joi, 30 august 2007

Să visezi că pleci și să te trezești pentru că nu ai plecat încă. Parfum de petrichor. De la Brădești la Geogel

 Avea să mă trezească lelea, venise la grajd să mulgă vaca. Dormisem cu acel aer de munte umezit de ploaia de vară, mirosul de bălegar și de galițe din curte. Era mirosul pe care nu-l mai simțisem din copilărie de la Crăciunel. Era mirosul copilăriei. Dar acesta avea în plus tăria aerului de munte condimentat cu acela subtil de petrichor. Și parfumul de fîn proaspăt din care încă poți extrage nuanțele diverselor flori de munte.

”Domnule trezitu-te-ai?” ”Da lele m-am trezit” ”Poate că te-am trezit io, da musai să mulg vaca. Niște lapte proaspăt n-ai vrea, da știu că voi de la oraș nu prea beți din ăsta crud. Da să știi că vacă sănătoasă am”. ”Apăi i-os băiat de oraș crescut la țară” și îi povestesc în cuvinte puține cum stăteam cu ceașca de pămînt în gura grajdului așteptănd ca bunicul să termine de muls vaca. Uneori îmi mai trimetea cîte-un șpriț pe față direct din țîță. Abia așteptam să-mi cufund ulcica în șuștarul plin de lapte înspumat și beam pe nerăsuflate, Toată vara beam numai lapte nefiert sau covăsală. ”Da de unde ești matale?”. Îi spun că stau în Sighișoara dar de obîrșie sunt de lîngă Blaj, de la Crăciunel. ”A, apăi nu-i departe, îmi zise”. ”Nu, din curtea bunicii vedeam foarte bine munții, mereu mi-am dorit să vin aici”. ”Apăi aici viața-i grea, ca la munte, numa cu animalele și cu lemnu ne descurcăm, acolo la Crăciunelu vost au pămînt bun și mult”. Îi povestesc cum veneau cu căruțele muntenii cu scînduri, ciubare făceau troc contra grîu și porumb cînd eram copil. ”Apăi ăia ereau mocanii de sus de la Cîmpeni, ăia îs și mai amărîți ca noi”.

Am primit o ulcică de pămînt plină cu lapte proaspăt și am băut-o pe nerăsuflate. Am coborît să mă spăl și să pregătesc bița de drum. Am primit un colț de pîine de casă, o bucată de slană și două cepe. ”Ia domnule că ai cale de făcut și mai și cari toate astea după tine, îți trebuie mîncare nu glumă”

Plec de la ea ca de-acasă, las în spate drumul ce duce la Vînătarele Ponorului și încep să pedalez spre Geogel. Este un aer topit de ploaie, norii încă atârnă pe coame, mă bucur că s-a umezit drumul de țară, n-o să fie praf deloc. Mă mișc destul de ușor, e bine că ieri nu am tras prea tare, astăzi aș fi fost cu mușchii blocați. Drumul puțin, de acolo, după hartă, intru în partea cea mai ”sălbatică” a traseului.







 
 
Este senzația de zbor, de libertate, de armonie, de împăcare. Începusem să mă vindec după un an terifiant.




 
Din acest moment am decis să nu mai merg după niciun plan. Să mă opresc cînd vreau, unde vreau, să lenevesc dacă am chef, să meditez, să scriu. Luasem cu mine în rucsac ”Walden” a lui Thoreau, este cartea care m-a însoțit peste tot. Am avut-o cu mine în USA, apoi în 2010 am luat-o în Irlanda, acum o am salvată pe calculator și o citesc de pe telefon. Abia așteptam să-mi întind cortul, să fac un foc să-mi prăjesc niște slănină, apoi să mă întind în cort și să citesc din ea. Este locul perfect unde Walden devine Biblie...

Cu toate că pînă acum nu am dormit în cort realizez că echipamentul meu nu este foarte grozav pentru o asemenea aventură. Sacul de dormit pare destul de fraged, azi noapte nu mi-a fost frig deloc, eram practic cufundat în placenta din fîn proaspăt, nu cred că nopțile la 1000 de metri sunt foarte confortabile. Da, cortul pare a fi foarte bun, l-am luat pe online de la Craimont, făcut în Cehia, Trimm. Am dat o grămadă de bani pe el dar are ”doar” 1,3 kg (în 2007 era o performanță!) și se montează în 3 minute, Plus că poate turna cu găleata o noapte întreagă, nu ia apă deloc. Am prins o astfel de ploaie cînd am trecut de la Mălâncrav la Iacobeni, îmi pusesem cortul aproape de hulă, iar noaptea a turnat la greu. A fost perfect.

Plus că trag după mine ditamai DSRL-ul cu zoom cu tot, plus trepiedul, o toporișcă suficient de grea, veselă tacîmuri. Lista începusem să o fac cu mult înainte, descopăr acum că nu am uitat nimic esențial dar toate trăgeau la cîntar. Pot să estimez că la cele 13 kg ale bicicletei s-au mai adunat încă vreo 10 kg.  Plus că, după pedalatul de ieri de peste 40 km aproape numai urcînd, realizez că nu nu este cea mai bună idee să o faci încălțat cu bocancii. Trebuie clar să ai o pereche de pantofi de biking (dar care iarăși costă), portbagajele sunt din metal destul de greu. Și mai era o problemă, bateria camerei a început să se descarce, ar fi trebuit să mă gîndesc să achiziționez încă o baterie. Problema este că aparatul are ditamai bateria care nu poate fi încărcată decît cu încărcătorul ei la sursă de 220V. Da, cînd citești acum cînd scriu (ianuarie 2021) te poți gîndi, oare de ce nu mi-am cumpărat o cameră compact cu zoom acceptabil?! Acum am un Panasonic ce intră în buzunar, are un zoom de 30x, se încarcă la USB și mai am și un Power Bank ce poate reîncărca de două ori camera și telefonul. Da, aș fi făcut mii de fotografii și filme, puteam să am cu mine o tonă de SD carduri de 128G care ar fi încăput toate într-o cutie de chibrituri. Da, telefonul era un Nokia mititel pe care a trebuit să-l încarc o singură dată. Preventiv mai luasem și niște DVD-uri să salveze la Roșia Montană fotografiile dat fiind cardul relativ mic pentru că setasem ca fotografiile să le salvez doar în format RAW.

Astfel că am decis să nu mai trag atît de tare, nu mă grăbea nimeni și să mă opresc unde îmi convine. Drumul a început să coboare ușor, trecusem de ”umărul” cheilor, mergeam deja în plin soare astfel că mi-am udat semagh-ul. Dar trebuia să fac economie la fotografiat. Următorul loc unde aș fi putut încărca bateria ar fi fopst după hartă, Mogoș

De departe se aude susurînd un părîu de munte ceea ce suna deosebit de promițător.












Dau de o ”crăiță” (Amanita cesareea) bătrînă deci s-ar putea să mai găsesc. Astfel că drumul prin pădure merg mai mult aruncînd cu privirea după ciuperci. Mi-e dor de o cafea dar acolo unde o să poposesc o să-mi fac foc, o să mănînc și o sămi fac o cafea. Drumul șerpuiește prin Geogel, este un cătun moțesc împrăștiat pe coaste, cîteva case pe marginea drumului, nici țipenie de om. Da, case părăsite, sate fantomă. Pîrîul arată grozav, e cald, dincolo de el o casă moțească cu coamă de paie înaltă, decid să fac popas aici. Stau să mă răcoresc puțin și apoi trec să fac o baie. O barie cum nu am mai făcut de ani buni.













Trec cu bița prin pîrîu și abia atunci văd două muieri pe cale. Nu foarte în vîrstă, probabil mă văzuseră îmbăindu-mă și evitaseră să se apropie. Le dau ziua bună și le întreb dacă aș putea să-mi pun cortul în curtea acelei case. Se putea, se putea oriunde, nu mai locuiește ”nime'” în sat. Ele veniseră de la Mogoș să vadă doar de casa părinților și urmau să se întoarcă în cîteva ore. Așa s-au golit Geogelul, Măcăreștiul, în Valea Barnii mai sunt cîțiva bătrîni, în rest, toate satele golite de populație. Este peste tot o frumusețe tristă, casele vechi de poate sute de ani vor putrezi, acolo nu va mai fi nimic. (Acum, în 2021 aud că se va asfalta drumul pe care merg eu acum de la Aiud la Abrud se va numi ”TransApuseni”).



Femeile pleacă, eu mă întind pe sacul de dormit la soare, este acel soare domol de sfîrșit de august numai bun să ațipești la căldura lui.




Mă trezesc și încropesc la repezeală un foc. Iau apă din pîrîu și fierb de-o cafea. Sorb din ea ca dintr-un joint, mă unge pe suflet, aproape că-mi dau lacrimile de fericire. Privesc satul pustiu, îmi închipui că prețul caselor de aici e o nimica toată, dacă aș avea bani aș cumpăra tot acest sat și m-aș muta aici. Dau o tură scurtă sus la liziera pădurii și găsesc niște mînătărci, cîțiva rîșcovi și o mînă de ciuciuleți. Ceapă am, slănină am, deseară pregătesc o sfîntă tocană cu mult piper. În Flachman mi-am pus niște palincă de la cumnatul așa că o să trag și o gură-două de tărie înainte. Apoi o să-mi lipesc privirea de cer, o să dialoghez cu pîrîul pe limba lui și o să mă gîndesc la toate iubirile care au murit deși  unele mai mocnesc încă.

Bateria s-a drenat complet este totuși ciudat pentru că nu am făcut atît de multe fotografii, cartea spune că ține la aproximativ 300 de fotografii RAW dar eu abia am făcut cîteva zeci. Și din păcate altă alternativă nu prea am.

Instalez cortul, îl umplu pe jumătate cu fîn, știu sigur că la noapte nu o să-mi fie foarte cald, sacul de dormit este un rateu magnific, am folie de supraviețuire dar tot fînul e mai bun. Deschid cartea și citesc din Thoreau profit de lumina zilei, nu am chef să consum lanterna de cap cu cititul mai ales că sunt într-o zonă unde nu am cum să încarc acumulatori și nici să cumpăr baterii nu prea am de unde. Îmi adun lemne pentru un foc zdravăn și pregătesc mîncarea. Slănină, ceapă, ciuperci. Beau două guri de palincă și-mi frig buzele cu tocana încă fierbinte. Acum realizez că sunt rupt de foame. Probabil că cea mai bună soluție dacă vrei să slăbești este să ai în farfurie mîncăruri super-fierbinți. Pănă se răcesc ești gata sătul tot ciugulind din ele.

De departe să aude lătrînd un cîine, lătrînd a singurătate. Mi-am atîrnat sacul cu mîncare de creanga unui prun la vreo 15 metri de cort, este cea mai deșteaptă chestie pe care o poți face cînd campezi ”în sălbăticie”. Ai garanția că vei sforăi liniștit chiar dacă dau tîrcoale ceva cîini înfometați, vulpi sau chiar ursul.

Cerul înstelat este tot mai rar, la oraș este practic imposibil de privit datorită ”poluării cu lumină”. Unele localități au decis să interzică iluminatul stradal între anumite ore ale nopții asta tocmai pentru ca amatorii de cer înstelat să-l mai poată admira. Aici unde sunt acum nu se pune problema. Este o beznă ca acum 10.000 de ani, greieri, susurul pîrîului, sporadic cîte o ciuvică se răstește în gol dar cerul, puzderia de stele, da, cam asta vedea și auzea un om acum 10.000 de ani.

De cîte ori campez în ”no man's land” îmi aduc aminte cum mă întreba mama cum de nu mi-e frică, că atunci cînd eram copil îmi era frică să dorm în întuneric. ”Mamă, pe-acolo unde îmi pun cortul nu prea umblă oameni, nu are de ce să-mi fie frică”

Despre somn nu prea pot povesti multe. Putea ursul să se tăvălească peste cort și nu aș fi sesizat. Înspre dimineață m-am felicitat că am umplut cortul cu fîn. Era răcoare bine, dormisem îmbrăcat în trening și mă acoperisem complet cu fîn. Farmecul dormitului în cort este acela că chiar dacă a fost răcoare, la primele raze ale soarelui în cort începe să se încălzească rapid. astfel că, inevitabil, mai tragi un somn de dimineață de  o oră pînă cînd simți că transpiri de căldură. Atunci te trezești și îți amintești că te așteaptă la cîțiva pași pîrîul cu apa lui clară și că este cazul să profiți din plin de asta. Da!








Niciun comentariu: