22 iulie
Dimineața intră în cort mai devreme ca oriunde. În general, la granița dintre noapte și zi, sunt sătul de somn. Este un cu totul altfel de somn, mă trezesc de parcă cheile cu tot aerul lor proaspăt mi-ar fi năpădit visele. A fost o noapte friguroasă, aveam să aflu mai apoi că în alte părți a dat iama prin prune și afine, scuturându-le. În astfel de nopți descoperi ce înseamnă să ai un echipament ca lumea la tine. Cort de patru anotimpuri, Trimm Delta face toți banii. Se montează incredibil de ușor, nu transpiri, e o minunăție. Ulterior, aveam să aflu că poate să toarne cu găleata ore întregi, înăuntru te simți la fel de confortabil. Iar sacul de dormit, făcut tot în Cehia ca și cortul și-a făcut și el datoria. Termometrul de la ceas a coborât dimineața la ora 7 până la 10 grade! Aș fi putut rămâne încă o zi acolo, era minunat locul, dar, nu iei totdeauna deciziile cele mai corecte. Aseară, obosit rupt, trecînd prin Feneș am uitat complet de pîine astfel că dimineața m-am mulțumit cu câteva tablete de glucoză și apă bună de izvor. Când soarele a ajuns în poiană, temperatura a a crescut brusc, astfel că am ieșit să fac o baie bună. Până la râu, mi-am spălat tălpile în rouă. Ciudat, apa nici nu este atât de rece acolo sus, jos în chei era de gheață. Cât timp cortul se usucă la soare, stau întins pe iarbă și mă holbez la raiul în care am dormit. Iau binoclul și scotocesc cu privirea împrejur, sunt câteva hodăi sus pe coastă, pentru cei care au acolo de făcut fânul. Probabil că undeva acolo era și câinele ce lătrase aseară. Făcutul bagajelor este o rutină. Din păcate, de fiecare dată după ce ai terminat de încărcat, ai senzația că ai uitat ceva. Am învățat să fac bagajele cu răbdare, am numărat, la sacoșe am 18 buzunare, mai mari sau mititele, fiecare cu destinație precisă. Merg să iau plasa cu mâncare ce o agățasem într-un arin la vreo 15 metri de cort, nu am avut musafiri. Este esențial să nu ții niciun fel de mâncare în cort, nici măcar glucoză sau ciocolată. Nu mi-a fost niciodată teamă de sălbăticiuni, fie că a fost vorba de urs sau altceva. Viața în Natură m-a învățat că sunt câteva reguli de bază care trebuie respectate pentru a păstra armonia. Cazurile relatate de televiziunile de scandal despre urși care atacă oameni în corturi sunt exclusiv pentru audiență. Nimeni nu spune însă esențialul! Și anume faptul că întotdeauna omul este cel vinovat! Fie că a încălcat teritoriul ursului, fie i-a schimbat acestuia obiceiurile hrănindu-l cu voie sau fără voie. Dar ursul, chiar dresat, nu devine niciodată animal domestic! Acest soi de publicitate face un deserviciu enorm ursului (dar și altor răpitoare), sugerând un conflict în care omul cu comportamentul său de cocălar idiot nu ar avea nicio vină. Tot felul de cretini au ajuns în locuri care altădată erau rezervate exclusiv sălbăticiunilor (și nu vânatului, cum sunt numite în mod oficial). Lipsiți de orice fel de educație se poartă exact ca personajele ce le iubesc cel mai mult, cele din manele. Sincer, nu simt niciun fel de compasiune pentru cei care au ocazia să fie “îmbrățișați” de vreun urs. În brațele lui nu ajungi decât dacă ești tâmpit sadea. Oricum, în sânul Naturii ești de sute de ori mai în siguranță decât în centrul Bucureștiului sau a altor așezări asemănătoare. Înhămând-o pe Mery mă gândesc că acum va trebui să cobor ce am urcat ieri. Va fi prima dată când voi proba frânele hidraulice noi. Oricum, nu o să o las să curgă la vale, drumul este îngust, nu se știe niciodată ce întîlnești în cale. Drumul o ia la vale vijelios făcând concurență pârâului. Opresc să îmi iau apă de la izvorul din inima cheilor, o apă inimaginabil de bună. Pur și simplu nici nu am realizat cum am coborât cei 10 km până în sat. La deal, pedalând, îți obosesc picioarele, la vale, mâinile încleștate pe frâne. Așa încărcat, orice greșeală ar însemna sfârșitul călătoriei. În stânga, pereți verticali de stâncă, în dreapta, jos, prăpastie de unde se aud vag, cascadele huruind... De le Feneș la Zlatna este plimbare de plăcere. Turnul de evacuare la fel de înalt ca și cel de la Copșa Mică de la fostul “Ampellum” (“Puța” cum îi spuneau cei din Alba), este cocoțat pe un deal chiar la Podul lui Paul. Gazele evacuate ajungeau frecvent până la Alba Iulia, iar în jurul Zlatnei, dealurile au început să înverzească doar de curând. Soluția cea mai simplă (pur comunistă pentru că filtrele ar fi fost mult prea scumpe) a fost disiparea gazelor ucigătoare decât investirea în filtre. Zlatna este acum un oraș mort, fabrica s-a închis de mult, este furată pe bucăți de țiganii de la intrarea din oraș. Opresc la intrare unde zăresc o terasă, ei bine, lumea are bani de băut. Primesc un espresso neașteptat de bun, dau câteva telefoane pentru că am semnal, îmi fac aprovizionarea de la un magazin din apropiere. O pâine excelentă făcută la o brutărie din localitate, pateuri, niște fructe. Apoi, pornesc să caut direcția către Almașul Mare. Știu că drumul este betonat, urcă paralel cu Valea Mare până la 700 m. Culmea, în intersecția care îmi apare în gps, este...un teren de fotbal și un club. Cineva îmi arată o cale e aces pe care o trec cu greu, ies în spate, trec o punte peste râul Ampoi și dau în intersecție. Acolo, un panou publicitar unde apare schema din CAD a unei pensiuni, “Casa David”. Nu spune la câți kilometri, este undeva lângă cheile Cibului, intuiesc. Arhitectura modernă nu-mi spune mare lucru, sau mai bine zis, îmi spune dar nimic de bine. Azi este mult mai cald decât ieri. Totuși, urc pe biță, e frumos, trec tiptil pe lângă casele împodobite cu flori ale moților, ici-colo câte un câine mă hămăie toropit și de căldură. Mă depășesc basculante imense, toate goale, semn că undeva sus este o lucrare, ceva. Așa și este, ajung la o carieră de granit roșu, sunt iarăși în zona Munților Metaliferi, aici și pământul are o cu totul altă culoare. Aici basculantele stau la coadă așteptând să încarce piatra de o frumusețe rară. De la cariereră descalec și împing la biță, ar fi inutil să pedalez, mai ales că așa pot alege mult mai ușor zonele cu umbră. Am început iar să beau apă de parcă aș fi în mijlocul Saharei, imediat cei doi litri din plosca din rucsac se evaporă prin mine. Nasol! Pârâul este undeva jos, în stânga, dar nu se întrevede niciun izvor, undeva. Este o chestie tipic românească, sursele de apă potabilă nu sunt nicăieri semnalizate, deși sunt suficiente, mai ales în zonele de munte. Pentru că particip la programul “opensourcemap” înregistrez toate datele importante din teren, asta pentru ca cei ce vor folosi viitoarea hartă gps să aibă parte de informațiile necesare. Din fericire, la nici o jumătate de kilometru se lucrează la drum, sunt localnici, intru în vorbă cu șeful, un inginer simpatic care îmi explică cum o să găsesc un izvor la nici 400 metri mai încolo, și unde este intersecția cu “scurtătura” spre Cib. Într-adevăr, într-o serpentină “ac de păr”, după un gard de pari, un izvor. Și ce izvor!! Fierbe de rece ce este, așa că decid să fac un popas mai lung, să și mănânc ceva. Scot slănina, pâinea, ceapa și mănânc “din brișcă”. Și beau apă mereu, toate sunt leoarcă pe mine. Dar e bine, e umbră, răcoare. Mai trec mașini spre și dinspre Almaș, nimeni nu oprește la izvor. După o jumătate de oră, plec mai departe, mai am doar câteva serpentine până ajung la locul unde o cruce mare de lemn semnalează locul unde pot să scurtez drumul către Cib. Altfel, ar trebui să mai urc, apoi să cobor la Almașul Mare, de acolo să mă întorc prin Nădăștia la Cib, un ocol de 10 km. Pe harta tipărită văzusem că este un drum forestier, dar habar nu aveam în ce stare este. Știu numai că acesta coboară prin pădure până la Cib. Așa și este, dar foarte probabil că pe timp de ploaie nu ar fi o idee prea bună abordarea lui, noroiul ar fi până la pedale. Așa, îl cobor pe biță, domol, ocolesc cu grijă făgașele tafurilor și ajung la primele case din Cib. E un sat măricel, dar pe jumătate părăsit cum aveam să aflu ulterior. În chiar inima satului răsare modernismul construit cu fonduri SAPARD. Casa David. Înainte de acest, nici nu știu cum să îi spun, motel, hotel, pensiune (pe abțibildurile lipite peste tot prin clădire, pe mobiliere, plasme, computer, scrie “cabană turistică”), mai există această casă moțească zugrăvită în ”Mîndrămărie”, culoarea caselor tradiționale din zona Alba.
Ca să păstrăm adevărul îi vom spune cabană (deși pe pereți are patru stele galbene imense). Ea a fost construită din finanțare SAPARD și arată așa.
Aș fi putut face mai multe fotografii dar sunt sigur că și aceasta este destul de sugestivă. În față, pe terasă, în exact momentul soosirii mele, proprietarul, fost funcționar la primăria Almașul Mare înainte de 1989. De la primele vorbe schimbate se simte “stofa”. Acum, nu că aș vrea ne-apărat să cârcotesc împotriva unei astfel de investiții (una, exact la fel, aparținând feciorilor acestuia, importanți oameni de afaceri pe la București, s-a ițit tot din fonduri SAPARD lângă Cheile Turzii). Ce s-o mai lălăi încolo și încoace, când o zi începe cu o idee proastă (aceea de a părăsi prematur Cheile Feneșului), se termină și mai prost, astfel că am acceptat ideea de a rămâne cazat la Casa David. Am primit o cameră, vă puteți închipui cum arată, exact ca alte enșpe mii de camere cu hotel. Am avut un mic dejun inclus, din care nu lipseau triunghiurile Hochland și nuștiu ce salam de duzină de pe la supermarket. Noroc cu bucătăresele care mi-au făcut pe plac și mi-au adus ouă proaspete din sat, precum și niște ciorbe țărănești foarte gustoase. Inaugurarea fusese făcută în decembrie, dar încă se mai lucra la el, execuția fiind făcută din câte înțeleg eu de o firmă din București, finisajele fiind pe măsură. Materiale proaste, finisaje și mai...
L-am întrebat pe David Aron de ce nu a ales să construiască cu acel purcoi de bani (mi s-a vehiculat pe la urechi o sumă incredibilă pentru cele două proiecte, sumă care m-a pus pe gânduri la un mod destul de sugestiv...) ceva în stil tradițional, să se armonizeze cu arhitectura locului, dar am rămas fără răspuns, care a fost ocolit cu mare abilitate, semn că politicianul din el nu murise niciodată. Barman și recepționer totodată, un tip de 27 de ani din Glod, o amestecătură de băiat naiv cu cocălar șmecher și nesimțit. Servea la masă dezbrăcat până la brâu cu burtoiul revărsat peste pantaloni și lănțoiul de argind atârnând de ceafa taurină, numai talanga îi mai lipsea. Colac peste pupăză se anunța pentru sâmbătă mare chef mare a unei șefe de pe la județ, alt semn nefast. OK, am făcut o tâmpenie, asta este. A doua zi aveam să descopăr cu regret câte locuri de cort erau la gura cheilor, în curți părăsite, grădini tunse frumos, în zadar. Nu a fost nicio surpiză seara când, pe diagonală, de jos de la bar până în camera mea se auzeau bubuind manelele de la stație, astfel că m-am simțit obligat să cobor să-i șoptesc cocălarului ceva de sănătate dat fiind că manelele cu zeci de kile de decibeli hodorogeau doar pentru sufletul lui și a unei pițipoance minore de prin vecini. Nu a încetat până nu i-am spus patronului, fapt care din start a trasat între noi un zid imens de gheață. Dar măcar, am știut cam pe unde ne aflăm fiecare.
Ideea că sâmbătă ar fi trebuit să particip volens-nolens la chef îmi crea o stare de imens disconfort. aveam să descopăr ulterior cum fiecare greșeală se poate repara, cu greu, dar... Nu o să continui să fac reclamă așezământului. Foarte probabil că barul lui cu aromă de manele, sala cu biliard și piscina cu jacuzzi vor fi pe placul multor “turiști”. Mă gândeam ce ar fi făcut alții cu o zecime din sumă, mă gândeam la prietenul meu, tot David, dar Eugen, de la Roșia Montană care și-a construit o pensiune cu sudoara frunții, cosind ani de zile mii de hectare de iarbă, la soția lui Mia care trebăluiește de dimineața până seara. Și care nu ar fi obținut niciodată nici un cent din fonduri UE pentru că mai este și Gică Contra și refuză cu îndârjire să cedeze în lupta sa exemplară cu goliatul Gold Corporation. Seara, mi-am dictat impresiile și mi-am salvat traseul pe gps. Traseul a fost mult mai scurt, doar 30 de km. Îar profilul, în comparație cu cel de ieri, aproape relaxant.
Dimineața intră în cort mai devreme ca oriunde. În general, la granița dintre noapte și zi, sunt sătul de somn. Este un cu totul altfel de somn, mă trezesc de parcă cheile cu tot aerul lor proaspăt mi-ar fi năpădit visele. A fost o noapte friguroasă, aveam să aflu mai apoi că în alte părți a dat iama prin prune și afine, scuturându-le. În astfel de nopți descoperi ce înseamnă să ai un echipament ca lumea la tine. Cort de patru anotimpuri, Trimm Delta face toți banii. Se montează incredibil de ușor, nu transpiri, e o minunăție. Ulterior, aveam să aflu că poate să toarne cu găleata ore întregi, înăuntru te simți la fel de confortabil. Iar sacul de dormit, făcut tot în Cehia ca și cortul și-a făcut și el datoria. Termometrul de la ceas a coborât dimineața la ora 7 până la 10 grade! Aș fi putut rămâne încă o zi acolo, era minunat locul, dar, nu iei totdeauna deciziile cele mai corecte. Aseară, obosit rupt, trecînd prin Feneș am uitat complet de pîine astfel că dimineața m-am mulțumit cu câteva tablete de glucoză și apă bună de izvor. Când soarele a ajuns în poiană, temperatura a a crescut brusc, astfel că am ieșit să fac o baie bună. Până la râu, mi-am spălat tălpile în rouă. Ciudat, apa nici nu este atât de rece acolo sus, jos în chei era de gheață. Cât timp cortul se usucă la soare, stau întins pe iarbă și mă holbez la raiul în care am dormit. Iau binoclul și scotocesc cu privirea împrejur, sunt câteva hodăi sus pe coastă, pentru cei care au acolo de făcut fânul. Probabil că undeva acolo era și câinele ce lătrase aseară. Făcutul bagajelor este o rutină. Din păcate, de fiecare dată după ce ai terminat de încărcat, ai senzația că ai uitat ceva. Am învățat să fac bagajele cu răbdare, am numărat, la sacoșe am 18 buzunare, mai mari sau mititele, fiecare cu destinație precisă. Merg să iau plasa cu mâncare ce o agățasem într-un arin la vreo 15 metri de cort, nu am avut musafiri. Este esențial să nu ții niciun fel de mâncare în cort, nici măcar glucoză sau ciocolată. Nu mi-a fost niciodată teamă de sălbăticiuni, fie că a fost vorba de urs sau altceva. Viața în Natură m-a învățat că sunt câteva reguli de bază care trebuie respectate pentru a păstra armonia. Cazurile relatate de televiziunile de scandal despre urși care atacă oameni în corturi sunt exclusiv pentru audiență. Nimeni nu spune însă esențialul! Și anume faptul că întotdeauna omul este cel vinovat! Fie că a încălcat teritoriul ursului, fie i-a schimbat acestuia obiceiurile hrănindu-l cu voie sau fără voie. Dar ursul, chiar dresat, nu devine niciodată animal domestic! Acest soi de publicitate face un deserviciu enorm ursului (dar și altor răpitoare), sugerând un conflict în care omul cu comportamentul său de cocălar idiot nu ar avea nicio vină. Tot felul de cretini au ajuns în locuri care altădată erau rezervate exclusiv sălbăticiunilor (și nu vânatului, cum sunt numite în mod oficial). Lipsiți de orice fel de educație se poartă exact ca personajele ce le iubesc cel mai mult, cele din manele. Sincer, nu simt niciun fel de compasiune pentru cei care au ocazia să fie “îmbrățișați” de vreun urs. În brațele lui nu ajungi decât dacă ești tâmpit sadea. Oricum, în sânul Naturii ești de sute de ori mai în siguranță decât în centrul Bucureștiului sau a altor așezări asemănătoare. Înhămând-o pe Mery mă gândesc că acum va trebui să cobor ce am urcat ieri. Va fi prima dată când voi proba frânele hidraulice noi. Oricum, nu o să o las să curgă la vale, drumul este îngust, nu se știe niciodată ce întîlnești în cale. Drumul o ia la vale vijelios făcând concurență pârâului. Opresc să îmi iau apă de la izvorul din inima cheilor, o apă inimaginabil de bună. Pur și simplu nici nu am realizat cum am coborât cei 10 km până în sat. La deal, pedalând, îți obosesc picioarele, la vale, mâinile încleștate pe frâne. Așa încărcat, orice greșeală ar însemna sfârșitul călătoriei. În stânga, pereți verticali de stâncă, în dreapta, jos, prăpastie de unde se aud vag, cascadele huruind... De le Feneș la Zlatna este plimbare de plăcere. Turnul de evacuare la fel de înalt ca și cel de la Copșa Mică de la fostul “Ampellum” (“Puța” cum îi spuneau cei din Alba), este cocoțat pe un deal chiar la Podul lui Paul. Gazele evacuate ajungeau frecvent până la Alba Iulia, iar în jurul Zlatnei, dealurile au început să înverzească doar de curând. Soluția cea mai simplă (pur comunistă pentru că filtrele ar fi fost mult prea scumpe) a fost disiparea gazelor ucigătoare decât investirea în filtre. Zlatna este acum un oraș mort, fabrica s-a închis de mult, este furată pe bucăți de țiganii de la intrarea din oraș. Opresc la intrare unde zăresc o terasă, ei bine, lumea are bani de băut. Primesc un espresso neașteptat de bun, dau câteva telefoane pentru că am semnal, îmi fac aprovizionarea de la un magazin din apropiere. O pâine excelentă făcută la o brutărie din localitate, pateuri, niște fructe. Apoi, pornesc să caut direcția către Almașul Mare. Știu că drumul este betonat, urcă paralel cu Valea Mare până la 700 m. Culmea, în intersecția care îmi apare în gps, este...un teren de fotbal și un club. Cineva îmi arată o cale e aces pe care o trec cu greu, ies în spate, trec o punte peste râul Ampoi și dau în intersecție. Acolo, un panou publicitar unde apare schema din CAD a unei pensiuni, “Casa David”. Nu spune la câți kilometri, este undeva lângă cheile Cibului, intuiesc. Arhitectura modernă nu-mi spune mare lucru, sau mai bine zis, îmi spune dar nimic de bine. Azi este mult mai cald decât ieri. Totuși, urc pe biță, e frumos, trec tiptil pe lângă casele împodobite cu flori ale moților, ici-colo câte un câine mă hămăie toropit și de căldură. Mă depășesc basculante imense, toate goale, semn că undeva sus este o lucrare, ceva. Așa și este, ajung la o carieră de granit roșu, sunt iarăși în zona Munților Metaliferi, aici și pământul are o cu totul altă culoare. Aici basculantele stau la coadă așteptând să încarce piatra de o frumusețe rară. De la cariereră descalec și împing la biță, ar fi inutil să pedalez, mai ales că așa pot alege mult mai ușor zonele cu umbră. Am început iar să beau apă de parcă aș fi în mijlocul Saharei, imediat cei doi litri din plosca din rucsac se evaporă prin mine. Nasol! Pârâul este undeva jos, în stânga, dar nu se întrevede niciun izvor, undeva. Este o chestie tipic românească, sursele de apă potabilă nu sunt nicăieri semnalizate, deși sunt suficiente, mai ales în zonele de munte. Pentru că particip la programul “opensourcemap” înregistrez toate datele importante din teren, asta pentru ca cei ce vor folosi viitoarea hartă gps să aibă parte de informațiile necesare. Din fericire, la nici o jumătate de kilometru se lucrează la drum, sunt localnici, intru în vorbă cu șeful, un inginer simpatic care îmi explică cum o să găsesc un izvor la nici 400 metri mai încolo, și unde este intersecția cu “scurtătura” spre Cib. Într-adevăr, într-o serpentină “ac de păr”, după un gard de pari, un izvor. Și ce izvor!! Fierbe de rece ce este, așa că decid să fac un popas mai lung, să și mănânc ceva. Scot slănina, pâinea, ceapa și mănânc “din brișcă”. Și beau apă mereu, toate sunt leoarcă pe mine. Dar e bine, e umbră, răcoare. Mai trec mașini spre și dinspre Almaș, nimeni nu oprește la izvor. După o jumătate de oră, plec mai departe, mai am doar câteva serpentine până ajung la locul unde o cruce mare de lemn semnalează locul unde pot să scurtez drumul către Cib. Altfel, ar trebui să mai urc, apoi să cobor la Almașul Mare, de acolo să mă întorc prin Nădăștia la Cib, un ocol de 10 km. Pe harta tipărită văzusem că este un drum forestier, dar habar nu aveam în ce stare este. Știu numai că acesta coboară prin pădure până la Cib. Așa și este, dar foarte probabil că pe timp de ploaie nu ar fi o idee prea bună abordarea lui, noroiul ar fi până la pedale. Așa, îl cobor pe biță, domol, ocolesc cu grijă făgașele tafurilor și ajung la primele case din Cib. E un sat măricel, dar pe jumătate părăsit cum aveam să aflu ulterior. În chiar inima satului răsare modernismul construit cu fonduri SAPARD. Casa David. Înainte de acest, nici nu știu cum să îi spun, motel, hotel, pensiune (pe abțibildurile lipite peste tot prin clădire, pe mobiliere, plasme, computer, scrie “cabană turistică”), mai există această casă moțească zugrăvită în ”Mîndrămărie”, culoarea caselor tradiționale din zona Alba.
Ca să păstrăm adevărul îi vom spune cabană (deși pe pereți are patru stele galbene imense). Ea a fost construită din finanțare SAPARD și arată așa.
Aș fi putut face mai multe fotografii dar sunt sigur că și aceasta este destul de sugestivă. În față, pe terasă, în exact momentul soosirii mele, proprietarul, fost funcționar la primăria Almașul Mare înainte de 1989. De la primele vorbe schimbate se simte “stofa”. Acum, nu că aș vrea ne-apărat să cârcotesc împotriva unei astfel de investiții (una, exact la fel, aparținând feciorilor acestuia, importanți oameni de afaceri pe la București, s-a ițit tot din fonduri SAPARD lângă Cheile Turzii). Ce s-o mai lălăi încolo și încoace, când o zi începe cu o idee proastă (aceea de a părăsi prematur Cheile Feneșului), se termină și mai prost, astfel că am acceptat ideea de a rămâne cazat la Casa David. Am primit o cameră, vă puteți închipui cum arată, exact ca alte enșpe mii de camere cu hotel. Am avut un mic dejun inclus, din care nu lipseau triunghiurile Hochland și nuștiu ce salam de duzină de pe la supermarket. Noroc cu bucătăresele care mi-au făcut pe plac și mi-au adus ouă proaspete din sat, precum și niște ciorbe țărănești foarte gustoase. Inaugurarea fusese făcută în decembrie, dar încă se mai lucra la el, execuția fiind făcută din câte înțeleg eu de o firmă din București, finisajele fiind pe măsură. Materiale proaste, finisaje și mai... L-am întrebat pe David Aron de ce nu a ales să construiască cu acel purcoi de bani (mi s-a vehiculat pe la urechi o sumă incredibilă pentru cele două proiecte, sumă care m-a pus pe gânduri la un mod destul de sugestiv...) ceva în stil tradițional, să se armonizeze cu arhitectura locului, dar am rămas fără răspuns, care a fost ocolit cu mare abilitate, semn că politicianul din el nu murise niciodată. Barman și recepționer totodată, un tip de 27 de ani din Glod, o amestecătură de băiat naiv cu cocălar șmecher și nesimțit. Servea la masă dezbrăcat până la brâu cu burtoiul revărsat peste pantaloni și lănțoiul de argind atârnând de ceafa taurină, numai talanga îi mai lipsea. Colac peste pupăză se anunța pentru sâmbătă mare chef mare a unei șefe de pe la județ, alt semn nefast. OK, am făcut o tâmpenie, asta este. A doua zi aveam să descopăr cu regret câte locuri de cort erau la gura cheilor, în curți părăsite, grădini tunse frumos, în zadar. Nu a fost nicio surpiză seara când, pe diagonală, de jos de la bar până în camera mea se auzeau bubuind manelele de la stație, astfel că m-am simțit obligat să cobor să-i șoptesc cocălarului ceva de sănătate dat fiind că manelele cu zeci de kile de decibeli hodorogeau doar pentru sufletul lui și a unei pițipoance minore de prin vecini. Nu a încetat până nu i-am spus patronului, fapt care din start a trasat între noi un zid imens de gheață. Dar măcar, am știut cam pe unde ne aflăm fiecare.
Ideea că sâmbătă ar fi trebuit să particip volens-nolens la chef îmi crea o stare de imens disconfort. aveam să descopăr ulterior cum fiecare greșeală se poate repara, cu greu, dar... Nu o să continui să fac reclamă așezământului. Foarte probabil că barul lui cu aromă de manele, sala cu biliard și piscina cu jacuzzi vor fi pe placul multor “turiști”. Mă gândeam ce ar fi făcut alții cu o zecime din sumă, mă gândeam la prietenul meu, tot David, dar Eugen, de la Roșia Montană care și-a construit o pensiune cu sudoara frunții, cosind ani de zile mii de hectare de iarbă, la soția lui Mia care trebăluiește de dimineața până seara. Și care nu ar fi obținut niciodată nici un cent din fonduri UE pentru că mai este și Gică Contra și refuză cu îndârjire să cedeze în lupta sa exemplară cu goliatul Gold Corporation. Seara, mi-am dictat impresiile și mi-am salvat traseul pe gps. Traseul a fost mult mai scurt, doar 30 de km. Îar profilul, în comparație cu cel de ieri, aproape relaxant.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu