astăzi nu am primit limitele rezervaței în format gpx. Am ariile protejate în format shape, din nefericire delimitprile sunt în format stereo 70, o aberație românească, astfel că ExpertGPS-ul meu plasează coordonatele pe undeva prin Tanzania. Cei de la Garda de Mediu nu fuseseră încă să vadă “minunea” de la Cib a “sfântului” Rafail Corneanu. I-am întrebat, așa cum i-am întrebat și pe cei de la Trascău Corp cum stau preasfințiile lor cu autorizațiile de construcție. Au bâiguit ceva neclar, Puiuleț contratacând și solicitându-mi ca la apariția postării să public și poziția sa “oficială”. Aș fi făcut-o cu mare plăcere dar, din păcate, nu mia răspuns nici la mail, nici la mesajul SMS, iar când l-am abordat telefonic mi-a spus...că îi este greu să găsească fișierul cu delimitarea GPS a ariei protejate. Totuși, cei de la Garda de Mediu Alba au admis că, dacă mănăstirea nu este “chiar” în permiterul rezervației (categoria IV IUCN), drumul de acces este exact “prin”. I-am întrebat despre studiul de impact generat de pelerinii călare pe automobile, am fost trimis la un telefon către APM Alba. Și uite așa, plimbat de la Ana la Caiafa am avut încă odată confirmarea că Biserica Ortodoxă Română este un soi de stat în stat, că legile țării cărora ne supunem noi toți devin caduce la poarta bisericii, iar popii sunt un soi de supraoameni plătiți nu de către cel de sus, nooo, ci tot din banii noștri... Și atunci mi-am reamintit brusc de fierbintea rugăciune înălțată de către starețul mănăstirii din Cătunul Viilor la demararea proiectului lui...Drăculea Parku de la Breite, rugăciune de înaltă vibrație creștin-ortodoxă din sala mare a primăriei Sighișoara, alături de bannerele încropite în grabă cu sloganul, Agathon, te iubim (căcatine nu găsim n.n.). După rugăciune, ministerul (in)cultelor a și donat mănăstirii două miliarde de lei de la buget. Să fie primiți. Și au fost, că doar nu erau proști să-i refuze...

M-am depărat urmat de Collie, și am descins o bucată pe drumul către Băcâia. Câteva cabane, case și multă-multă liniște. E un drum de care și biță ce coboară agresiv. Aveam să realizez că cele trei chei, ale Cibului și Glodului pe deoparte și Madei pe de cealaltă se află pe două nivele destul de diferite. Am revenit pe drum către Cib, supus de căldură. Pe cale, o femeie de la fân, venind. O întreb de apă, merge și ea acolo. Este o fântână cu apă bună într-o curte părăsită. Bătrânii au murit, iar fata, necăsătorită e la Zlatna. De casă vede, ca și de mănăstire, supraveghetorul suprem. Care privește cu detașare îmbârligăturile celor pe care i-a făcut după chipul și (doar) asemănarea lui. Undeva trebuie să fi existat o eroare de tehnologie și compoziția lutului răsuflat a generat o reacție de-a dreptul aberantă. Sau de-a stângul?!


miercuri, 12 august 2009

Din Cheile Feneșului la Cib. Prima dezamăgire

22 iulie

Dimineața intră în cort mai devreme ca oriunde. În general, la granița dintre noapte și zi, sunt sătul de somn. Este un cu totul altfel de somn, mă trezesc de parcă cheile cu tot aerul lor proaspăt mi-ar fi năpădit visele. A fost o noapte friguroasă, aveam să aflu mai apoi că în alte părți a dat iama prin prune și afine, scuturându-le. În astfel de nopți descoperi ce înseamnă să ai un echipament ca lumea la tine. Cort de patru anotimpuri, Trimm Delta face toți banii. Se montează incredibil de ușor, nu transpiri, e o minunăție. Ulterior, aveam să aflu că poate să toarne cu găleata ore întregi, înăuntru te simți la fel de confortabil. Iar sacul de dormit, făcut tot în Cehia ca și cortul și-a făcut și el datoria. Termometrul de la ceas a coborât dimineața la ora 7 până la 10 grade! Aș fi putut rămâne încă o zi acolo, era minunat locul, dar, nu iei totdeauna deciziile cele mai corecte. Rămăsesem fără pâine, astfel că dimineața m-am mulțumit cu câteva tablete de glucoză și apă bună de izvor. Când soarele a ajuns în poiană, temperatura a a crescut brusc, astfel că am ieșit să fac o baie bună. Până la râu, mi-am spălat tălpile în rouă. Ciudat, apa nici nu este atât de rece acolo sus, jos în chei era de gheață. Cât timp cortul se usucă la soare, stau întins pe iarbă și mă holbez la raiul în care am dormit. Iau binoclul și scotocesc cu privirea împrejur, sunt câteva hodăi sus pe coastă, pentru cei care au acolo de făcut fânul. Probabil că undeva acolo era și câinele ce lătrase aseară.

Făcutul bagajelor este o rutină. Din păcate, de fiecare dată după ce ai terminat de încărcat, ai senzația că ai uitat ceva. Am învățat să fac bagajele cu răbdare, am numărat, la sacoșe am 18 buzunare, mai mari sau mititele, fiecare cu destinație precisă. Merg să iau plasa cu mâncare ce o agățasem într-un arin la vreo 15 metri de cort, nu am avut musafiri. Este esențial să nu ții niciun fel de mâncare în cort, nici măcar glucoză sau ciocolată. Nu mi-a fost niciodată teamă de sălbăticiuni, fie că a fost vorba de urs sau altceva. Viața în Natură m-a învățat că sunt câteva reguli de bază care trebuie respectate pentru a păstra armonia. Cazurile relatate de televiziunile de scandal despre urși care atacă oameni în corturi sunt exclusiv pentru audiență. Nimeni nu spune însă esențialul! Și anume faptul că întotdeauna omul este cel vinovat! Fie că a încălcat teritoriul ursului, fie i-a schimbat acestuia obiceiurile hrănindu-l cu voie sau fără voie. Dar ursul, chiar dresat, nu devine niciodată animal domestic! Acest soi de publicitate face un deserviciu enorm ursului (dar și altor răpitoare), sugerând un conflict în care omul cu comportamentul său de cocălar idiot nu ar avea nicio vină. Tot felul de cretini au ajuns în locuri care altădată erau rezervate exclusiv sălbăticiunilor (și nu vânatului, cum sunt numite în mod oficial). Lipsiți de orice fel de educație se poartă exact ca personajele ce le iubesc cel mai mult, cele din manele. Sincer, nu simt niciun fel de compasiune pentru cei care au ocazia să fie “îmbrățișați” de vreun urs. În brațele lui nu ajungi decât dacă ești tâmpit sadea. Oricum, în sânul Naturii ești de sute de ori mai în siguranță decât în centrul Bucureștiului sau a altor așezări asemănătoare.

Înhămând-o pe Mery mă gândesc că acum va trebui să cobor ce am urcat ieri. Va fi prima dată când voi proba frânele hidraulice noi. Oricum, nu o să o las să curgă la vale, drumul este îngust, nu se știe niciodată. Drumul o ia la vale vijelios făcând concurență pârâului. Opresc să îmi iau apă de la izvorul din inima cheilor, o apă inimaginabil de bună. Pur și simplu nici nu am realizat cum am coborât cei 10 km până în sat. La deal, pedalând, îți obosesc picioarele, la vale, mâinile încleștate pe frâne. Așa încărcat, orice greșeală ar însemna sfârșitul călătoriei. În stânga, pereți verticali de stâncă, în dreapta, jos, prăpastie de unde se aud vag, cascadele huruind...

De le Feneș la Zlatna este plimbare de plăcere. Turnul de evacuare la fel de înalt ca și cel de la Copșa Mică de la fostul “Ampellum” (“Puța” cum îi spuneau cei din Alba), este cocoțat pe un deal chiar la Podul lui Paul. Gazele evacuate ajungeau frecvent până la Alba Iulia, iar în jurul Zlatnei, dealurile au început să înverzească doar de curând. Soluția cea mai simplă a fost disiparea gazelor ucigătoare decât investirea în filtre. Zlatna este acum un oraș mort, fabrica s-a închis de mult, este furată pe bucăți de țiganii de la intrarea din oraș. Opresc la intrare unde zăresc o terasă, ei bine, lumea are bani de băut. Primesc un espresso neașteptat de bun, dau câteva telefoane pentru că am semnal, îmi fac aprovizionarea de la un magazin din apropiere. O pâine excelentă făcută la o brutărie din localitate, pateuri, niște fructe. Apoi, pornesc să caut direcția către Almașul Mare. Știu că drumul este betonat, urcă paralel cu Valea Mare până la 700 m. Culmea, în intersecția care îmi apare în gps, este...un teren de fotbal și un club. Cineva îmi arată o cale e aces pe care o trec cu greu, ies în spate, trec o punte peste râul Ampoi și dau în intersecție. Acolo, un panou publicitar unde apare schema din CAD a unei pensiuni, “Casa David”. Nu spune la câți kilometri, este undeva lângă cheile Cibului, intuiesc. Arhitectura modernă nu-mi spune mare lucru, sau mai bine zis, îmi spune dar nimic de bine.

Azi este mult mai cald decât ieri. Totuși, urc pe biță, e frumos, trec tiptil pe lângă casele împodobite cu flori ale mocanilor, ici-colo câte un câine mă hămăie toropit de căldură. Mă depășesc basculante imense, toate goale, semn că undeva sus este o lucrare, ceva. Așa și este, ajung la o carieră de granit roșu, sunt iarăși în zona Munților Metaliferi, aici și pământul are o cu totul altă culoare. Aici basculantele stau la coadă așteptând să încarce piatra de o frumusețe rară. De la cariereră descalec și împing la biță, ar fi inutil să pedalez, mai ales că așa pot alege mult mai ușor zonele cu umbră. Am început iar să beau apă de parcă aș fi în mijlocul Saharei, imediat cei doi litri din plosca din rucsac se evaporă prin mine. Nasol! Pârâul este undeva jos, în stânga, dar nu se întrevede niciun izvor, undeva. Este o chestie tipic românească, sursele de apă potabilă nu sunt nicăieri semnalizate, deși sunt suficiente, mai ales în zonele de munte. Pentru că particip la programul “opensourcemap” înregistrez toate datele importante din teren, asta pentru ca cei ce vor folosi viitoarea hartă gps să aibă parte de informațiile necesare. Din fericire, la nici o jumătate de kilometru se lucrează la drum, sunt localnici, intru în vorbă cu șeful, un inginer simpatic care îmi explică cum o să găsesc un izvor la nici 400 metri mai încolo, și unde este intersecția cu “scurtătura” spre Cib. Într-adevăr, într-o serpentină “ac de păr”, după un gard de pari, un izvor. Și ce izvor!! Fierbe de rece ce este, așa că decid să fac un popas mai lung, să și mănânc ceva. Scot slănina, pâinea, ceapa și mănânc “din brișcă”. Și beau apă mereu, toate sunt leoarcă pe mine. Dar e bine, e umbră, răcoare. Mai trec mașini spre și dinspre Almaș, nimeni nu oprește la izvor. După o jumătate de oră, plec mai departe, mai am doar câteva serpentine până ajung la locul unde o cruce mare de lemn semnalează locul unde pot să scurtez drumul către Cib. Altfel, ar trebui să mai urc, apoi să cobor la Almașul Mare, de acolo să mă întorc prin Nădăștia la Cib, un ocol de 10 km. Pe harta tipărită văzusem că este un drum forestier, dar habar nu aveam în ce stare este. Știu numai că acesta coboară prin pădure până la Cib. Așa și este, dar foarte probabil că pe timp de ploaie nu ar fi o idee prea bună abordarea lui, noroiul ar fi până la pedale. Așa, îl cobor pe biță, domol, ocolesc cu grijă făgașele tafurilor și ajung la primele case din Cib. E un sat măricel, dar pe jumătate părăsit cum aveam să aflu ulterior. În chiar inima satului răsare modernismul construit cu fonduri SAPARD. Casa David.

Înainte de acest, nici nu știu cum să îi spun, motel, hotel, pensiune (pe abțibildurile lipite peste tot prin clădire, pe mobiliere, plasme, computer, scrie “cabană turistică”), mai există această casă.


Ca să păstrăm adevărul îi vom spune cabană (deși pe pereți are patru stele galbene imense). Ea a fost construită din finanțare SAPARD și arată așa.

Aș fi putut face mai multe fotografii dar sunt sigur că și aceasta este destul de sugestivă. În față, pe terasă, în exact momentul soosirii mele, proprietarul, fost funcționar la primăria Almașul Mare înainte de 1989. De la primele vorbe schimbate se simte “stofa”. Acum, nu că aș vrea ne-apărat să cârcotesc împotriva unei astfel de investiții (una, exact la fel, aparținând feciorilor acestuia, importanți oameni de afaceri pe la București, s-a ițit tot din fonduri SAPARD lângă Cheile Turzii). Ce s-o mai lălăi încolo și încoace, când o zi începe cu o idee proastă (aceea de a părăsi prematur Cheile Feneșului), se termină și mai prost, astfel că am acceptat ideea de a rămâne cazat la Casa David. Am primit o cameră, vă puteți închipui cum arată, exact ca alte enșpe mii de camere cu hotel. Am avut un mic dejun inclus, din care nu lipseau triunghiurile Hochland și nuștiu ce salam de duzină de pe la supermarket. Noroc cu bucătăresele care mi-au făcut pe plac și mi-au adus ouă proaspete din sat, precum și niște ciorbe țărănești foarte gustoase. Inaugurarea fusese făcută în decembrie, dar încă se mai lucra la el, execuția fiind făcută din câte înțeleg eu de o firmă din București, finisajele fiind pe măsură. Materiale proaste, finisaje și mai... L-am întrebat pe David Aron de ce nu a ales să construiască cu acel purcoi de bani (mi s-a vehiculat pe la urechi o sumă incredibilă pentru cele două proiecte, sumă care m-a pus pe gânduri la un mod destul de sugestiv...) ceva în stil tradițional, să se armonizeze cu arhitectura locului, dar am rămas fără răspuns, care a fost ocolit cu mare abilitate, semn că politicianul din el nu murise niciodată. Barman și recepționer totodată, un tip de 27 de ani din Glod, o amestecătură de băiat naiv cu cocălar șmecher și nesimțit. Servea la masă dezbrăcat până la brâu cu burtoiul revărsat peste pantaloni și lănțoiul de argind atârnând de ceafa taurină, numai talanga îi mai lipsea. Colac peste pupăză se anunța pentru sâmbătă mare chef mare a unei șefe de pe la județ, alt semn nefast. OK, am făcut o tâmpenie, asta este. A doua zi aveam să descopăr cu regret câte locuri de cort erau la gura cheilor, în curți părăsite, grădini tunse frumos, în zadar.

Nu a fost nicio surpiză seara când, pe diagonală, de jos de la bar până în camera mea se auzeau bubuind manelele de la stație, astfel că m-am simțit obligat să cobor să-i șoptesc cocălarului ceva de sănătate dat fiind că manelele cu zeci de kile de decibeli hodorogeau doar pentru sufletul lui și a unei pițipoance minore de prin vecini. Nu a încetat până nu i-am spus patronului, fapt care din start a trasat între noi un zid imens de gheață. Dar măcar, am știut cam pe unde ne aflăm fiecare. Ideea că sâmbătă ar fi trebuit să particip volens-nolens la chef îmi crea o stare de imens disconfort. aveam să descopăr ulterior cum fiecare greșeală se poate repara, cu greu, dar...

Nu o să continui să fac reclamă așezământului. Foarte probabil că barul lui cu aromă de manele, sala cu biliard și piscina cu jacuzzi vor fi pe placul multor “turiști”. Mă gândeam ce ar fi făcut alții cu o zecime din sumă, mă gândeam la prietenul meu, tot David, dar Eugen, de la Roșia Montană care și-a construit o pensiune cu sudoara frunții, cosind ani de zile mii de hectare de iarbă, la soția lui Mia care trebăluiește de dimineața până seara. Și care nu ar fi obținut niciodată nici un cent din fonduri UE pentru că mai este și Gică Contra și refuză cu îndârjire să cedeze în lupta sa exemplară cu goliatul Gold Corporation.

Seara, mi-am dictat impresiile și mi-am salvat traseul pe gps. Traseul a fost mult mai scurt, doar 30 de km.

Îar profilul, în comparație cu cel de ieri, aproape relaxant.



marți, 11 august 2009

Una bucată Cheile Feneșului

21 iulie

În ExpertGPS îmi măsurasem (nu puterile, nuuu), distanțele probabile și cele posibile. Partea până la Feneș o parcursesem de mai multe ori cu diferite ocazii, și nu prezenta suprize. Un urcuș domol care, cu toată căldura infernală, însemna un soi de antrenament... În fundal, “Dealul Mare”, care este de fapt un pas care trece de la Izvoarele Ampoiului la Abrud...


Prima supriză plăcută a fost...circulația. Sigur, drumul este destul de frecventat fiind singura cale de acces din sud, în inima Apusenilor. Cu toate acestea, fără nicio excepție (fac aici referire la camioane și alte asemeni), automobilele m-au depășit într-un mod mai mult decât decent. Iar dacă nu au avut posibilitatea, au așteptat în spatele meu. Constat mult mai multă politețe la mașinile cu prefixul AB decât la cele cu MS. Mult mai multă... Pedalez cu destul de mult spor și, concentrat la un cârnaț de mașini era mai-mai să trec de Calcarele de la Ampoița. Se zăresc chiar de pe podul care traversează pârâul și le poți rata cu mult succes, mai ales dacă te afli la volan. Pentru mine a fost mai simplu, am oprit și am făcut cale întoarsă de pe pod, apoi am cotit la stânga, spre rezervație. Sunt două pietre imense albe ca laptele, ce izbucnes din verdele nefiresc al muntelui. Cu toate că nu sunt foarte înalte (cum nimic din munții Trascăului nu este foarte înalt), sunt extrem de spectaculoase. Sigur, în apropiere au apărut câteva căbănuțe, e drept nu indecente, dar parcă sunt prea apropiate....

Situl este indicat foarte corect (cum aveam să constat peste tot în județul Alba) cu panouri de infomare (pe care nu le-a spart nimeni cu bolovani!!!), și, aveam să constat cu plăcută suprindere că toate monumentele naturale sau create de mâna omului au avut parte de același “tratament” din partea consiliului județean ceea ce este demn de remarcat. Este drept că acest județ are cu ce se mândri având, dacă nu cele mai multe arii naturale protejate din țară, cu siguranță printre cele mai multe, mare parte dintre ele preluate în custodie de ong-uri precum Albamont sau Trascău Corp Zlatna. Iar acest județ are un potențial turistic (sigur că mă refer la aco sau agro turism...) imens.

Pe la Presaca Ampoiului opresc la un restaurant să beau ceva răcoritor și să îmi reîmprospătez provizia de apă. La sfârșitul zilei am făcut un mic calcul și am constatat că am băut peste șapte litri de apă. La popas, camioane, terasă cu câini vagabonzi, manele hârâind în difuzoare deșelate. Colac peste pupăză, poposește un bus cu prefixul DJ care are manelele proprii la care nu renunță nici în ruptul capului, ba le mai pompează niște decibeli în plus. Nu fac mulți pureci, și purced la a pedala, deși mă bate gândul să caut un loc de campare, soarele ajunsese în sulița zilei și pur și simplu toropea totul. Necazul e că ajung prea repede la Feneș. Atât de repede încât decid să fac încă un efort și să ajung la chei. Știam că sunt vreo 10 km, dar dacă aș fi știut că cei zece înseamnă pur și simplu o cocoțare continuă (fără serpentine mari!!), m-aș fi lăsat cu siguranță păgubaș. N-a fost să fie!. Cumpăr de la magazin niște pâine șli o iau încetișor la deal, printre case. Drumul este din dale de beton, cheile le întrezăresc undeva în dreapta, par apropiate dar cred că a fost efectul razelor de soare. Satul se rărește, valea se îngustează, cu toate acestea este ora cea mai nasoală, astfel că tai drumul riscant căutând părțile cu umbră. Mușchii încep să facă figuri, e normal, dar parcă prea repede. Nu oboseala doare ci cârceii ei. Prudent, opresc pe o băncuță, mă adăp, masez mușchii, și decid să alternez mersul pe biță cu cel pe lângă ea, pentru a pune în joc și alte grupe de mușchi. E o căldură infernală, beau apă în disperare, tot ce beau se evaporă instantaneu din mine, pare că m-am transformat într-un simplu aparat de reciclat apa în natură. Dacă mi-aș bea sudoarea nu cred că aș constata o mare diferență... Noroc că valea se îngustează, și de sus vine ceva răcoare. Am ajuns în punctul de unde, efortul de a pedala ar deveni nu numai inutil, dar și riscant. Mi-ar lipsi o ruptură musculară acum, la început. Și, iau decizia cea mai înțeleaptă, să îmi dozez efortul, iar la o adică, să poposesc. În fond, port pensiunea pe portbagaj. Altfel, drumul este minunat, nici țipenie de om, nici la deal, nici către vale. Am puterea să poposesc la baza unei stânci să o pozez pe Mery care culmea, nu transpiră deloc...


Culmea, mi se mai termină și apa, Feneșul nu este tocmai curat pentru băut, noroc că pe coasta din dreapta, din stâncărie, găsesc un izvor care aburește. Beau puțin, mă spăl, mai beau, iar mă spăl, umplu plosca, beau iar, cred că mă satur dar nu-i deloc adevărat, nici n-am plecat bine și mi-e sete iar. Feneșul a devenit o permanentă cascadă care bubuie de nu-mi mai aud gândurile, și asta e bine. Ajung într-un loc parcă destinat parcării. Un fag imens, o umbră nepământeană și undeva jos, o cascadă îmbietoare. O reazem pe Mery la umbră iar eu cobor decis să mă răcoresc. Sigur, asta după mai bine de un sfert de ceas care parcă nu se mai termină. Fac cascadei o fotografie și îmi închipui cum voi sta eu acolo peste câteva minute... Mă ia cu leșin de plăcere...


Nu voi ști niciodată dacă ei, cascadei i-a făcut aceeași plăcere... Natura este indiferentă în măreția ei, numai noi ne îmbătăm cu apă rece că am fi “buricul șezătorii”. Dar, se cade mereu să îi mulțumești, ei, Naturii, chiar la modul cel mai animist posibil. Îmi prelungesc plăcerea îmbăiatului până simt cum mușchii o iau razna, dizlocați de șuvoaiele înghețate. În astfel de momente ajungi să gândești diferit pentru tot restul vieții. Dar mai ales ajungi să simți corect...

Ies cu regret din apă, dar simt cum am prins puteri, Garminul îmi arată că până la Pietrele Caprei unde este rezervația mai am de parcurs 2 km. Numai că, în astfel de momente, distanțele și timpul se dilată. Drumul betonat se termină, și, dintr-o serpentină, fereastra cheilor îmi apare în toată splendoarea ei...


Sunt într-o altă lume, orice urmă de oboseală a dispărut, probabil că endorfinele au țâșnit în mine într-o adevărată “overdose”. Astfel de imagini m-au îngenuncheat mereu. Îmi țin respirația, înghit în sec și intru, pătrund, mă scufund, plutesc, mă înec. Mă opresc pe un pod, suspendat între o cascadă și domurile de calcar, mă dizolv, dispar. Chiar și numai pentru atât și viața merită trăită...



Din urmă, aproape ca un miracol, o fetișcană călare mă depășește aducându-mă înapoi, închegându-mă la loc. E o minunăție de fată, aproape ireală, călărind ușor pe un cal sur, cu doi câini în urmă. Câinii vin și mă amușină a binețe, fata mă salută zâmbind, este un spectacol perfect. Apoi dispare către nicăieri, pe drum, poate merge cu mâncare la o stână, sau la polog... Plec și eu mai departe, cheile sunt plinde de umbră până la refuz, doar pereții înalți și țancurile sunt luminate ca într-un decor aranjat de cineva pus pe șotii. La mijlocul cheilor, un izvor, asta ca un dar de bun venit. Beau, mai bine zis sorb, mai împing la biță cale de câteva sute de metri, după hartă știu sigur că la ieșirea dinspre amonte sunt poieni dumnezeiești unde poți să te instalezi pentru veșnicie. Așa și este. Îmi este greu să aleg, o poiană, apoi următoarea care pare mai frumoasă, mă decid cu greu. Apoi, una aproape de pârâu, e perfect acolo. Cam atât de perfect...


Odată instalat cortul, mă dezbrac și mă arunc în apele Feneșului curate ca lacrima. În amonte, cale de 20 km nici o așezare omenească, la vale, satul la 10 kilometri. Este greu să îți închipui o astfel de singurătate. Odată, demult, mi-ar fi generat frică. Acum, este doar plăcere, una simplă, atavică, puternică. E ca și cum aș fi nimerit într-un uter imens, singurul loc unde frica nu a apărut încă. Adun vreascuri, încropesc un foc, nu unul violent, ci domol, ca o pâlpâire. De departe se adună nori negri, durduie și se bat bărbărițe. Pare că vine chiar către cort, îmi este pe deplin egal. Nu ar fi decât o plăcere în plus să aud ploaia cum se prăvale peste cort...


Numai că ploaia nu înseamnă decât câteva picături rătăcite, o glumă udă, mai pun lemne pe foc și mă întind comod privind cum țancurile luminate dispar înghițite de noapte. Departe, latră un câine apoi lângă mine o strigă își începe recitalul. Poiana e plină de cosași care sar pe cort, răpăie ciudat, apoi, odată cu răcoarea, amuțesc. Înșir pe o țepușă de arin niște creste de slănină, tai o ceapă, o bucată de cașcaval, culmea, nu îmi este foame deloc. Mestecând alene simt cum mă ia toropeala, abia reușesc să sting focul și să mă târăsc până la cort. Nici nu țin minte când am tras fermoarele. Pur și simplu am știut cum am adormit, a fost o intrare violentă în somn și atât. O noapte și o liniște (sigur, este acea liniște din care omul lispește cu desăvărșire). Mă simt oarecum intrus, de parcă aș putea fisura cu respirația peretele de noapte care mă desparte de somn.

Privesc acum la rece traseul... 41 km...

Profilul său însă, chiar așa deformat de programul topografic, este mai mult decât grăitor. Eu însă m-am cățărat cu adevărat, foarte aproape de cer.