Am decis să alegem o excursie de (aproape) o zi pe un traseu cunoscut deja. Pînă în Cheile Cibului era cam departe așa că ne-am zis, hai să ne-nglodim puțin. Vremea arăta grozav, nu mai erau căldurile sufocante de dinainte de ploi așa că după cafeaua de dimineață am pornit-o spre Ardeu peste șaua Pleșei Mari. Traseul este ușor, cea mai simpălă alternativă este o potecă ce urmează aproape matematic linia de medie tensiune. Am ales unul ceva mai ocolit, nu foarte dificil dar de unde se văd cheile în toată măreția lor.
Poteca trece pe lîngă această cabană pe piloni, destul de mare pentru a fi numai observator pentru vînat. Un loc grozav să te adăpostești în cazul unei furtuni. Pămîntul este încă umed noroc că aproape tot traseul este înierbat. Dincolo de șa este un popas unde este o masă cu bănci acoperite la umbra pădurii. Pasc liniștiți niște cai, ne oprim, Gabriela face fotografii (din nou de negăsit) și după ce ne odihnim puțin o luăm la vale. Poteca coboară numai prin pădure, șerpuind, pînă dă în drumul ce leagă Geoagiu de Balșa, într-o curbă. La nici un km în stînga sub Pleșa Mare se află cetatea dacică de la Ardeu. Nu m-am obosit să o vizitez, este cocoțată strategic pe culmea unui deal mai mic care este practic accesibil doar cu piciorul. Preferăm să ne continuăm drumul, intrăm în Ardeu dar nu facem mulți pureci prin sat cine îndreptăm ață către Chei. Luăm firul pîrîului, ne latră niște cîini, gospodăriile se răresc și poteca intră în pădure. Practic intră și iese, străbați niște poieni mirifice.
Din pădure se coboară abrupt în gura cheilor. Deja este răcoare și înaintăm prudent peste bolovanii alunecoși. Și aici în modd vădit pîrîul crescuse după ploaie, măturase toate gunoaiele cele găsisem data trecută. În schimb, din amonte adusese altele. Am înaintat o bucată în adîncimea cheilor, ne-am oprit, am mîncat, ne-am răcorit în apa rece a pîrîului Glod.
Nu cred că este o plăcere mai mare decît îmbăierea într-o apă de munte. Este acolo ceva ce vine din începuturi cînd apartenența la Natură era totală. Totul era comuniune cu Natura iar natura era magie iar magia însemna spirit. Scriu la mai bine de 12 ani de atunci iar omul continuă dezmățul. Asaltul împotriva naturii este total. De la mănăstiri construite în arii protejate, ca captări de izvoare de apă minerală (în Lidl este apă plată ”Cheile Cibului”!!), mii de tone de deșeuri aruncate în văi care, în momentul viiturilor creează adevărate baraje, pădurile dispar văzînd cu ochii iar omul se extinde neabătut. Aud acum că este în proiect construirea unui drum asfaltat ”Trans Apuseni” exact pe traseul pe care l-am făcut în 2007 de la Aiud la Abrud. Toți cocalarii vor avea acces mult mai ușor în locuri care înainte au fost din fericire ”uitate de lume”.
Mă gîndesc că poate am fost un norocos și am prins parte din ”ultimul tren”. În prima mea copilărie, pe strada unde locuiam (Ilarie Chendi) era exact ca la țară. Nu treceau decît 2-3 automobile pe zi. ne îngrămădeam la porți să le zărim, în anii 60 automobilele erau încă rare. Treceau însă în zilele de tîrg care trase cu boi care veneau cu marfă bună din Șaeș sau chiar Apold. Cei de mai la depărtare veneau cu cu ”Țugul”
Bunicii mergeau la piață (la Blaj sau Teiuș, mai rar la Alba) cu căruța. Plecau cu noaptea în cap pentru a ajunge dimineață în tîrg.
Am prins Crăciunelul încă fără curent electric, pe ”cale” îți băgai degetele în ochi de întuneric. Din drum zăream ferestruica luminată din camera din mijloc a bunicii, ne aștepta seara citind la lumina lămpii cu petrol. ca să aflu știri nu era cale, doar cîțiva aveau în sat aparate de radio pe baterie, unul era tata lui tata din Bărăciune.
Am prins încă lumea plină de liniște unde informația circula lent și doar la nivel de comunități mici. Știrile mai importante veneau odată cu oamenii de la tîrg, de două ori pe săptămînă. Caravana cinematografică venea o singură dată pe săptămînă, vara proiecta filmele la exterior, pe peretele din spate ale căminului cultural, apoi în cămin s-a construit o cămăruță pentru proiectoarele de film.
Nici Sighișoara nu era foarte departe. În afară de centru care era pavat cu macadam, drumurile erau ca la țară. Se lua des curentul electric și atunci intra ca formă de back-up, uzina electrică locală. Tata a cumpărat un radiou pe lămpi, Vostok, adus de traficanții basarabeni din URSS. Atunci ascultam teatrul radiofonic, pe furiș părinții Europa Liberă iar duminica plăci de ebonită cu canțonete italiene.
Natura era încă aproape virgină. Tîrnava era plină de pește, în fiecare seară veneam cu tata de la pescuit cu cîte 2-3 kg de pește. Vara oamenii se spălau în Tîrnavă, rufele le spălau în Tîrnavă, animalele la fel.
Asta simt acum ce simțeam atunci (dar nu conștientizam). Armonie.
De la Cheile Glodului am revenit exact pe același traseu deși Gabriela ar fi vrut să revenim prin Cheile Madei. Dar, de cînd cu vipera cu corn fotografiată în rîu, nicio șansă. Așa am petrecut ultima zi din acel trip la Mada.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu