luni, 24 august 2009

Per pedes spre paradisul Madei

Șansa de a ajunge aici se datorează tot internetului. Și poate cel mai bun și informat site despre munții Apuseni este www.karpatenwilli.com. Cele trei chei grupate exact după forma unui trifoi, sunt destul de puțin cunoscute. Aș putea spune, din fericire. Dintre ele, două, Madei (sau Măzii) și Glodului nu pot fi parcurse decât cu piciorul, adeseori fiind obligat să traversezi zone prin apă, uneori până la brâu. Mi-am propus să “fac” Cheile Madei. Aș fi avut două posibilități. Prima, să o iau pe Mery de coarne și să cobor vijelios spre Băcâia, Bozeș, și să revin la Mada-sat. Problema era aceeași, ar fi trebuit să revin prin chei la biță, să trag tare să mă întorc la “hotel”, ori să aduc și cortul. A doua, mai plauzibilă dar și mai practică, ar fi fost să urmăresc traseul de cruce albă pe pătrat roșu din Cheile Cibului, la Ardeu per pedes . Trebuie să recunosc că, din acest punct de vedere, traseele sunt foarte bine marcate, excepție făcând o porțiune ce coboară din Cheile Cibului la Ardeu. Camerista de la Cib, un soi de “bărbătoi” simpatic, genul de mocancă cu care ursul nu și-ar dori să se întâlnească, mi-a povestit cum făcea ea zilnic naveta la Ardeu prin “După Colți”. La Ardeu ca să prindă autobuzul de...Geoagiu!. O relatare absolut derutantă, și, mai ales când afli astfel de relatări, ar fi mai mult decât util să rămâi prudent. Pentru că, aveam să o aflu, naveta cameristei nu era nici pe departe ceea ce înțelegem noi prin termenul “navetă”. Asta îmi amintește, ca să fac o paranteză, de o povestire hazlie de-a lui Eugen David despre diferite “personalități ”de prin Bucium. Ci-că erau două femei care făceau naveta din Bucium la Abrud numai pe jos. Aveau un randament uimitor (pentru noi, cei de la șes). Odată, un șofer de autobuz cu mineri le-a văzut mergând exact în dreptul stației și a crezut că așteaptă autobuzul. A oprit și a deschis ușa așteptând să urce. Ele, nimic. No, nu urcați odată, s-a enervat șoferul?! Apăi nu, că ne grăbim...

În primul rând, din Cib până în chei faci vreo doi kilometri. E plimbare. Apoi, în chei, traversezi pârâul și, pe lângă casa pădurarului care a amenajat un interesant heleșteu, urmezi marcajul amintit pe la poalele Pietrei Ursului.


Și până aici e plimbare de plăcere. Apoi, poteca se “lipește” tot mai tare de perete până ajungi “După Colți”.


Sunt chiar niște colți de calcar, o săritoare la care ajungi după ce traversezi pe potecă o porțiune de vreo 10 m unde ești suspendat între peretele de stâncă la dreapta și o prăpastie amețitoare la stânga. Dar panorama este devastatoare. Astfel că îmi găsesc un loc potrivit unde să mă odihnesc, la umbra unor oțetari. Aud în spate, sus, într-un horn, un soi de miorlăit nefiresc, când am întors capul abia am putut vedea umbra râsului strecurându-se pașnic. La o asemenea întâmplare ajungi să meditezi ani de zile, pentru că este un adevărat noroc să vezi această minune a Naturii încă în habitatul ei natural. Apoi, m-am holbățit minute în șir prin binoclu la o acvilă ce stătea cocoțată impertinent sus pe creastă. Un loc unde nu ar fi putut ajunge nimeni, am apreciat eu, nici măcar râsul. Probabil acolo era cuibul. Am prins-o exact în momentul când s-a detașat de stâncă. Am zis bine “detașat”. A “mirosit” un curent ascendent și pur și simplu a plonjat în el fără ca măcar să bată odată din aripi. Lenevia a continuat minute în șir, până când, tot fără o bătaie din aripi măcar, s-a transformat într-un punct negru pe azuriul cerului...

De aici, Valea Băcâiei se vede în toată splendoarea ei. Acolo sus, simți că mai-mai ai putea urma exemplul acvilei...


Purced la traversare deși nu prea pot realiza ce mă așteaptă “După Colți”. Odată ajuns pe săritoare, ești derutat. În față, chiar sub vârful nasului prăpastia, în dreapta este o fisură, practic o “carie în colți”, pe acolo se coboară, sunt niște scări de lemn destul de șubrede, dar altă cale nu există. Peretele este surplombat, zăresc pe el cu coada ochiului pitoane, căi năzdrăvane deschise de alpiniști.


Apoi, pierd marcajul, este suficient să-l ratez într-un loc pentru a bâjbâi suficient de mult. Practic, ajung într-un hățiș de oțetari și tufe de porumbe, verific gps-ul, nu-i niciun bai, odată ce am trecut săritoarea am virat către vest către Ardeu, în cel mai rău caz aș ajunge tot către Băcâia, dar este practic imposibil să mă rătăcesc. Ajung pe o coastă calacaroasă înierbată, de acolo îmi apar în toată splendoarea lor, Pleșa Mare și Pleșa Mică, cele două masive calcaroase între care, râul Geoagiu și-a ferestruit făgaș.


Aspectul lor îmi aduce mai degrabă aminte de cel de pe coasta dalmată, vegetația este deosebită. În primul rând, stejarii. Sunt alții, cu totul diferiți de cei de la Breite. Par niște copii rătăciți, de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), soiuri specifice peisajului mediteranean. Jos, în dreapta zăresc câteva acoperișuri, sunt sigur că este Ardeul, problema este că până acolo ar trebui să găsesc o potecă cât de cât accesibilă. Pentru că, am nimerit într-o pășune (de vite, oile, ca peste tot în Apuseni sunt rare), care au creat un labirint de poteci marcate doar de baligile lor somptuoase. Astfel că, rătăcesc cel puțin o jumătate de oră până nimeresc pe un drumeag de care. Îl abordez hotărât, el mă scoboară de-a dreptul în inima satului. Nu știu de ce înțelesesem că în Ardeu ar fi vreo pensiune. Nu știu nici de ce îmi imaginasem că Ardeu este nu știu ce fel de așezare importantă. Aveam să îmi amintesc de cetatea dacică de la Ardeu, cea mai importantă de la nord de râul Mureș, care cetate, în afară de faptul că nu este deloc semnalată de către autoritățile locale pentru vizitatori (doar un panou informativ, dar nici o săgeată ceva care să te îndrume), era mai-mai să fie distrusă complet de o carieră de calcare deschisă cu aprobarea primarelui din Balșa, comuna de care Ardeu aparține. A fost salvată doar la protestul a sute de istorici și arheologi din țară și nu numai. Fenomenul mi se pare extrem de familiar, am senzația că primarii tuturor localităților din România, de la cea mai măruntă până la “hai mai mare”, nu sunt decât niște clone...

Ajung în Ardeu, mai bine zis, mă rostogolesc însetat în buricul satului topit de căldură. Este o așezare de unde poți accesa toate cele trei chei, așezată aproximativ în mijlocul “trifoiului”. Încerc să aflu detalii despre o pensiune, în van. La școală, muncitorii care o renovează nu sunt localnici, dar mă îndrumă amabili către micromagazinul din capul satului. E și locul unde se colectează laptele, simt nevoia să beau o bere rece cu toate că nu știu cât mai am de mers. Ajung la “Meteșan”. Peste drum, casa cu o curte plină de flori. O babă îmi spune scurt că magazinul este închis. Asta știu, scrie pe programul Sci-Fi (deschis de la ora 7-8 și 18-20!)... Și totuși nu s-ar putea să..., încerc să îmbun murătura zbârcită... Cu chiu cu vai o cheamă pe nevasta nepotului (proprietarii magazinului). O fâșneață blondă cu ochi de cicoare, amabilă și dornică de povești. Nu are bere rece, dar dacă am răbdare, pune una la congelator, peste înghețată. Între timp, cer și obțin informații. Nici pomeneală de pensiune, cât despre dormit pe la careva prin fân... să întreb. Cu toată nesiguranța, rad o “timișoreană” care se duce direct prin pori, în atmosferă. Între timp, mocănița blondă mă pune în legătură cu mama soacră care, în spate, ciupelește niște pui de carne cu aspect de curci obeze. Ahaa, la Mada este o pensiune, îi spune parcă “paradis” (nu-mi sună prea bine, termenul îmi ridică suficiente semne de întrebare pentru a-mi dori să ajung vreodată acolo, iar când mai este și pe pământ, atunci... De data asta aveam să mă înșel, iată ce înseamnă să pleci cu idei preconcepute) în schimb aflu cum pot să abordez traseul până acolo. Nimeni nu îl parcursese, astfel că, tot ceea ce aflu este o scurtătură pentru a nu mai ocoli până la Balșa și apoi...înapoi. Din păcate, am de făcut patru kilometri pe șosea. Să ies din Ardeu, să urc câteva serpentine, apoi să cobor către Balșa. Lângă drum, o casă veche pe post de muzeu însă nimeni să îmi faciliteze intrarea, așa că mă mulțumesc cu o fotografie din exterior.


Trec pe lângă o livadă unde cosește la umbră un moșneag. Îi dau binețe, răspunde, e dornic de vorbă. De ce cosește pe căldura asta?! De plictiseală, și doar la umbra prunilor... E trist, mare parte din prune sunt pe jos, încă verzi, câteva nopți friguroase le-au “ars” cozile. Astfel că palinca de anul ăsta s-o cam dus. Asta da nenorocire!

Găsesc cu ușurință scurtătura. Mă duce prin fânețe de unde se întrezărește foarte bine intrarea dinspre nord în chei. Sunt puțin dezamăgit, mă așteptam la ceva mai spectaculos, iar din cele câteva fotografii postate pe Google Earth, fotografii luate cred cu telefonul mobil, nu puteam să îmi fac în niciun fel o idee...


Poteca mă duce din fericire direct în râu. Acolo descopăr marcajul, triunghi albastru pe triunghi alb. Traseul este...râul. O cale de apă curată. Știu că are aproape doi kilometri și..cam atât. Mă echipez pentru o excursie...acvatică, cele mai importante fiind sandalele. Sunt sandale de treking, care iată, își fac treaba al treilea an consecutiv. Iar prin apa plină de bolovani a merge desculț ar fi fost un supliciu... Și destul de riscant din motiv de ... vipere.

Odată ajuns în pârâu, atmosfera se schimbă radical. Este, până la intrarea în chei, un drumeag de apă limpede acoperit de o boltă de arini, e răcoare, calm, liniște, doar pașii mei prin apă.


Brusc, peisajul se schimbă, pereți de calcar golași se strâng spre firul apei, urmează un traseu greu de descris în cuvinte. Noroc că am avut trepiedul la mine pentru a suprinde și ceva din răcoarea imaculată a văii. Și aici, las doar succesiunea de fotografii să vorbească...







Desigur că nu pot rata momentul să fac o baie bună...


Și apoi, “navighez” mai departe...





Din descrierea de pe internet știam că undeva pe la mijloc este un izvor de apă minerală. Și ajung la un anumit moment într-un loc unde, cineva construise un dig de pietriș care separa vadul Geoagiului de... altceva. Escaladez digul și dincolo descopăr un adevărat pârâu de apă limpede bolborosind dintr-o bortă din stâncă. Ăsta e izvorul, doar că, de foarte curând, cineva îi amenajase cu beton ieșirea, cofragurile încă erau prezente. Sper că nu o fi vorba de vreun întreprinzător care peste noapte va capta întreg șuvoiul pentru a-l valorifica. Apa este o minunăție. Rece ca gheața. Este minerală, gustul este tipic, dar lipsită de acel gust foarte frecvent de sulf. Și foarte puțin gazoasă. Beau în delir, mă spăl cu apă minerală, senzația este stranie, cu toate că mă scăldasem doar cu ceva vreme înainte, dușul cu apă minerală avea ceva cu totul aparte, era ca o mângâiere rece dar extrem de catifelată care îmi ia oboseala cu mâna. Garminul îmi arată că deja parcursesem 18 km.

Și, ies din chei, poarta dinspre sud este incomparabil mai frumoasă. La gura lor, câteva case ce par părăsite, nu îmi cred ochilor în ce loc minunat pot trăi unii. Dau de un drumeag care mă scoate în sat. Nici nu apuc să parcurg câteva zeci de metri când, din stânga se ivește o locuință ce aduce a pensiune. Ajung la intrare, este deschis.


Mada Paradiso

Pensiunea a fost construită acum câțiva ani de familia Piscitelli. Franco și Melania. Franco este italian, Melania, timișoreancă cu origini în zonă. Au lăsat afacerea din Italia și au început aici o cu totul alta. O pensiune agroturistică. Dar, cu adevărat agroturistică. Obosit, am intrat în curte, am fost întâmpinat de Franco. Imediat după, o bere rece, adusă de Melania. Am băut pe terasă, oamenii mi-au plăcut imediat. Cu toate că inițial hotărâsem să rămân doar o noapte, la nici o jumătate de oră am decis că voi rămâne două. Și bine am făcut! Am scăpat de cheful de la Casa David, și aveam să mai repet odată traseul prin chei, de data asta odihnit.



La Mada Paradiso, mănânci italienește. Și regește. Franco a preparat din telemea de oaie un soi de Pecorino Sardo de-a dreptul delicios. Slănina crudă pritocită între plăci de marmură și bine condimentată m-a convins că este mai bună decât cea afumată, a noastră. Omleta cu frunze proaspete de busuioc, roșiile din grădina proprie, pasta de măsline cu anșoa și usturoi, spaghetele cu sos de vegetale, vinetele uscate la soare și ținute în saramură cu usturoi și măghiran, ce desfătare. Fiecare masă încheiată cu câte un păhărel de limoncello, pentru a ușura digestia. Și într-un final, un tiramisu ca la el acasă. Iar într-o seară ne-am desfătat cu o porție de raci capturați din Geoagiu, care și el colcăie de crustacee, semn că apa este (încă) curată. Cu toate că nici de aici nu lipsesc pungile de plastic și peturile multicolore...

Aurora, puștoaica cu comportament pur latin (deh, sângele apă nu se face...) a încălzit atmosfera mereu și mereu, depănând povești suprarealiste.

Cu toate că site-ul lor este numai în italiană www.madaparadiso.com, aș sfătui pe oricine să petreacă acolo măcar câteva zile. Desigur, cine dorește liniște..

Mada, un sătuc unde mai poți zări case mai vechi de 100 de ani, risipit pe coastele calcaroase ale munților, mai este vizitat din când în când de turiști. Unii dau o fugă de la Geoagiu Băi aflat la doar 14 km distanță. Ajung pentru că “au auzit” de chei. Majoritatea sunt foarte dezamăgiți pentru că...nu pot pătrunde cu mașina înăuntru. Alții, fac o plimbare până la gura cheilor unde se opresc pentru că ideea de a pătrunde prin apă în interior le repugnă. Am remarcat și câțiva străini care cunosc neașteptat de bine cheile. Sunt adevărații pasionați de ecoturism, îi ghicești dintr-o privire.

Șederea la Mada Paradiso m-a decis să schimb planul și să îmi închei periplul tot aici, împreună cu familia. Și, mărturisesc că nimeni nu a regretat deloc.

Foarte probabil cele două masive de calcar care formează Pleșa Mare și Pleșa Mică arată înăuntrul lor precum un șvaițer. Am reușit să fac o vizită scurtă într-o peșteră din Pleșa Mare, Peștera Zidită.












Care sunt motivele ridicării acelui zid de piatră de la intrare, greu de spus. Unii cred motivul ar fi, mascarea intrării, pentru a fi protejată colonia de lilieci, după părerea mea, puțin plauzibil. Oricum intrarea este foarte bine mascată de vegetație, gura peșterii fiind destul de sus astfel că oricât ai căuta cu privirea (chiar dotată cu binoclu), nu ai reuși să detectezi intrarea. În al doilea rând, accesul se face prin două tuburi de calcar succesive, pe care nu le poți traversa decât târâș. Chiar așa, în prima cameră, de fapt o hală imensă de circa 15 m înălțime, este întuneric beznă deja, astfel că fără o sursă de lumină sigură, ar fi riscant să te aventurezi.


La fiecare pas dai de cotloane adiacente, iar iluminarea insuficientă te derutează mai ales la revenire.


Am intrat dotat atât cu lanterna frontală cât și cu un reflector pe acumulatori de la o cameră video. Afară, o căldură sufocantă, la doar câțiva metri în interior, un aer răcoros și neașteptat de proaspăt, proprii aburi creând un efect straniu. Liliecii au început să se foiască, țiuind.


Podeaua peșterii este acoperită cu un strat apreciabil de guano (îngrășământ natural excelent provenit din excrementele liliecilor), astfel că am umplut o pungă mare pentru florile gazdelor. Am încercat să escaladez în cealaltă cameră, din păcate nu o poți face decât ajutat sau având o scăriță.


Interesant, peștera oferă un neașteptat calm și siguranță, îi pot înțelege mai bine pe strămoșii mei care le-au folosit zeci de mii de ani ca adăpost. Ieșirea este un adevărat șoc caloric, îmi trebuie câteva minute bune să îmi revin...transpirând din nou...

Dar, cu toată căldura nu pot să nu admir panorama ce pătrunde în grotă.

Aflasem de pe internet că zona, după Valea Cernei, are cea mai mare populație de viperă cu corn (Vipera ammodytes) din țară. Am căutat-o din ochi pe stâncăriile calcaroase prăjite de soare, sub pietre, îmi doream să văd una. Nu am reușit. Culmea norocului, la o ultimă tură în chei, am văzut nu una, ci două. În apă!! Nu erau adulte și foarte probabil fuseseră antrenate la vale de ploaia năprasnică ce căzuse în ziua precedentă. Cu toate acestea păreau să se simtă foarte confortabil. Prima, simțindu-mă, s-a încolăcit sub un bolovan pe lângă care chiar urma să calc, a doua părea să pândească niște pești, a fugit și ea dar am apucat totuși să fac o fotografie.

Am petrecut câteva nopți într-o cameră primitoare a cărei fereastră dădea direct în pădure.

Și cum călătorului îi stă bine să se țină de cuvânt, a doua zi urma să revin la Cib. Prin Cheile Glodului. Deveneam deja nerăbdător.


6 comentarii:

Hartel spunea...

Salut Alex,
fotografia cu vipera cu corn in apa cred ca este inedita.
Eventual ai putea sa imi trimitzi una cu semnatura ta, ca sa o trimit mai departe la herpetologi?

Foarte faine descrieri!!!
Noapte buna
Tibi

aleXandru gota spunea...

O sa îți trimit o copie pe mail, dar ce semnătură ai nevoie?!

Cosmin spunea...

Mai, sunt super faine toate pozele, tare as merge pe acolo, mai ales locul unde ai facut baie, este exceptional. Ai intilnit vre-un om pe acolo?
Pova cu vipera este intradevar deosebita, nu stiam ca intra in apa.

Cosmin spunea...

Mai, imi este clara o treaba, o viata de om nu ajunge sa vezi tot ce trebuie in tara asta, sunt o groaza de locuri faine.

LIDIA spunea...

Foarte faina si descrierea si pozele si imi permit sa spun ca sunt chiar OAMENI acolo!

Lidia

Axante spunea...

Vipera intra in apa........cand nu are ce face. De obicei, pica de pe colturile stancoase. Ai trecut pe "Dupa Colti" unde e plin de vipere cu corn. Sunt mai multe ca la Mada.
Am intalnit de fiecare data pe firul apei vipere si in Cheile Glodului.