Somnul în cort este ca un fel de moarte. Dormi atît de adînc încît te trezești bolnav. Adică este o senzație pe care nu o ai niciodată atuunci cînd dormi în patul tău. Este o boală plăcută, este (probabil) senzația pe care o ai atunci cînd tragi un joint. Ești total relaxat dar ”stoned”, ai vrea să-ți aduci aminte ce ai visat dar o faci degeaba. Cam așa arată mutra cuiva care abia ”a făcut ochi” în propriul cort.
Cu toată lenea mă urnesc, sus la drum aud zgomot de mașini,adun cortul și-l expun la soare să se usuce. Mușc de cîteva ori dintr-un baton de cereale, cobor la izvor unde mă îmbăiez cu zgomot, mi-e gîndul la o cafea-cafea-cafea, mai-mai că simt aroma unei cafele bune în nări, undeva sus în vîrful pasului Vulcan este (din cîte țin eu minte) un soi de restaurant, poate că acolo...
În timp ce se zvîntă cortul notez în jurnal memorii din ziua precedentă, mai cobor la izvor să îmi iau provizii de apă apoi împachetez calabalîcul. A devenit deja o rutină, e drept că experiența din 2007 și 2008 a simplificat mult lucrurile. Din păcate nu am avut atunci la dispoziție decît greoaia cameră DSLR Olympus-E 510, cu obiectiv normal și un telezoom, foarte incomode pentru astfel de tripuri. De aceea sunt foarte puține fotografii. În 2007 am avut ghinion să am probleme cu bateria (atunci am avut un Olympus E-500). Acum (februarie 2021) cînd scriu aceste rînduri, am o mică bijuterie (Panasonic Lumix TZ90) care chiar dacă nu scoate calitatea de culoare, este soluția ideală pentru astfel de călătorii. Mic (încape în buzunar), zoom optic 30X, filme 4K, micro-SD card 128 Gb (dacă iei patru carduri îți ajung pentru sute de poze RAW și filme, dacă nu mii). Atunci, uneori din comoditate, alteori datorită oboselii evitam să opresc bița, să scotocesc în bag-ul din față, să scot camera și obiectivele, plus trepiedul. Greu. Și mai aveam și ditamai binoclul cu zoom care făcea kilogramul. Și din nou îmi reamintesc de sfaturile primite sus la cabana Sîmbăta de un montaniard francez care îmi spunea că și periuței de dinți îi rupea jumătate din coadă într-atît de strict era cu greutatea bagajelor....
O prind pe Mery de coarne și o împing prin iarba udă la deal spre poartă. Verific încă odată dacă în urma mea nu am lăsat nimic (da, nici gunoaie!), vag se vede iarba tăvălită unde a fost instalat cortul și cam atît. E bine.
Ies în șosea și încep să pedalez, o iau încet pentru că drumul urcă în serpentine, dar este un urcuș acceptabil (în comparație cu cel de la Cheile Feneșului de exeplu), GPS-ul îmi arată cam 6 km de urcat o diferență apreciabilă de nivel de 300 m. După un cot apare în toată splendoarea ei măreția de calcar a muntelui Vulcan.
Urcușul este acceptabil deși dacă stau să-l compar cu cele din primele zile, nu este mare diferență. Cert este că deja sunt în plină formă, se vede și după mușchii picioarelor dar și după burta care a dispărut ca prin farmec. Bine zicea francezul, fiecare gram contează mai ales cînd îl duci spub propria piele.
Este circulație dar într-un flux accpetabil, las Vulcanul la stîna în urmă, vărful pantei este cam la doi kilometri mai încolo dar e doar pedalare de plăcere. Întradevăr în vîrf este un soi de motel, este și parcare, niște mese de tablă dar important este că au cafea. Espresso! O parchez pe Mary cu nasul către valea Ciurulesei, este o zonă foarte sălbatică pe care intenționez să o introduc în traseul de anul viitor (din păcate nu va mai exista nici un trip nici în 2010 și nici mai încolo, și acesta este marele meu regret).
Bînd cafeaua îmi amintesc de ce îmi povestise Andrei din Roșia despre un bătrîn din Ciuruleasa care căuta încă aur cu șaitrocul. Ar fi fost interesant să-l întîlnesc. Am ieșit ieri și am reintrat în patrulaterul aurului, îmi aduc aminte că undeva prin anii 80 Ceaușescu dăduse liber la căutarea aurului cu mijloace tradiționale (industria aurului se sufoca iar datoriile externe trebuiau plătite)...
Privesc înapoi de unde am urcat și de aici Vulcanul apare exact așa cum îl știu eu din anii trecuți.
Este circulație dar într-un flux accpetabil, las Vulcanul la stîna în urmă, vărful pantei este cam la doi kilometri mai încolo dar e doar pedalare de plăcere. Întradevăr în vîrf este un soi de motel, este și parcare, niște mese de tablă dar important este că au cafea. Espresso! O parchez pe Mary cu nasul către valea Ciurulesei, este o zonă foarte sălbatică pe care intenționez să o introduc în traseul de anul viitor (din păcate nu va mai exista nici un trip nici în 2010 și nici mai încolo, și acesta este marele meu regret).
Bînd cafeaua îmi amintesc de ce îmi povestise Andrei din Roșia despre un bătrîn din Ciuruleasa care căuta încă aur cu șaitrocul. Ar fi fost interesant să-l întîlnesc. Am ieșit ieri și am reintrat în patrulaterul aurului, îmi aduc aminte că undeva prin anii 80 Ceaușescu dăduse liber la căutarea aurului cu mijloace tradiționale (industria aurului se sufoca iar datoriile externe trebuiau plătite)...
Privesc înapoi de unde am urcat și de aici Vulcanul apare exact așa cum îl știu eu din anii trecuți.
Chiar dacă nu grozavă, mai iau o cafea. Încropesc un plan, vreau ca și în anul trecut să trimit acasă afine. Schema era în felul următor. Am mers cu Mery de la Roșia Montană la Cîmpeni în zi de piață, am cumpărat două găleți de plastic, le-am umplut cu afine, am lăsat bița la sediul poliției din Cîmpeni și le-am dus cu autobuzul la gară la Alba Iulia unde am așteptat acceleratul ce trece prin Sighișoara. le urcam în tren, zece lei la naș/de găleată și ajungeau acasă în siguranță. Probabil că și anul acesta o să procedez la fel. Îl sun pe Eugen David, îi spun că ajung acolo azi. Da, are nevoie de om la polog și eu sunt acela.
Plec. mai bine zic, cobor. O coborîre prelungă și nu foare abruptă, trec prin Ciuruleasa zburînd și ajung în Abrud. La intrarea în Abrud este pe dreapta o cîrciumă micuță, vreau să opresc acolo să mănînc ceva, să beau un suc și apoi urmează de urcat ”zidul” de la Gura Cornei.
Crîșma e închisă așa că pedalez mai departe și apuc drumul către Roșia. Sunt ”doar” 14 km de urcat dar încontinuu, cea mai ”mică” pantă este de 8% dar sunt locuri unde trece de 15 %. De fiecare dată îmi aduc aminte de Turul Franței și cum urcă cicliștii fluierînd astfel de pante. Dar eu am un MTB care singur cîntărește 13 kg, plus bagajele care mai adaugă încă vreo 8! Dar am chef de urcat și chiar urc toată panta pe biță. Sunt locuri unde aproape că stau pe loc cu toate astea insist (cam prostește!) pînă la pensiunea lui Andrei Gruber. Wow! Andrei e cu niște turiști așa că plec mai departe și ajung la centrul de informare al lui Sorin Jurcă. ne bucurăm ca de fiecare dată de revedere. Mai aflu de cum decurge campania, au apărut disensiuni, aud că certuri între fete și că Pricoliciul ar fi plecat. Da, era deja unfilm în reluare, Pricoliciul era un ”one show man”, nu tocmai onest cu ceilalți ajungînd să confiște în CV și victorii la care contribuția ei fusese absolut minoră. Dar asta nu-i neagă rolul covîrșitor pe care l-a avut în campania pentru salvarea Roșiei Montane. Primul protest public a fost organizat de ea.
De la centrul ”Soroș” plec către casa lui Eugen transformată într-o pensiune. Odată ajuns, surpiză. Și acolo apăruse o ”ruptură”, chestii personale de care nimeni nu este ferit, ce straniu cum evoluează lucrurile. La Eugen se anunță o gașcă de vreo 15 turiști din Franța așa că numai bine merg și-mi instalez cortul în fînațe. Eu un loc splendid unde o să dorm cinci nopți.
Seara se lasă cu musafiri din sat, cu palincă, povești, glume și slană la țepușă. Apoi somn de voie
Aici profilul traseului
Plec. mai bine zic, cobor. O coborîre prelungă și nu foare abruptă, trec prin Ciuruleasa zburînd și ajung în Abrud. La intrarea în Abrud este pe dreapta o cîrciumă micuță, vreau să opresc acolo să mănînc ceva, să beau un suc și apoi urmează de urcat ”zidul” de la Gura Cornei.
Crîșma e închisă așa că pedalez mai departe și apuc drumul către Roșia. Sunt ”doar” 14 km de urcat dar încontinuu, cea mai ”mică” pantă este de 8% dar sunt locuri unde trece de 15 %. De fiecare dată îmi aduc aminte de Turul Franței și cum urcă cicliștii fluierînd astfel de pante. Dar eu am un MTB care singur cîntărește 13 kg, plus bagajele care mai adaugă încă vreo 8! Dar am chef de urcat și chiar urc toată panta pe biță. Sunt locuri unde aproape că stau pe loc cu toate astea insist (cam prostește!) pînă la pensiunea lui Andrei Gruber. Wow! Andrei e cu niște turiști așa că plec mai departe și ajung la centrul de informare al lui Sorin Jurcă. ne bucurăm ca de fiecare dată de revedere. Mai aflu de cum decurge campania, au apărut disensiuni, aud că certuri între fete și că Pricoliciul ar fi plecat. Da, era deja unfilm în reluare, Pricoliciul era un ”one show man”, nu tocmai onest cu ceilalți ajungînd să confiște în CV și victorii la care contribuția ei fusese absolut minoră. Dar asta nu-i neagă rolul covîrșitor pe care l-a avut în campania pentru salvarea Roșiei Montane. Primul protest public a fost organizat de ea.
De la centrul ”Soroș” plec către casa lui Eugen transformată într-o pensiune. Odată ajuns, surpiză. Și acolo apăruse o ”ruptură”, chestii personale de care nimeni nu este ferit, ce straniu cum evoluează lucrurile. La Eugen se anunță o gașcă de vreo 15 turiști din Franța așa că numai bine merg și-mi instalez cortul în fînațe. Eu un loc splendid unde o să dorm cinci nopți.
Seara se lasă cu musafiri din sat, cu palincă, povești, glume și slană la țepușă. Apoi somn de voie
Aici profilul traseului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu