Plec pe strada Horia, n-are rost să mă încurc cu străzile lăturalnice de sub Cetățuie. Și fac bine, șoferii mă ocolesc prudenți, e totuși mai multă civilizație în Cluj. Când virez la dreapta pe după fostul Astoria, un cocălar își plimbă nonșalant prințesa prin mijlocul intersecției. Îl clinghez și, logic, își arată bicepsul minții. “Ce băă (sună cunoscut, nu?!), nu ai loc?!”. Trec imperturbabil și îl las în urmă înjurând. Cu siguranță a crescut în ochii prințesei... Traversez Clujul pe lângă Someș și mă gândesc că am fost inspirat că nu am mers pe Calea Mănăștur. Trec Someșul pe la Cora (acolo e și mall-ul, noile locuri de recreere și meditație ale clujenilor...) și de acolo începe calvarul. Automobil după automobil, tir după tir. Și dacă totuși automobilele mă depășesc la o distanță decentă, tiruri cu număr de Bucale par a dori să se contopească intim cu Mery. Noroc că îmi păstrez cumpătul dar încă odată această scurtă călătorie pe un drum principal îmi demonstrează gradul de civilizație a unui neam care pe șosele devine bezmetic. Dintr-un jipan, unul aruncă o sticlă goală de suc pe marginea drumului, nu, nu e cu număr de Bucu, e de Constanța. Totuși, atât în Floreşti cât și în Gilău, șoseaua are o bandă specială pentru biţe, fapt demn de toată lauda. Păcat că în afara localităților treaba nu este la fel. Și banda este lotuși respectată, cu excepția câtorva basculante oprite desigur foarte urgent, că doar de-aia au luminile de avarie aprinse. Chiar când ajung în dreptul uneia și o depășesc nu fără emoții, șoferul acesteia iese dintr-o curte cu un sac plin în spate. Asta era avaria. Răsuflu ușurat când ajung la Gilău, la intersecția ce duce către lacul Fântânele. Părăsesc Eşaizeciul cu bucurie și opresc pentru o clipă la un chioșc pentru a cumpăra o plasă. După cum îmi arată GPS-ul, drumul asfaltat va mai ține ceva, e bunicel astfel că profit și trag tare, 17-20 km/h. Dar căldura este cumplită. Ajung la baraj, nimic nu s-a schimbat de pe vremea studenției dar atunci nu am făcut nicio poză. Ba da, a apărut o păstrăvărie
E liniște pentru că e în timpul săptămânii. Aș putea să mă gândesc să poposesc la coada lacului dar parcă nu-mi convine, e prea multă “civilizație” așa că, mă despart de drumul ce duce către Tarnița-Fântânele și merg către Someșul Rece. Și varianta aleasă este încă asfaltată, pe o margine și pe alta, cabană lângă cabană, înșirate cam haotic, unele discrete, altele cu gust, dar majoritatea chicioase rău. Iată mai jos o creație arhitectonică grăitoare...
Trec de Someșul Rece (comuna), de acolo, numai drum de piatră. Și urcuș. Mă mai opresc la o terasă unde un tip încruntat își bea o bere. Nu răspunde la salut, semn că este orășean. Mocanii (moții), te salută ei primii dacă te văd străin de locuri. Iar eu chiar par căzut din lună. Beau o cafea și întreb vânzătoarea de o pensiune. Este una, la Răcătău, îi spune “La Ionel”. Îmi aduc aminte că am văzut o poză pe Google Earth, dar, când privesc în față, nimic promițător. Cerul este negru și se aude sus în munte, durduind. Aham, o să mă întâlnesc frontal cu ploaia. Urc paralel cu râul și nu înțeleg de ce pare așa mic. Îmi închipuiam ca Someșul Rece să fie totuși, ceva mai mare. Aș face o baie, dar, unde vreau să mă opresc, e plin de peturi, pungi de plastic agățate de pietre și crengi, semn că mai sus omul are activitate prodigioasă. Mai merg, trec de câteva zeci de case, doar-doar, peisajul se schimbă și el, începe să arate și să miroasă a munte.
Apoi, dintr-un merţan cu număr de MM, un cocălar mă stropește cu bere dintr-o doză. Îi arăt idiotului degetul, deși acolo nu e foarte înțelept să te iei de cineva, nici măcar cu gesturi amabile ca al meu. Nu opresc, probabil se distrează copios ce glumă bună au ajuns să trăiască. Cu cât urc, procentul de peturi şi alte mizerii scade, astfel că, în sfârșit, găsesc un loc unde apa e curată. Ies de pe drum și parchez cu Mery cu tot chiar lângă apă. Mă spăl bine și mă așez chiar lângă râu, cu picioarele în apa rece.
Simt cum oboseala se duce în apă, lângă mine stivă de fragi parfumate. Nu le iert, desigur, sunt practic ultima recoltă. Norii negri de sus mă neliniștesc și nu prea. Am cu ce mă proteja de o ploaie de vară. Întreb la o casă cam cât mai este până “La Ionel”. Mi se răspunde că ar fi cam doi kilometri. Cei doi kilometri se dovedesc a fi aproape 4, când ajung acolo găsesc full de popor. Sesizez că e ceva organizat, ultima porțiune a fost de-a dreptul ascensiune, astfel că, atunci când cobor de pe biţă, amândouă picioarele îmi sunt blocate de crampe. Mă mișc pentru că știu că dacă rămân înțepenit, nu mă mai pot debloca. De mine se apropie un tip vânjos, și foarte amabil, mă întreabă de sănătate. Este chiar Ionel. Crapă lemne pentru a pregăti seara un foc de tabără. Întreg spațiul de cazare este ocupat, este o întrunire a unor coregrafi din mai multe țări. O mulțime de fete și câțiva băieți rătăciți printre ele. Aș bea o bere, îl întreb pe Ionel dacă are așa ceva. A spus că nu ține băutură tocmai pentru că nu dorește să transforme cabana în cârciumă, dar are el câteva și o să mă servească. Discuția este auzită de un tip cu coadă, pare singurul bărbat normal. Îl cheamă Arpi, este din Cluj, și, împreună cu soția, sunt organizatorii acțiunii. Îmi oferă o bere de la frigiderul din pârâu. Acolo, într-un ceaun imens, se pregătește un gulaș. Bem împreună, și îmi dă amănunte despre acțiune. Sunt tineri din Finlanda, Germania, Polonia, Israel, Ungaria, Anglia, Belgia, e de fapt un soi de happening. Ploaia se apropie, mă retrag și o urc pe Mery într-un chioșc acoperit. Ionel își face timp și de mine și îmi spune că o să caute o soluție să mă cazeze. Îi spun că nu ar fi o problemă să îmi întind cortul, sau chiar să dorm în chioșc, singura problemă este că furtuna dă târcoale. Mă așez totuși tacticos să îmi beau berea, pică grozav.
Îl urmăresc pe patron din ochi, lucrează non-stop. Merg să îl ajut la crăpat de lemne, mă privește cu reținere, apoi reușesc să îi dovedesc că am lucrat la munte doi ani și mi-am crăpat singur lemnele. Lumea se adună, unii au fost la plimbare prin împrejurimi, alții joacă volei, câțiva se fâțâie. Unul dintre băieți mă privește insistent cu ochi galeși, îmi zâmbește provocator, fac tot ce pot să îi arăt că a greșit adresa, se agită, se învârte ca un titirez, se unduiește, se frichinește, ceilalți câțiva dovedesc un comportament asemănător. Sunt nespus de veseli. Mulțimea de fete îi tratează cu...indiferență, cele câteva mai aproape de mine fac glume fără perdea la adresa presupusei lor orientări sexuale. Remarc un tânăr pe care îl plimbă o fată, pare băut cu mersul lui nesigur. Apoi este preluat de către o alta, dar când se apropie, realizez șocat că este complet orb. Mi se pare destul de sinistru că participă la așa ceva, ba la un moment dat este așezat sadic pe o hintă. O călărește temător, pe față are zâmbetul înghețat, tipic al orbilor. Pipăie cu mâinile trunchiul de lemn, se vede că nu are noțiunea spațiului incert, ridicat pe verticală, aproape că se prăbușește. Fetele de la capătul celălalt au impresia falsă că asta îi face o deosebită plăcere orbului... Arpi îmi aduce o farfurie de gulaș, Ionel o cană cu două degete de palincă. Palinca este cam arsă dar merge, în schimb gulașul e delicios, poate prea multe boabe de ienibahar prin el. Lumea se adună la mese, abia atunci constat că sunt peste 70 de persoane. Se întunecă, eu mă apuc să îmi amenajez culcușul în chioșc. Între timp, Ionel aprinde focul de tabără, lumea se adună împrejurul lui, totul devine nebulos.
Apoi, dintr-un merţan cu număr de MM, un cocălar mă stropește cu bere dintr-o doză. Îi arăt idiotului degetul, deși acolo nu e foarte înțelept să te iei de cineva, nici măcar cu gesturi amabile ca al meu. Nu opresc, probabil se distrează copios ce glumă bună au ajuns să trăiască. Cu cât urc, procentul de peturi şi alte mizerii scade, astfel că, în sfârșit, găsesc un loc unde apa e curată. Ies de pe drum și parchez cu Mery cu tot chiar lângă apă. Mă spăl bine și mă așez chiar lângă râu, cu picioarele în apa rece.
Simt cum oboseala se duce în apă, lângă mine stivă de fragi parfumate. Nu le iert, desigur, sunt practic ultima recoltă. Norii negri de sus mă neliniștesc și nu prea. Am cu ce mă proteja de o ploaie de vară. Întreb la o casă cam cât mai este până “La Ionel”. Mi se răspunde că ar fi cam doi kilometri. Cei doi kilometri se dovedesc a fi aproape 4, când ajung acolo găsesc full de popor. Sesizez că e ceva organizat, ultima porțiune a fost de-a dreptul ascensiune, astfel că, atunci când cobor de pe biţă, amândouă picioarele îmi sunt blocate de crampe. Mă mișc pentru că știu că dacă rămân înțepenit, nu mă mai pot debloca. De mine se apropie un tip vânjos, și foarte amabil, mă întreabă de sănătate. Este chiar Ionel. Crapă lemne pentru a pregăti seara un foc de tabără. Întreg spațiul de cazare este ocupat, este o întrunire a unor coregrafi din mai multe țări. O mulțime de fete și câțiva băieți rătăciți printre ele. Aș bea o bere, îl întreb pe Ionel dacă are așa ceva. A spus că nu ține băutură tocmai pentru că nu dorește să transforme cabana în cârciumă, dar are el câteva și o să mă servească. Discuția este auzită de un tip cu coadă, pare singurul bărbat normal. Îl cheamă Arpi, este din Cluj, și, împreună cu soția, sunt organizatorii acțiunii. Îmi oferă o bere de la frigiderul din pârâu. Acolo, într-un ceaun imens, se pregătește un gulaș. Bem împreună, și îmi dă amănunte despre acțiune. Sunt tineri din Finlanda, Germania, Polonia, Israel, Ungaria, Anglia, Belgia, e de fapt un soi de happening. Ploaia se apropie, mă retrag și o urc pe Mery într-un chioșc acoperit. Ionel își face timp și de mine și îmi spune că o să caute o soluție să mă cazeze. Îi spun că nu ar fi o problemă să îmi întind cortul, sau chiar să dorm în chioșc, singura problemă este că furtuna dă târcoale. Mă așez totuși tacticos să îmi beau berea, pică grozav.
Îl urmăresc pe patron din ochi, lucrează non-stop. Merg să îl ajut la crăpat de lemne, mă privește cu reținere, apoi reușesc să îi dovedesc că am lucrat la munte doi ani și mi-am crăpat singur lemnele. Lumea se adună, unii au fost la plimbare prin împrejurimi, alții joacă volei, câțiva se fâțâie. Unul dintre băieți mă privește insistent cu ochi galeși, îmi zâmbește provocator, fac tot ce pot să îi arăt că a greșit adresa, se agită, se învârte ca un titirez, se unduiește, se frichinește, ceilalți câțiva dovedesc un comportament asemănător. Sunt nespus de veseli. Mulțimea de fete îi tratează cu...indiferență, cele câteva mai aproape de mine fac glume fără perdea la adresa presupusei lor orientări sexuale. Remarc un tânăr pe care îl plimbă o fată, pare băut cu mersul lui nesigur. Apoi este preluat de către o alta, dar când se apropie, realizez șocat că este complet orb. Mi se pare destul de sinistru că participă la așa ceva, ba la un moment dat este așezat sadic pe o hintă. O călărește temător, pe față are zâmbetul înghețat, tipic al orbilor. Pipăie cu mâinile trunchiul de lemn, se vede că nu are noțiunea spațiului incert, ridicat pe verticală, aproape că se prăbușește. Fetele de la capătul celălalt au impresia falsă că asta îi face o deosebită plăcere orbului... Arpi îmi aduce o farfurie de gulaș, Ionel o cană cu două degete de palincă. Palinca este cam arsă dar merge, în schimb gulașul e delicios, poate prea multe boabe de ienibahar prin el. Lumea se adună la mese, abia atunci constat că sunt peste 70 de persoane. Se întunecă, eu mă apuc să îmi amenajez culcușul în chioșc. Între timp, Ionel aprinde focul de tabără, lumea se adună împrejurul lui, totul devine nebulos. 
Mi-e somn și când dau să mă culcuşesc, apare Ionel care îmi propune să merg să dorm pe bănci în camera cu șemineu. E foarte hotărât să nu mă lase să dorm afară, înhață bicicleta, eu iau “patul” și mergem. E într-adevăr fain, camera este construită exact lângă peretele de stâncă, șemineul este lângă un burtoi de piatră. Băncile sunt un pat în toată regula, e mai confortabil decât m-aș fi așteptat.
Afară cheful este în toi, lumea a luat-o binișor în căiță după cântecele de-a valma fără cap și coadă, mă întind, și, când să adorm, ambele picioare îmi sunt prinse de niște cârcei cumpliți. Abia ies din sac, mai mult târându-mă, apoi reușesc să mă întind, încet, ca nu cumva să fac vreo ruptură musculară. Cârceii trec, deschid GPS-ul. Apoi scriu în jurnal mai mult ațipind.
Am făcut 43 km și am urcat de la 320 la 775 m după cum arată și profilul. Destul de multișor, o spun și cârceii din picioare. E bine la Ionel, e foarte curat. Mi-a spus că cel cu merţanul cu număre de MM a apărut pe la popas la băute, este băiatul unui barosan din Gilău, un puţoi, l-a urcat rapid în mașină și l-a expediat înapoi la Gilău, avertizându-l în prealabil că dacă mai aude că procedează astfel cu turiștii, o să îl trimită înapoi cu merţanul în spate. Ionel este un adevărat cabanier, mi-a povestit cum prima cabană i-a fost luată de o viitură în 1995. Adorm fără niciun avertisment, ca împușcat.
