Noaptea a picurat puțin deși pentru început se anunța furtună. A fost un vînt zdravăn apoi a început să picure numai bine de somnifer. Mai și rîul aproape de urechi. Singura problemă ar fi fost cu traversatul lui în cazul în care ar fi crescut nivelul apei, pentru a ajunge la drum. Nu a fost cazul.
Ca de obicei dimineața în cort sunt ca drogat și-mi trebuie o perioadă să mă dezmeticesc:
Ca de obicei dimineața în cort sunt ca drogat și-mi trebuie o perioadă să mă dezmeticesc:
Controlez pe GPS traseul şi, pentru prima oară Garmin VISTA HcX (o sculă excepţională) a “sughiţat” în chei. Semnalul de satelit este atât de slab acolo încât altitudinea s-a resetat ,arată complet aiurea, îl plimb degeaba încoace şi încolo, semnalul revine şi se pierde, dar acum chiar nici nu prea contează. Harta îmi arată clar cam pe unde sunt, iar waypoint-ul marcat în ziua precedentă este destul de precis. Regret doar că n-o să pot să am profilul întregului traseu parcurs, în toată spleandoarea lui cu profilul unor dinţi de fierăstrău. O înhămez pe Mery, deja totul funcţionează şnur, aş putea face totul legat la ochi, trec râul, este mai cald decât afară, picură urât, cerul albastru a dispărut complet, asta e, păcat. Ştiu că drumul va fi practic tot la vale, o coborâre lină, ultimii 25 km drepţi ca în palmă. Încă sunt în chei, cam multe maşini, unele parcate aproape în apa râului. Este ciudată această lene a automobiliştilor de-a căra câţiva metri suma de bagaje pe care au transportat-o. Simt ca nişte smintiţi nevoia imperioasă de-a dormi cu nasul la ţeava de eşapament, de-a face grătarul cu Florin Salam râgâindu-le manelos lângă grătarul cu mititei. Pe stânga, la Poiana Galdei, o cascadă superbă. Mi-o aduc aminte vag, n-am mai fost pe aici de zeci de ani. Şi tata îmi povestea de ea, în liceu avusese un coleg din Galda de Sus, îl vizita des, făceau baie aici.
Ştiu că atunci ne-am bălăcit serios, jos este o parte de apă adâncă, acum nu aş mai face-o. În amonte, omul şi-a lăsat deşeurile care pe nişte marcaje mizerabile a trecerii lui imbecile prin Natură. Chiar în dreptul ei, pe drum, o familie mănâncă la botul maşinii, de fapt au întins o faţă de masă pe bot şi înfulecă de zor. Au oprit în drum, numai că drumul este mai mult decât îngust, greu se strecoară două maşini una pe lângă cealaltă. Faptul că trec alte maşini şi le condimentează micul dejun cu praf şi gaze arse nu îi deranjează deloc. Îi privesc în toată nesimţirea lor aproape candidă şi aleg să îmi continui coborârea conştient că, cu fiecare kilometru cu care mă apropii de “civilizaţie” voi vedea tot mai multe scene similare. În fapt, am nevoie de o nouă readaptare, nu?!. La cabana “Galda” full de automobile. Mai jos, încep să se iţească cabane, nu foarte multe şi de dimensiuni totuşi decente, ba chiar unele sunt chiar cochete. Intru în cheile Galdei şi peisajul seamănă decupat cu cel din filmul Winnetou al copilăriei.
Nu sunt la fel de spectaculoase ca şi Cheile Întregalde, dar au un farmec straniu, aproape marţian. De aici, totul devine aproape rutină. Încep să apară porţiuni asfaltate, la Galda de Sus, în stânga, Piatra Cetii ca o căpăţână de zahăr al cărei profil îmi fascinase copilăria, o zăream în fiecare dimineaţă din satul bunicilor, Crăciunel.
Din Benic, un asfalt lamă. Media este de peste 20 km/h, aproape că nu sunt nevoit să dau din pedale. Trecerea la şes se face aproape brusc, Galda de Jos este deja comună de şes, ici colo câte o coastă calcaroasă. Se vede Teiuşul în stânga, Podul Mureş, spre unde merg cerul este vânăt. Ştiu o scurtătură la Coşlariu, este pe lângă linia ferată, regret că am ales această variantă, deh, leneşul mai mult aleargă deşi am apelat la aceasta numai pentru a evita nebunia de pe E1. Drumul trece printr-un depozit de gunoi ad-hoc, pute exact a ce trebuie să pută un astfel de loc. Este pentru prima oară după aproape două săptămâni când aerul respirat îşi ia nasul la purtare. Automobile în depăşire, nebunia de care parcă abia scăpasem. Parcă nu e chiar atât de naşpa ca de la Cluj la Gilău, dar nici plăcut. Crăciunelul se zăreşte în depărtare, dealurile nu s-au schimbat deloc. Doar că, în sat a mai apărut o biserică, acea greco-catolică, într-un sat exlusiv greco-catolic biserica nu a fost retrocedată de către ortodocşi, astfel că oamenii şi-au construit o alta, o copie aproximativă a Catedralei Metropolitane de la Blaj.
Ajung în sat exact când lumea iese de la biserică. Dintr-un foc mă întâlnesc cu patru veri şi verişoare, practic sunt rudă mai apropiată sau depărtată cu mai bine de jumătate din sat. Le trebuie ceva timp să se dumirească cine sunt, Tincuța își face cruci, rîd, mai în spate se şuşoteşte, se întreabă, au rămas la fel de curioşi. Cu siguranţă ştirea va ajunge înaintea mea la vărul Ion unde o să mă cazez. Crăciunelul nu are nevoie de Messenger, aici a fost inventat Internetul cu mult înainte, când nu era nici măcar electricitate. Simt o bucurie imensă, adevărata mea casă a fost mereu aici.
Profilul arată oarecum plat dar am făcut 40 km și prima jumătate a fost o coborîre lină, continuă, de pe la 680 m altitudine.
Mă cazez la vărul Gugu (Ion) seara ne adunăm verii la un pahar de vorbă, rîdem, povestim, ne amintim de vremea cînd eram copii și făceam toate nebuniile din lume. Voi rămîne în Crăciunel vreo două zile, merg pînă la ”apă sărată”, îmi voi vizita rudele și apoi pe tren acasă. Abia aștept să-mi programez traseul pentru anul viitor.
Ştiu că atunci ne-am bălăcit serios, jos este o parte de apă adâncă, acum nu aş mai face-o. În amonte, omul şi-a lăsat deşeurile care pe nişte marcaje mizerabile a trecerii lui imbecile prin Natură. Chiar în dreptul ei, pe drum, o familie mănâncă la botul maşinii, de fapt au întins o faţă de masă pe bot şi înfulecă de zor. Au oprit în drum, numai că drumul este mai mult decât îngust, greu se strecoară două maşini una pe lângă cealaltă. Faptul că trec alte maşini şi le condimentează micul dejun cu praf şi gaze arse nu îi deranjează deloc. Îi privesc în toată nesimţirea lor aproape candidă şi aleg să îmi continui coborârea conştient că, cu fiecare kilometru cu care mă apropii de “civilizaţie” voi vedea tot mai multe scene similare. În fapt, am nevoie de o nouă readaptare, nu?!. La cabana “Galda” full de automobile. Mai jos, încep să se iţească cabane, nu foarte multe şi de dimensiuni totuşi decente, ba chiar unele sunt chiar cochete. Intru în cheile Galdei şi peisajul seamănă decupat cu cel din filmul Winnetou al copilăriei.
Nu sunt la fel de spectaculoase ca şi Cheile Întregalde, dar au un farmec straniu, aproape marţian. De aici, totul devine aproape rutină. Încep să apară porţiuni asfaltate, la Galda de Sus, în stânga, Piatra Cetii ca o căpăţână de zahăr al cărei profil îmi fascinase copilăria, o zăream în fiecare dimineaţă din satul bunicilor, Crăciunel.
Din Benic, un asfalt lamă. Media este de peste 20 km/h, aproape că nu sunt nevoit să dau din pedale. Trecerea la şes se face aproape brusc, Galda de Jos este deja comună de şes, ici colo câte o coastă calcaroasă. Se vede Teiuşul în stânga, Podul Mureş, spre unde merg cerul este vânăt. Ştiu o scurtătură la Coşlariu, este pe lângă linia ferată, regret că am ales această variantă, deh, leneşul mai mult aleargă deşi am apelat la aceasta numai pentru a evita nebunia de pe E1. Drumul trece printr-un depozit de gunoi ad-hoc, pute exact a ce trebuie să pută un astfel de loc. Este pentru prima oară după aproape două săptămâni când aerul respirat îşi ia nasul la purtare. Automobile în depăşire, nebunia de care parcă abia scăpasem. Parcă nu e chiar atât de naşpa ca de la Cluj la Gilău, dar nici plăcut. Crăciunelul se zăreşte în depărtare, dealurile nu s-au schimbat deloc. Doar că, în sat a mai apărut o biserică, acea greco-catolică, într-un sat exlusiv greco-catolic biserica nu a fost retrocedată de către ortodocşi, astfel că oamenii şi-au construit o alta, o copie aproximativă a Catedralei Metropolitane de la Blaj.
Ajung în sat exact când lumea iese de la biserică. Dintr-un foc mă întâlnesc cu patru veri şi verişoare, practic sunt rudă mai apropiată sau depărtată cu mai bine de jumătate din sat. Le trebuie ceva timp să se dumirească cine sunt, Tincuța își face cruci, rîd, mai în spate se şuşoteşte, se întreabă, au rămas la fel de curioşi. Cu siguranţă ştirea va ajunge înaintea mea la vărul Ion unde o să mă cazez. Crăciunelul nu are nevoie de Messenger, aici a fost inventat Internetul cu mult înainte, când nu era nici măcar electricitate. Simt o bucurie imensă, adevărata mea casă a fost mereu aici.
Profilul arată oarecum plat dar am făcut 40 km și prima jumătate a fost o coborîre lină, continuă, de pe la 680 m altitudine.
Mă cazez la vărul Gugu (Ion) seara ne adunăm verii la un pahar de vorbă, rîdem, povestim, ne amintim de vremea cînd eram copii și făceam toate nebuniile din lume. Voi rămîne în Crăciunel vreo două zile, merg pînă la ”apă sărată”, îmi voi vizita rudele și apoi pe tren acasă. Abia aștept să-mi programez traseul pentru anul viitor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu