sâmbătă, 16 august 2008

Sălbăticia duce la Roşia Montană


Cei mai bine de 50 km îi pot împărţi liniştit în două părţi distincte. Prima, un (încă un urcuş) şi o coborâre incredibilă, precum şi o revenire în lumea asfaltului, a gazelor de eşapament, adică în “civilizaţie”. Am strâns şi am plecat către aşezarea Blăjoaia, nu ştiam prea clar ce voi găsi acolo. Îmi surâdea ideea să poposesc prin preajmă-i numai că, planul din cort nu se potriveşte totdeauna cu cel din târg. Mi-am strâns şatra după binemeritata cafea şi am plecat tacticos la drum. Ionel îmi explicase că după Blăjoaia drumul coboară pe Valea Bistrei, dar, după cum îmi arăta harta din GPS, mai aveam ceva de urcat. S-a dovedit că era chiar mult de urcat, Blăjoaia nefiind decât un punct intermediar unde nici nu merita să poposesc. Someşul se tot micşorează, totuşi, parcurg până acolo un traseu fabulos. Cascade, vârtejuri, în plină pădure. Apoi, de departe sesizez “simfonia drujbelor”, fapt ce nu îmi face nicio bucurie. Ajuns la 1300 m, ies într-un luminiş, sunt de fapt destul de sus, departe în dreapta o aşezare a tăietorilor de lemne, ifroane, tafuri, camioane. Şi aici “rechinii lemnului” s-au pus pe treabă, au cumpărat pe mai nimic pădurile private şi acum le vin de hac. Este un jaf ca la carte, totuşi nu văd coaste defrişate aşa cum am văzut în Neamţ sau Bucovina. Asta dacă te poate încălzi cu ceva. Tabăra de copii Blăjoaia este închisă şi în paragină. Păcat, o clădire care nu arată nici rău şi care s-ar potrivi perfect pentru un popas turistic. Privesc în spate, nori negri se grăbesc să mă ajungă din urmă. Din păcate, nu pot trage tare, merg mai mult pe lângă Mery, drumul este desfundat, intru prin gropi noroioase, re-intru în pădure, apoi iar o porţiune de păşune unde câţiva inşi repară un taf. Din taf, urlă în draci o manea. Cei de lângă taf mă privesc destul de urât, îi salut, unul dintre ei dă din cap fără nicio plăcere. Ies din zona devastată, în spate durduie şi trăzneşte, deja ochesc un sălaş unde să mă adăpsotesc sau un brad viguros.


Ajung în dreptul unui sălaş şi abia ajung sub streaşină când se porneşte potopul. Trăznetele izbesc cu o frecvenţă de metronom, totuşi ploaia nu ţine mult, a fost chiar marginea frontului. Aici Someşul este doar un pârâu amărât, urc iarăşi pe biţă şi trag la deal. Trec pe lângă păşuni şi mlaştini, caii pasc în linişte şi mă privesc nedumeriţi.


GPS-ul îmi arată 1530 m, din partea cealaltă urcă anevoie un camion cu număr de Alba. Mă salută, e graniţa dintre Cluj şi Alba. Este şi o casă, la dreapta merge un drum, aflu că duce la Albac. Dar, eu aleg Valea Bistrei, găsesc un drump pietruit dar uimitor de neted, las biţa la vale să curgă, este o nebunie. În dreapta, jos, Bistra, nişte chei frumoase, în stânga, perete de piatră. În spate, iarăşi furtună, de data asta pare să vine direct pe mine. Cobor nebuneşte, frânez chiar acolo unde panta are înclinaţia unei trambuline de sărit cu schiurile. Frânele se încing, e proba de foc pentru o biţă superîncărcată. Pe alocuri GPS-ul îmi arată că viteza este de 35 km/h, nu gândesc nimic, totul este doar adrenalină. Tună şi fulgeră, în faţă, un tractor coboară cătinel cu o remorcă plină de lemne. Îl depăşesc la mustaţă, am avut senzaţia că şoferul m-a văzut, dar când trec ca o nălucă pe lângă cabina deschisă îl aud pe şofer exclamând: “Bată-l Dumniezo să-l bată că nu-l văzui!”. Continui coborârea, apoi, la un moment, încep să sesizez că nu m-ai am suficient control. Mă tem să nu se fi slăbit şuruburile de la ghidon, noo, este “doar” o pană pe spate. Şi furtuna e pe mine, opresc într-un loc unde chiar nu am unde mă adăposti. Timp să schimb camera n-am, iau pompa şi umflu roata în viteză, tractorul mă ajunge, şoferul şi însoţitorul opresc, mă salută, “No, care-i baiu’?”. Vor să mă ajute, îi întreb dacă undeva mai jos am unde mă adăposti. La 3 km mai jos este un soi de bar, tractorul pleacă, eu mai trag câteva pompe, sper să mă ţină până acolo. Urc şi o iau la vale nebuneşte. De data asta sesizez cum tractoristul urmărise mereu retrovizoarea, trage riscant de mult până pe marginea prăpastie pentru a-mi face suficient loc de trecere şi îmi amintesc de tirurile cu număr de Bucale ce mă depăşeau criminal de aproape. Simt că roata se dezumflă iar, dar mai ţine, ajung la restaurant odată cu polaia. Fata patroanei vine şi îmi deschide uşa unui şopru unde să mă adăpostesc. Toarnă cu găleata, e ca în saună. Prin ploaie merg să îmi cumpăr un suc şi mă apuc să dau roata jos. E grozav, prin uşile larg deschise nu văd decât o perdea deasă de apă de parcă şopronul ar fi fost construit sub o cascadă. Schimb camera, montez roata şi aştept să treacă ploaia. Ţine o jumătate de oră, din spate un senin ireal şi un soare care prăjeşte. Între timp apare şi patronul cu un ARO cu marfă, îl întreb dacă ar fi undeva mai jos vreo pensiune, îmi explică că abia după intersecţia către Abrud. Nu-mi convine, e zona unde umblă şoferi, turişti de duminică, decid să trag până la Roşia Montană. Până la Gura Roşiei nu e problemă, dar după aceea urmează urcuşul acela nebun cale de 7 km, porţiuni înclinate ca la Alpe d’Huez. Dar, odată luată decizia, o iau din loc, timp este suficient. Trec podul peste Arieş spre Abrud, nu e foarte circulat şi, totuşi cei care circulă par mai grijulii cu un biet biciclist rătăcit. La un magazin opresc, simt iarăşi nevoia de ceva dulce şi de o apă minerală. Iau o îngheţată şi un Borsec rece, stau afară pe bancă şi halesc îngheţata, beau apa...ca pe apă, mai iau o alta de rezervă. Ajung la Gura Roşiei. De acolo, sunt conştient că o să merg mai mult pe jos, ar fi o tâmpenie să trag pe pante pe care, chiar şi fără bagaj, abia le-aş putea aborda. E de fapt o căţărare, sunt pante de 9-10 grade. Desigur, la plecare problema se va schimba radical în favoarea mea şi a lui Mery. Aşa că o iau cătinel, prima parte împing la deal cam cum împinsesem anul trecut când scurtasem pe la Corna. Urc practic pe fundul unui viitor lac cu nămoluri cianurate şi trag în gând o înjurătură. Pe porţiunea relativ dreaptă, urc iar, trec pe lângă copii jucându-se dar şi pe lângă case părăsite pe care sunt amplasate mândre plăcuţe din care afli că sunt proprietatea “Gold Corporation”. Ţi se face scârbă, mă gândesc ce o fi fost în capul bieţilor oameni. Le-au trântit un purcoi de bani sub nas şi şi-au vândut sufletul. Ajung în centrul Roşiei. Ca de obicei trag la magazinul “Bereţkoaiei”, mă recunoaşte imediat. Las biţa rezemată şi îmi iau din frigider o bere rece pe care o suflu. Întreb dacă “Sistar” Steph este la birou, nu ştie sigur, dar sesizez că ceva nu e în regulă. Din biroul Soroş iese Sorin, feciorul ei, dăm mâna. De data asta, decid sa las biţa la birou şi să iau cu mine strictul necesar. Cumpăr fructe pentru fetele de la Eugen David, ajung la birou. Dinăuntruiesie valvîrtej şi îmi sare în braţe, “Sistar” Steph. Am ajuns la Roşia, în inima protestului împotriva ticăloşiei cu care sunt vândute nu numai o parte din Ţara Moţilor, dar şi sufletele oamenilor de aici. Bem o pălincă, schimbăm primele impresii de-a valma, Ştefania cealaltă este la Cluj, acum la birou este o voluntară, Laura. Se cam întunecă, aş putea rămâne să dorm acolo, dar prefer să îmi fac rucsacul şi să plec la Eugen. Cum care Eugen?! Preşedintele Alburnus Maior, la care de câţiva ani îmi fac o parte de concediu. Ajutând la “polog”, la strâns prune, şi unde sunt ca acasă. Cobor pe “la Gheorghe”, clăile sunt strânse, câinele răguşit al lui Vasile “Ungurul” mă latră nervos. Acasă, în bucătărie, doar Mona. Ceilalţi sunt după animale, la muls, rupţi de oboseală după o zi de polog. Mai au?! Da, îmi spune Mona, deci am nimerit chiar bine. Mă odihnesc, apoi de afară Eugen...“Măi Sande, eu credeam că ajungi abia săptămâna viitoare!! Da ai venit numai bine, mai e de strâns...“. Bem câte un pahar de afinată, simt cum mă topesc. Am ajuns la Roşia Montană într-un loc care NU este de vânzare şi unde mă simt precum în sânul lui Avram.



Niciun comentariu: