marți, 19 august 2008

Spre Detunatele




Andrei m-a sfătuit să încerc să campez la Detunatele, este acolo o pensiune agroturistică unde se mănîncă o plăcintă excelentă şi al cărei proprietar, Ghiţă “Vetălău” este stră-stră-nepotul binecunoscutei Fefeleaga. Da, Fefeleaga a existat, la fel şi calul Bator, Ion Agârbiceanu a fost învăţător atât la Bucium cât şi la Roşia Montană. Sincer, nu-mi prea vine să plec din Roşia Montană. Am reuşit performanţa să cumpăr la târg la Abrud un bidon de afine şi, cu autobuzul să le transport la gară la Alba-Iulia. Acolo, surpriză, la bilete, Codruţa Nedelcu, o binecunoscută activistă în ale ecologiei. Venise de la Ştei unde a lucrat ca geolog, pleca la Bucureşti. Cu o seară înainte, stătusem la un pahar de vorbă toată gaşca la Eugen depănând amintiri din perioada protestelor. Aşa că, iată a avut cine să transporte bidonul şi să îl lase la Sighişoara. În toate târgurile Apusenilor găseşti fructele de pădure la preţuri, zic eu, de nimica. Cine a strâns zmeură, afine sau merişoare, ştie cam ce muncă este. Din păcate, merişoarele încă nu s-au copt, anul trecut am prins la Roşia vremea merişoarelor, sunt un deliciu, o aromă grozavă, unii fac vin din ele, alţii le pun în vinars, dar cea mai bună este, zic eu, dulceaţa. Oricum, anul acesta dulceaţa de afine nu va lipsi din cămară.


Înainte de plecare, “Buni” Boia (o bucătăreasă extraordinară, aici am mâncat renumitele vărzare, o minunăţie gastronomică) îmi pregăteşte un balmoş. Se pune la topit smântână de oaie în care se fierbe mălaiul. La final se adaugă unt de oaie. Toată reţeta este un deliciu, dar mai ales, ţine bine de foame. Pun rucsacul la punct, îmi iau rămas bun şi plec către birou unde Mery a odihnit câteva zile. Când o scot din casă, supriză, iarăşi pană pe roata din spate. Ceva nu e în regulă, iau camera deja cu pană, găsesc gaura, o peticesc. Apoi, dau roata jos şi decid să peticesc şi camera proaspăt găurită, mai sigur, nu am chef să fac asta pe drum. Mă apuc să pipăi anvelopa în interior deoarece ambele găuri corespund cam aceleiaşi poziţii. Într-adevăr, detectez o sârmuliţă, se pare că la coborârea nebună de pe Valea Bistrei, inserţia a cedat într-un loc. O extrag bucuros că am dat de cauză, aş fi dus-o dintr-o pană în alta. Oricum reparaţia îmi ia timp, între timp, Roxana şi Tudor, proaspăt sosiţi din Cluj la birou, pleacă, vor să ajungă la Detunatele pe culme, ne vom revedea foarte probabil acolo. Într-adevăr, de sus de la Tăul Mare le poţi zări, până la ele este un traseu de maximum două ore, din păcate nu poate fi parcurs cu bike-ul, eu va trebui să fac un ocol de vreo 22 km pe toată valea Buciumului.

O pun pe Mery la punct, îmi termin cafeaua şi plec. Trec prin piaţa mare ca o nălucă şi cobor ce am “căţărat” cu câteva zile înainte. Ating repede peste 45 km/h, dacă nu aş fi aşa încărcat, aş lăsa-o să curgă până la Gura Roşiei fără să frânez. Dar, nu ar fi deloc distractiv să iau o trântă cu toate bagajele... În spatele meu simt o maşină, oricum nu ar putea să coboare nici ea mai repede. la un moment dat mă claxonează la depăşire, sunt Andrei şi Ana-Maria, prietena lui, merg la Abrud. Mă salută veseli, trag şi eu după ei, reuşesc să nu îi pierd din ochi până aproape de intersecţie. Odată ajuns, fac stânga spre Abrud. Un oraş vechi, plin de farmec, intru în centru şi opresc pentru a-mi face ceva provizii de mîncare. Ca peste tot sunt privit cu curiozitate, unii opresc şi o analizează pe Mery, în alimentară sunt trimis să intru în faţă, lucru care nu mi s-a mai întîmplat niciunde. Am luat câteva conserve de pateu, glucoză, batoane de cereale. Le aşez în “cămară”, şi plec. Ies din Abrud şi intru în Bucium-Cerbu, aici trebuie să virez la stânga. Fac acum acea porţiune de drum pe care nu am putut-o face anul trecut din cauza ploii. Intru pe drumul de Bucium, este proaspăt asfaltat astfel că pedalez fluierând chiar dacă drumul urcă constant. Este o vale absolut magnifică, liniştită, rar câte-o maşină îi tulbură liniştea.

Pârâul aduce o răcoare plăcută, e mai mare plăcerea să pedalezi în astfel de condiţii chiar dacă asflatul drumului bruiază oarecum peisajul. Anul trecut când am venit în sens invers, se lucra intens la drum, porţiunile astfaltate alternau cu cele de macadam. De o parte şi de alta apar cabane cochete, în curţi, maşini cu numere de Belgia sau Italia. Sunt chiar italieni şi belgieni care au cumpărat case şi le-au transformat în case de vacanţă. Spre deosebire de chiciurile supradimensionate din apropierea Clujului, construite din beceauri în care traiul devine coşmar atât iarna cât şi vara, străinii au ridicat după stilul locului, cabane din lemn de dimensiuni absolut decente. Grăitor, nu?! Zăresc în depărtare Detunatele, e un peisaj magnnific.

Trec de localitatea fostă minieră Bucium-Izbita unde se spune, se găsea mai mult aur decât la Roşia Montană. Intru în comună, Bucium-Saşa, pe dreapta barul unde anul trecut băusem o cafea. Întreb dacă aş putea urca cu biţa până la Vetălău, oamenii îmi spun că e practic un drum forestir înnămolit şi nu mă sfătuiesc să încerc. Totuşi încerc să urc dar constat repede că este imposibil. Cei 2 km până la popas urcă abrupt, iar tafurile au creat un adevărat canion nămolit, poteca pentru drumeţi este pe buza lui, dar nici pe acolo nicio şansă să urc pe lângă biţă. La ultima casă opresc, intru, nişte copii se joacă. Vorbesc ungureşte, sunt din Ungaria în vacanţă în Apuseni. Unul merge şi cheamă stăpâna, o mătuşă iese curioasă din casă, o întreb dacă nu aş putea lăsa pentru două zile biţa la ei. Fără probleme, sincer nici nu mă aşteptam la alt răspuns, astfel că, mă apuc să îmi organizez bagajul. Cort, haine, sac de dormit, cam tot ce e pregătit pentru campare. Apare fiul mătuşii, un tip de dimensiunea 2/2, mă sfătuieşte să duc biţa în grajd să nu o ploaie. Îi dau o doză de bere drept mulţumire şi pornesc la deal. Pe potecă mă intersectez cu un grup de tineri americani gălăgios nevoie mare. Cu cât urc cu atât realizez că ideea de a duce biţa sus era complet irealizabilă. GPS-ul îmi arată că trec de 900 m altitudine, satul se vede jos în vale tot mai mic. Într-un final, ajung la pensiunea Fefeleaga. Mă întîmpină Ghiţă “Vetălău” stră-stră-nepotul personajului din nuvelă. la o altă masă, mai sunt trei buciumani topind nişte beri. “Vetălău” ştia de mine, îl sunase Andrei în prealabil, plus că îi mai spusese câte şi câteva detalii. Dracula Park, Roşia Montană şi alte chestii. Aflu că nu sunt complet necunoscut aici, doar Eugen David se trage din Bucium... Astfel eram cum s-ar spune, din start omul lui, mă omeneşte cu o bere rece, şi, cum era normal, discuţia se încinge. Subiectul, “Gold”-ul cu investiţia lui. Ca de obicei, păreri împărţite, Vetălău, cu toate că este fost miner pe Valea Jiului, este clar împotriva proiectului. Când mai şi află că sunt greco-catolic, exultă. Este revoltat că “ortohoţii” au luat biserica din sat, buciumanii fuseseră cu toţii greco-catolici. Primesc o plăcintă delicioasă pe care o mânânc fără să respir. E cu brânză de oaie condimentată cu verdeţuri, plăcinta lui Vetălău este deja un brand cum îi place lui să spună. Mi se pare straniu că stau la câţiva metri de casa unde a locuit personajul real Fefeleaga

Nu sunt deloc obosit, astfel că dau nerăbător o tură scurtă, Vetălău îmi aduce un indicator de lemn cu o săgeată pictată şi mă roagă să îl bat la bifurcarea drumului către cele două Detunate. Din păcate, destul de multe gunoaie pe marginea drumului, peturi, pungi de plastic, doze de bere şi răcoritoare. Brusc, din faţă apar Roxana şi Tudor, rupţi de oboseală, s-au rătăcit pe traseu. Mă mir, deoarece traseul este foarte uşor, eheee, dar s-au depărtat ademeniţi de....zmeură. Îmi spun că poposesc doar pentru a mânca o plăcintă apoi coboară la autostop. Ne luăm rămas bun, ei coboară, eu continui să urc. ne ştiam din vorbe şi de pe net. Revin cu câţiva gălbiori în pungă, mă aşteaptă un păhăroi de pălincă, acolo dimensiunile porţiilor sunt...altele. E o pălincă delicioasă, curată, aroma de prună covârşeşte limba şi nările. Dar, seara curge alene, bucuimanii s-au cam rupt în freză, este stadiul în care discuţia devine haotică şi inutilă. Motivez că trebuie să montez cortul, aşa că plec de la mese şi mă apuc să ridic “hotelul”. Este un cort pe cinste, se ridică în niciun minut, e rezistent la ploaie (a se înţelege şuvoaie) şi vânt (a trecut ambele probe cu brio), dar mai ales este uşor de cărat pe coclauri.


Termin montatul numai bine să admir cum apune soarele, s-a răcorit, mă întind lângă cort, este acelaşi moment magnific când încep stelele să pocnească pe bolta cerului ca nişte balonaşe luminoase. Am ajuns şi la Detunatele şi asta face toţi banii, mai ales că până acum nu am cheltuit mai nimic. Ciudat, nu?! Constat că din acest punct de vedere îmi sunt o agenţie de turism absolut grozavă. Ce mi-aş putea dori mai mult decât atât?! Sunt sigur că nimic. Mai am timp să evaluez traseul cu GPS-ul, şi, ca prin vis, zăresc profilul. Mereu acelaşi în Apuseni, urc, cobor, urc, cobor. Şi dorm.



Niciun comentariu: