marți, 11 august 2009

Da pleacă odată!!

20 iulie

Păi cum naiba să pleci când, pe ultimii metri afli cu stupoare că treburi de contabilitate au luat-o razna complet?! Așa că, alergi să recuperezi dosare, ștampile, la finanțe, apoi să găsești o contabilă sau un contabil responsabil... Ai senzația că ceva îți pune tălpi și, realizezi că cel care ți-a pus tălpi ești tocmai tu atunci când ai făcut alegerea greșită...

Ca prin minune treburile se rezolvă, cel puțin parțial, astfel că apuc să trag guri de oxigen de sighișoară intrată în călduri festivaliere. Sigur, trăiesc cu speranța să nu apuc dezmățul care an de an ne face vraiște. Cel puțin, ceea ce depindea de mine am rezolvat în timp. Mai merg cu Mery la Sergiu P. să-i mai iau pulsul și să îi reglez angrenajele, fac ultimele cumpărături, vine și slănina lată de o palmă care va fi mâncarea de bază multe zile de acum încolo.

Seara de 20 iulie mă prinde aranjând sacoșele și reverificând lista cu cele necesare. Încarc acumulatorii (gps, lanternă, dog chaser, aparat foto) precum și Maimuța Puternică (Power Monkey), acumulatorul și panou solar care probabil îmi vor fi de mare ajutor. În sfârșit o văd pe Mery burdușită, sacoșele ancorate la fix. Pentru că anul acesta voi face și zeci de kilometri pe propriile picioare a părut în plus și un băț de trecking. Se va dovedi deosebit de util. În sfârșit, pot să o privesc pe Mery în toată splendoarea ei, este chiar simpatică. I-am adăugat un cric, anul trecut am descoperit că locurile unde trebuia să opresc, ca un făcut erau complet lipsite de un reazem (copac, gard, piatră, cap de pod, ceva acolo...), ceea ce pentru o biță cu 25 kg mai grea e totuși un supliciu gratuit...


21 iulie

Dimineața, ritualul de rigoare. Trezirea ca la armată, îmbrăcatul rapid (costumul de biță Nakamura mai mult te dezbracă...), un espresso dublu vijelios și valea la gară. De această dată trebuie să ajung la Alba Iulia, ceea ce înseamnă același personal de 6.40, numai că la Teiuș, schimbul pleacă după doar cinci minute! Puțin. Iată însă că înaintea personalului apare un accelerat (și ce accelerat, cochet, cu vagoane etajate, curățel, ce mai, super...) și iau rapid decizia de a-mi încerca norocul la naș. Supriză, nașul e ok, holul vagonului e făcut parcă pe măsura biței. Și trenul nici măcar nu e aglomerat... Ca de obicei mă postez pe stânga, îmi iau rămas bun de la Breite care încă aburește ca un ceainic ce fusese odată sub presiune și acum de podoaba pădurii sale se mai agață câteva smocuri de ceață, perdele de amintiri... Ruptura este bruscă, fusesem pregătit, o așteptam, o dorisem. Am trântit ușa pe alocuri îngălată a unei Sighișoare fără niciun fel de regret, odată cu prima picătură de adrenalină care simt cum mă purifică...

Eheee, la Teiuș personalul de Deva mă aștepta docil și urât mirositor, astfel că am avut timp suficient să tratez cu celălalt naș, so cațăr pe Mery, și să mă instalez și eu sub privirile curioase ale navetiștilor. O astfel de apariție în alte țări este pur și simplu normală. La noi ești tratat cu o gamă extrem de largă de priviri diverse. Unele îngăduitoare (vai săracu...), altele zâmbăreț-superioare (ce tâmpit, în loc să meargă cu mașina...) sau pur și simplu uimite (extraterestru...). Oricum, dacă ești contactat, desigur se apelează la fondul cel mai limitat de cuvinte (hello, huariu) sau pur și simplu prin semne. Dacă le răspunzi în română, toți par dezamăgiți (de parcă numai străinii ar avea dreptul nescris la aventură...). De la Teiuș la Alba Iulia e timp doar pentru o gură de apă, aș fi putut să fac traseul cu bița dar ideea de a o face pe o șosea europeană îmi dă fiori. Și nu de plăcere... Din tren admir Piatra Cetii, Întregaldele, locuri pe unde zburdasem anul trecut. Apoi gara din Alba Iulia. Descind ajutat de călători, în spatele gării găsesc un spațiu verde unde mă organizez și dau drumul la Garmin să înregistreze. Intenționat ocolesc prin centru. Orașul este curat, aerisit, mult mai zâmbitor decât al meu. Este deja trecut de ora 10, căldura își face de cap, am de ales în a încerca să ajung la Cheile Feneșului din “două bucăți”. Valea Ampoiului e frumoasă și locuri de campare, stivă.

Ies din Alba fluierând, trec prin Micești cântând, apoi cotesc la stânga spre Zlatna. Da, e super.

Niciun comentariu: