luni, 25 august 2008

Mogoş-Întregalde




De la Mogoş, mai bine zis de la gazda mea Ioana Miclea, biţa o ia la vale nebuneşte pe asfaltul proaspăt. E un vând cumplit, se vesteşte a ploaie, plec oarecum nedecis, dacă vântul o să înceteze, cu siguranţă o să înceapă ploaia. Şi nu orice fel de ploaie. Intru în centrul comunei cu 55 km/h şi aşa şi ies, ca o nălucă, apucând drumul către intersecţia unde trebuie să o fac la dreapta. Nu am auzit lucruri foarte bune despre porţiunea ce urcă şi, când privesc locul unde trebuie să ajung, realizez că va fi o plimbare de câţiva kilometri în care trebuie să o împing pe Mery de coarne. Trec un pod şi de acolo drumul o ia pieptiş la deal, este exact acelaşi soi de pantă care te scoate către Bucium. Mogoş este de fapt într-o căldare, şi, oriunde ai ieşi, te confrunţi cu pante care nu ştiu cum sunt abordabile de către maşini în timpul iernii. Vânt, soare, nori negri, mai şi picură. Urc serpentine abrupte şi îmi iau gândul că aş putea prinde vre-o porţiune care să mă lase să urc pe biţă. Drumul intră într-o pădure de brad, şi, când privesc spre lizieră, încremenesc! Hrib după hrib, muscăriţe, gălbiori, atâtea nu am văzut de când sunt. M-aş opri să le culeg dar oricum nu am unde să le pun, iar într-o plasă m-ar încurca la mers. Nu ratez ocazia să pozez câteva... Aşa că trec cu jind, mă depăşeşte un ARO aproape sufocat de efort, după el trage o remorcuţă cu fân. Totuşi se circulă şi cu automobile. Mă mai opresc, găsesc nişte izvoare unde îmi împrospătez provizia de apă, în dreapta un nor negru cu reflexe verzui, nu am cum să grăbesc pasul, sunt abia la jumătatea pantei. Vântul se opreşte, ştiu că vine ploaia, ochesc un brad bătrân, este cel mai sigur adăpost, cine a umblat prin păduri de brad ştie că, chiar după cea mai torenţială ploaie, la poalele brazilor, lângă trunchi, pământul rămâne uscat. O înghesui pe Mery sub un altul, îmi scot pelerina şi mă ghemuiesc sub un brad imens. Ploaia se porneşte instantaneu, ca şi cum cineva ar fi tăiat cu o sabie punga supraplină a norului. Toarnă, nu văd nicun picur de ploaie. Cu toate acestea, acolo unde sunt e uscat, mă aşez confortabil şi admir cum trăzneşte către Mogoş. Ploaia trece exact cum a pornit de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic, măcar n-o să mai am parte de praf. Ajung într-un final pe culme, de unde se vede căldarea Mogoşului ca din avion.

Apoi trec către Valea Galdei, stupoare, acolo drumul e perfect uscat. Este la fel de abrupt ca acesta ce l-am urcat, mă sprijin pe frânele biţei, e ca şi cum aş coborî un perete, dacă o fur aici e naşpa rău. Totuşi, Mery se comportă exemplar, frânele ţin la tăvăleală, nu am coborât niciunde o astfel de pantă. Aici pădurea este complet de foioase, ce schimbare incredibilă la doar câţiva zeci de metri. Drumul este plin de şanţuri săpate de şuvoaie, trebuie să fac echilibristică, cu toate acestea refuz să merg pe lângă biţă. Apoi panta se mai domoleşte şi, aşa cum analizasem pe harta GPS-ului, va urma iarăşi o lungă porţiune de coborâre. Este mai greu decât la urcat, aici stai cu tot corpul încordat, cu simţurile ascuţite, este suficientă o piatră abordată greşit pentru a ieşi în decor. În stânga nu ar fi problemă, este pădurea pe o coastă abruptă, dar în dreapta este o vale abruptă unde nu ai nicio şansă să ajungi întreg. Admir peisajul, este ALTUL, aici urcă curenţi calzi pe culoarul Galdei. Ici colo o casă, intru în Ghioncani care încă aparţine de Mogoş, se remarcă doar printr-un gater care duduie şi grămezile de rumeguş. Două mocăniţe coboară cu găleţi din munte, au fost probabil după afine. Nici nu apucă să mă zărească prea bine, apoi case părăsite şi, dintr-odată în dreapta, înainte de Ivăniş (sau în Ivăniş?!) jos, în stânga, zăresc un vârtej. Ştiam că mai există în Apuseni aşa ceva, nu ştiu dacă se mai face pănură, dar arată grozav, sunt fericit că mai am ocazia să zăresc aşa ceva...

Valea se lărgeşte neverosimil pentru o zonă unde există unele dintre cele mai frumoase chei.

Pare o zonă de unde oamenii au fugit, chiar şi cele câteva maşini oprite pe lângă care trec, par oprite acolo de ani buni. Oameni, deloc. Traversez râul Galda de câteva ori, apoi, în vale în dreapta, apar Cheile Găldiţei. De aici nu apar chiar atât de spectaculoase, dar, calcarul are frumuseţea lui, este mai docil cu apa şi tocmai de aceea, se lasă modelat spectaculos în turnuri, turnuleţe, tunele, peşteri.


Aş fi putut să merg să campez în Cheile Găldiţei, în centrul Întregalde se face intersecţia către acestea. Nu ştiu de ce n-o fac, las biţa să curgă la vale, îmi propun să stau acolo şi să bat cu piciorul atât Cheile Întregalde cât şi cele ale Găldiţei. După biserică, drumul se înghesuie, pârâul şi mai şi, devine doar un şuvoi spectaculos, zăresc Cheile Întregalde.


Mi-aş dori un loc de campare mai puţin accesibil, şi, chiar îl găsesc. Mai la vale de un grup de studenţi cu corturile, peste pârâu, o poiană numai bună de aşa ceva. Sunt urme de foc, nu mă bucur, deja ştiu că mă aşteaptă şi ceva gunoaie. Cobor, şi trec cu Mery prin apă. Este neaşteptat de caldă, la mijloc trece de genunchi dar bagajele rămân uscate. Mă apuc să fac ceva curăţenie, dar, când să montez cortul, o ploaie cu soare mă obligă să ma aştept. Nu e plăcut să dormi într-un cort ud. Vântul este de-a dreptul furtună, acum voi afla cum se poate monta cortul în astfel de condiţii. În ciuda temerilor, reuşesc. Mai greu, e drept, dar e OK totul. Îl plasez într-o zonă mai puţin vizibilă de la drum, iar biţa o parchez în pădure şi o acopăr cu foaia de cort, n-o mai văd nici eu de aici de la zece metri. Dovadă că nu sunt foarte vizibil, la un moment apare o Dacie papuc cu număr de Mureş, sunt nişte tineri, dau să treacă, abia apoi mă zăresc şi se răzgândesc, mă salută şi coboară ceva mai la vale în căutarea unui alt loc accesibil.

Aş încerca inutil să aprind acum focul deşi, mi-este o foame de lup. Nădăjduisem să caut nişte ciuperci, dar a aprinde focul în aceste condiţii ar fi o adevărată nebunie. Nu prea am altceva de mâncare, la trei kilometri mai sus trecusem pe lângă un magazin-crâşmă, decid să fac o plimbare până acolo. Pun în rucsac toate lucrurile de “valoare”, trec apa şi mă îndrept spre magazin. Trec pe lângă grupul de studenţi, joacă volei, se bronzează, băieţii par destul de matoli. Merg prin soare, în dreapata pândeşte iarăşi un nor vineţiu, ajung la magazin. La mese, obişnuiţii clienţi alcoolizaţi pe care îi regăseşti în miezul zilei în fiecare comună. Nu sunt deloc amabili, te privesc urât, sunt exact acea faună care o regăseşti peste tot, oamenii lipsiţi de ocupaţie, cu alcoolul în cap toată ziua. Nici vânzătoarea nu este excesiv de prietenoasă, îmi fac cumpărăturile şi plec rapid, este cu siguranţă un loc care îmi displace profund. Revin la cort, deschid o conservă de costiţă cu fasole, pâinea este bună, aflasem că este făcută la Cricău. Sunt deja nume de localităţi cunoscute mie, sunt aproape de locurile copilăriei. Picură iarăşi, apoi ceva soare, dar vânt cât încape, cortul vibrează nervos, mă gândesc dacă nu cumva în toiul nopţii mă voi trezi sub cerul liber. Întăresc corzile, mai asigur ancorele, apoi mă strecor înăuntru unde este încă foarte cald. Îmi pun lantrena de cap şi citesc pe “sărite” din Walden. Pereţii cortului se zbat, vântul este atât de puternic încât nu aud nici măcar curgerea apei deşi sunt doar la doi metri de râu. Sper ca vremea rea să înceteze, am chef să fac a doua zi nişte ture. Desigur că adorm cu lampa pe frunte, mă trezesc pe la nu ştiu ce oră, sting lanterna, vântul pare să se domolească. Dorm ca anesteziat, dimineata mă trezesc picurii de ploaie. Nu plouă foarte tare, vântul nu mai bate deloc, în schimb barometrul nu promite nimic bun. Cu toată ploaia, reuşesc cu ajutorul unui mesteacăn să încropesc un foc, cafeaua fierbe, ehee, se schimbă treaba! Pe drum, două jipane cu număr străin, şoferii mă salută, ei merg la deal trăgând după nişte remorci cu motociclete de teren. După cum se arată, va fi o zi complet naşpa, fac o scurtă plimbare de recunoaştere.

Cheile sunt extraordinare, mi le aduc vag aminte, am mai fost aici într-o excursie cu şcoala prin clasa a V-a. Turnuri, trunuleţe, şuvoaie, ce frumuseţe!


Ajung la concluzia că nu voi putea face cele două trasee, picură enervant, nu este deloc plăcut să stai toată ziua în cort privind cum afară murează. Am de luat o decizie care nu mă bucură foarte mult, zilele următoare îmi vor dovedi că am fost inspirat. Adun cortul, trebuie să plec. Ce păcat, dar îmi promit să revin aici să “purec” zona. În fond, de la Sighişoara până la Teiuş este o nimica toată, iar de acolo, o plimbare de plăcere... Revăd profilul traseului parcurs de la Mogoş până aici la Întregalde. Hmmm...


Niciun comentariu: