marți, 11 august 2009

Una bucată Cheile Feneșului

21 iulie

În ExpertGPS îmi măsurasem (nu puterile, nuuu), distanțele probabile și cele posibile. Partea până la Feneș o parcursesem de mai multe ori cu diferite ocazii, și nu prezenta suprize. Un urcuș domol care, cu toată căldura infernală, însemna un soi de antrenament... În fundal, “Dealul Mare”, care este de fapt un pas care trece de la Izvoarele Ampoiului la Abrud...


Prima supriză plăcută a fost...circulația. Sigur, drumul este destul de frecventat fiind singura cale de acces din sud, în inima Apusenilor. Cu toate acestea, fără nicio excepție (fac aici referire la camioane și alte asemeni), automobilele m-au depășit într-un mod mai mult decât decent. Iar dacă nu au avut posibilitatea, au așteptat în spatele meu. Constat mult mai multă politețe la mașinile cu prefixul AB decât la cele cu MS. Mult mai multă... Pedalez cu destul de mult spor și, concentrat la un cârnaț de mașini era mai-mai să trec de Calcarele de la Ampoița. Se zăresc chiar de pe podul care traversează pârâul și le poți rata cu mult succes, mai ales dacă te afli la volan. Pentru mine a fost mai simplu, am oprit și am făcut cale întoarsă de pe pod, apoi am cotit la stânga, spre rezervație. Sunt două pietre imense albe ca laptele, ce izbucnes din verdele nefiresc al muntelui. Cu toate că nu sunt foarte înalte (cum nimic din munții Trascăului nu este foarte înalt), sunt extrem de spectaculoase. Sigur, în apropiere au apărut câteva căbănuțe, e drept nu indecente, dar parcă sunt prea apropiate....

Situl este indicat foarte corect (cum aveam să constat peste tot în județul Alba) cu panouri de infomare (pe care nu le-a spart nimeni cu bolovani!!!), și, aveam să constat cu plăcută suprindere că toate monumentele naturale sau create de mâna omului au avut parte de același “tratament” din partea consiliului județean ceea ce este demn de remarcat. Este drept că acest județ are cu ce se mândri având, dacă nu cele mai multe arii naturale protejate din țară, cu siguranță printre cele mai multe, mare parte dintre ele preluate în custodie de ong-uri precum Albamont sau Trascău Corp Zlatna. Iar acest județ are un potențial turistic (sigur că mă refer la aco sau agro turism...) imens.

Pe la Presaca Ampoiului opresc la un restaurant să beau ceva răcoritor și să îmi reîmprospătez provizia de apă. La sfârșitul zilei am făcut un mic calcul și am constatat că am băut peste șapte litri de apă. La popas, camioane, terasă cu câini vagabonzi, manele hârâind în difuzoare deșelate. Colac peste pupăză, poposește un bus cu prefixul DJ care are manelele proprii la care nu renunță nici în ruptul capului, ba le mai pompează niște decibeli în plus. Nu fac mulți pureci, și purced la a pedala, deși mă bate gândul să caut un loc de campare, soarele ajunsese în sulița zilei și pur și simplu toropea totul. Necazul e că ajung prea repede la Feneș. Atât de repede încât decid să fac încă un efort și să ajung la chei. Știam că sunt vreo 10 km, dar dacă aș fi știut că cei zece înseamnă pur și simplu o cocoțare continuă (fără serpentine mari!!), m-aș fi lăsat cu siguranță păgubaș. N-a fost să fie!. Cumpăr de la magazin niște pâine șli o iau încetișor la deal, printre case. Drumul este din dale de beton, cheile le întrezăresc undeva în dreapta, par apropiate dar cred că a fost efectul razelor de soare. Satul se rărește, valea se îngustează, cu toate acestea este ora cea mai nasoală, astfel că tai drumul riscant căutând părțile cu umbră. Mușchii încep să facă figuri, e normal, dar parcă prea repede. Nu oboseala doare ci cârceii ei. Prudent, opresc pe o băncuță, mă adăp, masez mușchii, și decid să alternez mersul pe biță cu cel pe lângă ea, pentru a pune în joc și alte grupe de mușchi. E o căldură infernală, beau apă în disperare, tot ce beau se evaporă instantaneu din mine, pare că m-am transformat într-un simplu aparat de reciclat apa în natură. Dacă mi-aș bea sudoarea nu cred că aș constata o mare diferență... Noroc că valea se îngustează, și de sus vine ceva răcoare. Am ajuns în punctul de unde, efortul de a pedala ar deveni nu numai inutil, dar și riscant. Mi-ar lipsi o ruptură musculară acum, la început. Și, iau decizia cea mai înțeleaptă, să îmi dozez efortul, iar la o adică, să poposesc. În fond, port pensiunea pe portbagaj. Altfel, drumul este minunat, nici țipenie de om, nici la deal, nici către vale. Am puterea să poposesc la baza unei stânci să o pozez pe Mery care culmea, nu transpiră deloc...


Culmea, mi se mai termină și apa, Feneșul nu este tocmai curat pentru băut, noroc că pe coasta din dreapta, din stâncărie, găsesc un izvor care aburește. Beau puțin, mă spăl, mai beau, iar mă spăl, umplu plosca, beau iar, cred că mă satur dar nu-i deloc adevărat, nici n-am plecat bine și mi-e sete iar. Feneșul a devenit o permanentă cascadă care bubuie de nu-mi mai aud gândurile, și asta e bine. Ajung într-un loc parcă destinat parcării. Un fag imens, o umbră nepământeană și undeva jos, o cascadă îmbietoare. O reazem pe Mery la umbră iar eu cobor decis să mă răcoresc. Sigur, asta după mai bine de un sfert de ceas care parcă nu se mai termină. Fac cascadei o fotografie și îmi închipui cum voi sta eu acolo peste câteva minute... Mă ia cu leșin de plăcere...


Nu voi ști niciodată dacă ei, cascadei i-a făcut aceeași plăcere... Natura este indiferentă în măreția ei, numai noi ne îmbătăm cu apă rece că am fi “buricul șezătorii”. Dar, se cade mereu să îi mulțumești, ei, Naturii, chiar la modul cel mai animist posibil. Îmi prelungesc plăcerea îmbăiatului până simt cum mușchii o iau razna, dizlocați de șuvoaiele înghețate. În astfel de momente ajungi să gândești diferit pentru tot restul vieții. Dar mai ales ajungi să simți corect...

Ies cu regret din apă, dar simt cum am prins puteri, Garminul îmi arată că până la Pietrele Caprei unde este rezervația mai am de parcurs 2 km. Numai că, în astfel de momente, distanțele și timpul se dilată. Drumul betonat se termină, și, dintr-o serpentină, fereastra cheilor îmi apare în toată splendoarea ei...


Sunt într-o altă lume, orice urmă de oboseală a dispărut, probabil că endorfinele au țâșnit în mine într-o adevărată “overdose”. Astfel de imagini m-au îngenuncheat mereu. Îmi țin respirația, înghit în sec și intru, pătrund, mă scufund, plutesc, mă înec. Mă opresc pe un pod, suspendat între o cascadă și domurile de calcar, mă dizolv, dispar. Chiar și numai pentru atât și viața merită trăită...



Din urmă, aproape ca un miracol, o fetișcană călare mă depășește aducându-mă înapoi, închegându-mă la loc. E o minunăție de fată, aproape ireală, călărind ușor pe un cal sur, cu doi câini în urmă. Câinii vin și mă amușină a binețe, fata mă salută zâmbind, este un spectacol perfect. Apoi dispare către nicăieri, pe drum, poate merge cu mâncare la o stână, sau la polog... Plec și eu mai departe, cheile sunt plinde de umbră până la refuz, doar pereții înalți și țancurile sunt luminate ca într-un decor aranjat de cineva pus pe șotii. La mijlocul cheilor, un izvor, asta ca un dar de bun venit. Beau, mai bine zis sorb, mai împing la biță cale de câteva sute de metri, după hartă știu sigur că la ieșirea dinspre amonte sunt poieni dumnezeiești unde poți să te instalezi pentru veșnicie. Așa și este. Îmi este greu să aleg, o poiană, apoi următoarea care pare mai frumoasă, mă decid cu greu. Apoi, una aproape de pârâu, e perfect acolo. Cam atât de perfect...


Odată instalat cortul, mă dezbrac și mă arunc în apele Feneșului curate ca lacrima. În amonte, cale de 20 km nici o așezare omenească, la vale, satul la 10 kilometri. Este greu să îți închipui o astfel de singurătate. Odată, demult, mi-ar fi generat frică. Acum, este doar plăcere, una simplă, atavică, puternică. E ca și cum aș fi nimerit într-un uter imens, singurul loc unde frica nu a apărut încă. Adun vreascuri, încropesc un foc, nu unul violent, ci domol, ca o pâlpâire. De departe se adună nori negri, durduie și se bat bărbărițe. Pare că vine chiar către cort, îmi este pe deplin egal. Nu ar fi decât o plăcere în plus să aud ploaia cum se prăvale peste cort...


Numai că ploaia nu înseamnă decât câteva picături rătăcite, o glumă udă, mai pun lemne pe foc și mă întind comod privind cum țancurile luminate dispar înghițite de noapte. Departe, latră un câine apoi lângă mine o strigă își începe recitalul. Poiana e plină de cosași care sar pe cort, răpăie ciudat, apoi, odată cu răcoarea, amuțesc. Înșir pe o țepușă de arin niște creste de slănină, tai o ceapă, o bucată de cașcaval, culmea, nu îmi este foame deloc. Mestecând alene simt cum mă ia toropeala, abia reușesc să sting focul și să mă târăsc până la cort. Nici nu țin minte când am tras fermoarele. Pur și simplu am știut cum am adormit, a fost o intrare violentă în somn și atât. O noapte și o liniște (sigur, este acea liniște din care omul lispește cu desăvărșire). Mă simt oarecum intrus, de parcă aș putea fisura cu respirația peretele de noapte care mă desparte de somn.

Privesc acum la rece traseul... 41 km...

Profilul său însă, chiar așa deformat de programul topografic, este mai mult decât grăitor. Eu însă m-am cățărat cu adevărat, foarte aproape de cer.




Un comentariu:

alex-map spunea...

Salut,

Ma numesc alex si sunt membru activ al platformei www.openstreetmap.org care isi propune sa creeze o harta globala libera.

La baza acestor harti stau trackurile GPS culese de pe teren, de aceea as dori sa te intre daca nu ai putea dona trackurile tale comunitatii OSM.

Hartile rezultate sunt convertite in diferite formate cum ar fi varianta velo al openstreetmap http://www.opencyclemap.org/?zoom=13&lat=46.3791&lon=23.285&layers=B000. Deasemena mai exista posibilitatea convertirii hartilor OSm pentru a fi folosite in dispozitive garmin.

Mersi Alex.