sâmbătă, 23 august 2008

Către Mogoş


La Detunatele mi-am “aranjat” următoarea cazare la Mogoş. Cum? Exact pentru că nu cred în întâmplări, trebuie doar să laşi fiecare ACUM să curgă fără să intervii cu nimic. Când coboram cărând recolta de ciuperci, urcau trei tineri. Surorile Roxi şi Lolo şi prietenul lor, Mihai. Toţi din Turda. Rătăciseră drumul către gheţarul de sub Detunata Flocoasă. I-am îndrumat, apoi ne-am revăzut la Vetălău. Am intrat în dialog, erau interesaţi de trip-ul meu, de echipamente, ce mai, o companie placută. Fetele erau într-o scurtă vacanţă la mătuşa lor din Mogoş. I-am întrebat dacă nu mi-aş putea pune cortul în grădina mătuşii, desigur, nu era nicio problemă, mi-au explicat unde stă mătuşa, au plecat. Anul trecut, cand am făcut această porţiune în sens invers, am poposit tot la Mogoş, dar am fost “cazat” la dispensarul medical din localitate prin bunăvoinţa doctorului Horia Avram. Acum aş fi preferat din nou cortul...sau o şură cu fân.

Dimineaţa următoare, mă trezesc iarăşi cu noaptea şi cu Vetălău în cap. S-a sculat şi el devreme, trebuie să plece la Izbita unde are o pădure şi musai trebuie să bem cafeaua împreună şi să mai facem o şedinţă de “furtună-n creier”. Aşa şi facem, e plăcut dimineaţa când încă totul este umed de rouă, nu mai terminăm de povestit. Apoi, Vetălău îşi ia rucsacul şi coboară pe scurtătură către Valea Şesii. Eu mai trebuie să aştept să se zvânte cortul, îl desfac şi-l întind pe claia de fân. Apoi, ritualul deja devenit rutină a bagajelor. Deja le pot face cu ochii închişi, am o anumită ordine inversă pentru a putea aborda în caz de necesitate (a se citi ploaie), ţoalele de protecţie. La sfârşit adun cortul, sunt tot mai mulţumit de el, este un Cavery Cubby luat de pe internet la un preţ foarte bun, (celor intersaţi, www.montline.ro). Este acceptabil de uşor, are un mic antreu pentru rucsac şi alte bagaje, nu transpiri înăuntru, a trecut şi proba ploii, şi nu orice fel de ploaie ci o rupere de nori, şi, cum aveam să constat doar peste două zile, şi pe cea a vântului puternic. “Echipamentele” de camping de la supermarketuri nu sunt decât nişte ţepe ieftine. Din fericire, poţi cumpăra şi la noi echipament de calitate la preţuri zic eu rezonabile, vă mai sfătuiesc să mergeţi pe www.craimont.ro. Tot mai mult realizez cât de mult înseamnă să pleci într-o astfel de aventură având cu tine o biţă de calitate şi echipamente sigure şi uşoare.

Deci, plec de “La Fefeleaga”, urmează cei doi kilometri de coborât abrupt, de sus de pe potecă văd drumul “arat” de tafuri şi îmi vine să râd că mi-am închipuit că voi putea urca cu biţa încărcată pe aici. Nici cu ea descărcată nu ar fi fost vre-o şansă. Şi, profund inutil, pentru că nici la coborâre nu aş fi putut-o folosi. Ajung la casa unde am garat-o pe Mery, gazda este în bucătărie, în timp ce îmi aranjez bagajele în genţile biţei, ea îmi scoate apă proaspătă din fântână. În spatele casei, un duş natural, un pârâu cu o cascadă. Mă spăl, mai bine spus mă bălăcesc, este grozavă apa de munte, nu aş mai ieşi de sub “duş”. Odată biţa încărcată îmi iau rămas bun şi plec, ies pe poarta mare, mai am o porţiune noroioasă, de aceea am şi rămas cu bocancii în picioare, apoi la drumul principal, trec din nou la sandale, este mult mai comod. Mă aşteaptă un urcuş zdravăn. Îmi reamintesc pe unde am coborât anul trecut, nu e o distanţă mare, dar iarăşi voi ajunge la peste 1000 m, pentru ca apoi drumul să coboare abrupt în Mogoş. Purced la treabă, am chef de pedalat, mai am cam doi kilometri de asfalt, după care urmează cel pietruit. Anul trecut îl coborâsem după ce, noaptea precedentă plouase ca la ecuator, era tot plin de pâraie, spălat pe alocuri, cu lemne şi bolovani aduse de torenţi până în mijlocul drumului. Îmi “calibrez” efortul, nu mă grăbeşte nimeni aşa că, trag constant.



La intrarea în Bucium Poieni, unde deja drumul începe să o ia pieptiş, simt în spate două biţe, sunt surprins, mă uitasem în retrovizoare cu doar cîteva minute înainte şi nu văzusem nimic, mă gândesc că or fi doi localnici ieşiţi de pe un drum secundar, apoi cu coada ochilui zăresc doi mtb-işti echipaţi stock trăgând la deal. Mă salută cu “hello” foarte interesant, mi s-a mai întîmplat pe Breite când iarăşi am fost confundat cu un străin, este totuşi trist, înseamnă că încă români “ca noi” sunt destul de rari pe şosele şi ne confundăm reciproc cu bikerii străini. Constatăm că suntem totuşi români, băieţii sunt arădeni, sunt în tură rapidă, au doar acele rucsace mici tipice de tură scurtă, realitatea este că astfel poţi face în câteva zile trasee de sute de kilometri în Apuseni. Pentru că avem ritmuri diferite, decidem să ne oprim într-un loc “drept”, facem cunoştiinţă, primul este Eggy (Egon Pommersheim), “ultimul neamţ”, cum spune el, din Arad. Sunt bikeri adevăraţi, cu echipamente jos pălăria, le explic cum să găsească “scurtătura” către Brădeşti de unde să meargă către Huda lui Papară, şi îi sfătuiesc să ocolească Băişoara unde este full de “turişti”. Ca să ajungă la Fântânele, îi sfătuiesc să tragă o scurtătură pe care cu biţele acelea o traversează fluierând. Plus că zona este practic neumblată şi e de o frumseţe ireală. Apoi ne despărţim, îi văd cum trag la deal, plec şi eu în ritmul meu. Drumul intră într-o pădure de fag, serpentinele se succed monoton dar plăcut, valea rămâne tot mai jos, altimetrul îmi arată că urc constant. Dar mai am încă de tras, dar, parcă cu cât e mai abrupt (decent de abrupt) plăcerea este şi mai mare. Trec pe lângă nişte ţapinari, mă salută râzând, probabil că mulţi se întreabă în tăcere “ce l-o fi apucat şi pe ăsta să tragă pe un astfel de drum cu o bicicletă încărcată până la refuz, când sunt maşini?!”. Ies din pădure, urmează bifurcaţia ce duce la Poiana Negrileasa, rezervaţie naturală de narcise sălbatice, eu aleg drumul asfaltat către Poienile Mogoş care urcă pieptiş. Este ultima porţiune şi cea mai abruptă, ultimii metri îi merg pe lângă opintindu-mă în coarnele biţei, mă şi opresc pentru a fotografia valea Bucium de unde am urcat. Drumul apare ca o cicatrice albă în verdele încă crud al pădurii.

Aici sus suflă un vânt răcoros, se vede vârful Geamăna, în faţa lui, Detunatele. Mă pregătesc de coborâre, ar fi cea mai abruptă, îmi aduc aminte cum anul trecut am împins biţa la deal de mi-au ieşti ochii. O las pe Mery să “curgă” şi ajunge aproape instantaneu la 55 km/h. Este deja o viteză exagerată, dar e grozav. Până în centru ar fi aproape 6 km de coborâre abruptă dar trebuie să fiu atent să nu ratez casa mătuşii unde ar urma să înnoptez. Şi fac bine că sunt atent, după o curbă apare casa, de fapt recunosc locul după maşina lui Mihai. Frânez până înroşesc discurile, şi ies de pe drum la umbra unui măr imens. Nici ţipenie, mă latră anemic nişte căţei simpatici, sunt mult prea extraterestru chiar şi pentru ei, astfel că domniile lor renunţă repede. Întreb o femeie din casa vecină unde sunt tinerii cu maşina, îmi arată casa pe care o ochisem cu jind înainte, o adevărată casă moţească de o frumuseţe pe care n-o poate egala după gustul meu, nimic din ceea ce se construieşte acum. Las biţa şi intru în curte. Lumea este în conie (bucătăria de vară), sunt întâmpinat cu bunăvoinţă, mătuşa Ioana ţine un curs de tricotaj nepoatelor. Este exact aceeaşi atmosferă pe care o regăseşti peste tot în Apuseni. Oameni aspri la prima vedere, moţii sunt extraordinari de primitori, din tinereţe am bătut potecile acestei zone şi nu am fost niciodată refuzat. Am dormit în şuri cu fân, în clăi, în case, peste tot am fost omenit cu ce aveau mai bun, am fost tratat cu acel respect nefiresc pe care îl au moţii pentru “domni”. Deşi, ar trebui să fie taman invers. Noi, am uitat ce înseamnă omenia, oraşul ne-a făcut egoişti, hapsâni, indiferenţi, suspicioşi. Nu eşti nevoit să dai explicaţii, sunt bucuroşi dacă eşti în temă cu subiectele care îi preocupă pe ei. Crescutul animalelor, cositul, tradiţiile. Din păcate şi de acolo tinerii lipsiţi de orice perspectivă au luat drumul străinătăţii. Din Mogoş sunt plecaţi aproape 300. Şi acolo regăseşti “modelul” nou, cu maşină din care bubuie manelele, cu păr gelat, lănţoaie şi cercei la gât, genul de cocălar rupt de realitate. Trist.

Nepoatele se pregătesc să coboare în centru, îi însoţesc, poposim la o bere unde povestim. Este o căldură sufocantă dar bate şi vântul, semn că vremea stă să se schimbe. De fapt şi barometrul îmi arată că e ziua “Schimbării la faţă”, dată considerată ca fiind practic prima zi de toamnă. Urcăm povestind, se apropie seara, cu toate astea soarele dogoreşte şi asfaltul emană şi el căldura înmagazinată peste zi. Am avut ocazia să percep diferenţa mai mult decât sesizabilă dintre drumul pietruit şi cel asfaltat. Este drept că cel asfaltat oferă bicicletei o uşurinţă apreciabilă la pedalat, în schimb, pe vreme caldă, te topeşti chiar şi pe biţă. Trecem pe lângă case vechi, grajduri tipice peisajului “mocănesc”, din păcate, totul este “pe ducă”. Ce se construieşte acum nu mai are nimic cu civilizaţia lemnului atât de tipică acestui colţ de lume. case din BCA-uri, turnuleţe năstruşnice, culori ţipătoare.



Ajunşi acasă, facem un foc în grădină (un colţ de rai) şi pregătim frigărui. Vine şi mătuşa Ioana şi fata acesteia sosită din Hunedoara. Mătuşa Ioana are un umor extraordinar, o minte vioaie, dar mai ales un dar al povestitului cum rar am întâlnit. Îmi povesteşte de pe timpuri întâmplări din zonă, toate sunt cu schepsis şi multă multă ironie.



Este un noroc că am cunoscut-o pe acestă femeie, descendentă după câte mi-a spus nepoata ei, istoric, din Crişan, răsculatul care şi-a pus capăt zilelor în închisoarea Bălgradului, alegând sinuciderea în locul tragerii pe roată. Da, Crişan era chiar din Mogoş. Aceştia sunt moţii, în fapt, acesta este ardeleanul tipic, nu foarte guraliv dar plin de înţelepciune şi umor. Mă simt un răsfăţat, frigăruile sunt excelente, se înfruptă şi căţelul Patrocle, şi piscile. O întreb dacă pot schimba dormitul în cort cu cel în podul grajdului, în fân. Eheee, mă înţelege, nimic nu se poate compara cu dormitul în fân, astfel că urc să îmi amenajez culcuşul. Este fân proaspăt, miroase intens a iarbă, e un parfum de-a dreptul halucinogen. Nici nu ştiu unde să mă cuibăresc, aleg lângă perete pentru că de acolo pătrunde aerul proaspăt, mai ales că s-a pornit să bată un vânt bezmetic, semn că vremea se schimbă. Dormitul în fân are ceva aparte. Copil fiind, la ţară, preferam acel loc încă de la începutul vacanţei, celui “normal”, în pat. Iar când mai e şi furtună şi se prăvale o ploaie de vară, este un vis. M-am culcuşit şi în clăi de fân, când hălăiduiam tot prin Apuseni, te simţi ca într-un uter, afară poate să plouă să şi să tune de să rupă pământul, înăuntru nu se aude aproape nimic. Este cel mai sigur loc de dormit. Când mergeam în tabere cu corturile acelea grele, militare, care nu izolau practic deloc, primul lucru după montare, umpleam pe jumătate corturile cu fân. Atunci nu era nici saci de dormit, nici izoprene. Din păcate nici folii de plastic, astfel că, orice ploaie mai acătării pătrundea prin acoperiş. Dar, atunci asta aproape nu conta. Şi acum, mă culcuşesc, nici nu simt că aş sta culcat, parcă aş dormi suspendat în imponderabilitate. Nici nu mai am timp să savurez momentul că mă cufund în somn. Păcat. Dimineaţa, un mic dejun cu slană, ceapă, caş, lapte, cam tot ce poate fi mai delicios aici. Apoi, fiecare ne pregătim de plecare. Cei trei prieteni tineri pleacă spre Abrud pentru a lua drumul Turzii, eu, mai încet, o înhămez pe Mery. Îmi iau rămas bun de la Ioana Miclea şi fiica acesteia şi mă cocoţ pentru a coborî nebuneşte către centrul Mogoşului. Ca de obicei, captez profilul acestei părţi de drum. Frumos, nu?!


Niciun comentariu: