De “La Ionel”, în sălbăticie

Ca de obicei, mă trezesc devreme, nu chiar cu noaptea în cap. Nu a plouat, e un soare grozav. Coregrafii se pregătesc de plecare, care cu ce au venit. Nu se prea dau duși, unii își beau cafeaua, alții mănâncă pepene. Mă foiesc și eu, îmi lasă gura apă după cafea, îmi iau cutia cu “anestezic” unde mi-am pus câteva porții și intru în bucătărie. Chiar se pregătește o nouă tranșă, e doar filtru, dar ce mai contează?! Ceașca apare aburindă, mă instalez lângă pârâu să o sorb în liniște. Coregrafii pleacă în cârduri mahmure, o tipă a adormit pe sac lângă foc, colegele ei trag degeaba de ea. O întorc cu fața în sus, e destul de verde, o stropesc cu apă rece, râd de ea. Ei oricum nu-i vine să râdă, se ridică clătinându-se, nu știe pe ce lume este. Deh, seara a fost probabil foarte exuberantă. Privesc râul, mi se pare iarăși mult prea mic, mă întreb care o fi explicația?! În sfârșit lumea se topește, rămân cu Ionel, povestim. A început cu forțe proprii, cu o căbănuţă luată de o viitură în 1995. A muncit să îndiguiască malurile cu pietre, se vede perfect tot ce a făcut, efortul a fost imens. Îl întreb de râu și aflu misterul. Mai sus este barajul care captează complet Someşul Rece care, printr-o galerie subterană este deviat către lacul Fântânele. Ceea ce curge aici nu sunt decât acumulările pârâurilor din aval de baraj. Îmi spune că traseul este grozav, mai ales după baraj, voi avea mult mai multă umbră (râde șmecherește) și că, abia la Blăjoaia o să mai întâlnesc oameni. Mai este un canton forestier la Idrişoara dar nu știe dacă pădurarul este acolo. Vreau să îi plătesc, nu vrea nici în ruptul capului niciun ban, nici măcar pentru berea din provizia proprie. Se duce să ude florile, așa că îi captez o poză. E un adevărat cabanier, iar cabana arată grozav. Nu îngăduie chefuri cu urlete, muzici date la maximum, cabana este pentru recreere. Jos pălăria Ionele și mulțam fain!!! 

 

 

Eu urc puțin mai sus de cabană, mă dezbrac și fac o baie din aceea adevărată, în râu de munte, nu prea rece, dar funcționează ca o doză suficientă de eritropoietină. Și culmea, la un control antidoping nu aș ieși pozitiv. Mă despart de Ionel cu oarece regret, acum că se golise cabana, aș fi avut spațiu suficient să mai stau o zi. Dar, Mery este la fel de nerăbdătoare ca și mine să se rupă de civilizație. Cu soarele în spate, pornesc, prima porțiune este foarte înclinată, apoi panta devine numai bună de escaladă. Nu după mult timp, intru în chei. Drumul urcă și lasă valea undeva jos de tot, până la baraj diferența de nivel va tot crește. Peisajul devine așa cum mi-l doream. Tot mai sălbatic, mai plin de stâncării, pe alocuri drumul este plin de pietre și aluviuni după ploile abundente de acum câteva zile.

 

 Mă bucură însă umbra, e fain, locurile cu soare și umbră alternează spre deosebire de ieri, altfel m-aș simți ca la rotisor. Trec pe lângă un adăpost amplasat foarte frumos într-o curbă, pare destul de îngrijit și mă gândesc ce bun este în caz de ploaie. Peisajul devine de-a dreptul sălbatic, versanții tot mai verticali, stâncăriile iau pe alocuri forme stranii, unele ademenitoare, altele amenințătoare de-a dreptul. Drumul pare strâns în chingi, stâncile se apropie amețitor, sunt locuri unde, foarte probabil, soarele poposește pentru doar câteva minute pe zi. GPS-ul îmi arată că se apropie barajul, mai am aproximativ un km.

De jos din vale nu se mai aude niciun susur de apă, sclipește doar un pârâiaș amărât, ai spune că, prin minune, Someșul Rece a secat. Din stânga, de pe un versant, un alt pârâu coboară în cascade, lângă el, trunchiuri de brad doborâte, aluviuni, bolovani rostogoliți, semn că doar cu câteva zile în urmă, nu ar fi fost deloc distractiv să trec pe acolo. Stâncăriile atârnă peste drum, mă gândesc la inutilitatea caștii de protecție în eventualitatea că vreunui bolovan i-ar veni ideea să se prăvălească peste mine. Apoi, în depărtare, zăresc pereții barajului. Nu este o imagine frumoasă, mă bucur numai pentru faptul că de acolo în amonte, mă va însoți un râu de munte adevărat. Sigur, merg până pe mijlocul barajului, lacul nu este mare, iar fața dinspre aval este înclinată, numai bună de bungee-jumping. Estimez că are 130 m înălțime, cel puțin. Zăresc și gura galeriei pe unde Someşul Rece este călăuzit pe sub munte la Fântânele. De aici mai departe, nici țipenie de om. Drumul devine rău de-a dreptul, pe alocuri bălţi întinse cărora încerc să le anticipez adâncimea. Din fericire, majoritatea le pot traversa pe biţă, dacă aș coborî, m-aș umple cu noroi. De aici râul este râu, curat, niciun gunoi, semn că oamenii sunt foarte puțini în amonte. Îl traversez de mai mult ori pe niște poduri de beton vechi, construite foarte probabil de-odată cu barajul.  Aerul e de o puritate sufocantă, aleg locuri unde să poposesc pentru a mă răcori, practic un loc mai frumos decât altul.  Este plin de zmeură, pe ici-colo, deja tufe de afin. Trec pe lângă un canton forestier părăsit, acolo unde s-au “extras” lemne drumul este devastat de tafuri, sunt nevoit să o car pe Mery cea borțoasă în spate.  Noroc că astfel de porțiuni sunt scurte, în rest drumul este absolut acceptabil. E un parfum incredibil peste tot, flori, mușchi, ferigi, brazi imenși.




















Nu mă gândesc deloc la urs, animal ce iată, mediatic a devenit spaima turiștilor. Desigur, în locuri unde este practicat acel turism abuziv, de către tot felul de bizoni ce coboară nervoși din mașini fițoase și înjură ursul că refuză să stea nemişact pentru a putea fi fotografiat cu telefonul mobil. Tot felul de ghiolbani au ajuns să facă “turism” prin locuri altădată accesibile doar iubitorilor de munte, însoțiți de prințese idioate și nelipsitele manele. Aici unde sunt eu, poți merge liniștit, omul este o prezență rară iar urșii păstrează acea distanță respectabilă pentru că liniștea îi este încă respectată. Ajung la cabana forestieră de la Idrişoara, în apropiere câteva case părăsite. Pe harta militară veche ce o am, acolo apare un lac, lacul între timp e colmatat și s-a transformat într-o mlaștină. În curtea cabanei, destul de modernă, două mașini, grătare, manele, copii. Cei din curte mă privesc destul de puțin amabil, tocmai de aceea trec fără să opresc deși, inițial eram hotărât să caut niște apă de băut. Dar voi găsi cu siguranță mai încolo. Este destul de târziu, dar a fost un traseu greu, urcuș abrupt pe alocuri, plus că am mers în ritm de plimbare, ar fi fost păcat de peisaj. Plus că m-am umflat de zmeură și afine... Într-adevăr, la doi km mai departe, găsesc un loc amenajat, izvor cu apă limpede și rece.
















 Mă adap, e răcoare, sus foșnește pădurea, jos râul face acel zgomot constant bolborosind peste pietre. Mai trag la deal, altimetrul îmi arată 1200 m, apare o intersecție de drumuri forestiere, o cabană ce nu pare locuită. În dreapta, o poiană superbă, cu pâlcuri de brazi, iarbă mică și mușchi, sunt amenajate câteva “mese” din trunchiuri, semn că locul este din când în când folosit ca loc de popas. Sunt și două urme amenajate de foc, râul e la doi pași, nu cred să fie un loc mai nimerit de campare. Ca de obicei iau decizia mai mult intuitiv, îmi place nespus. Opresc sub niște brazi, este acel sol moale dedesubt pe care îl regăsești doar în pădurile de conifere, practic nici nu îți trebuie nici măcar saltea.

Instalez cortul, îmi ia câteva minute, apoi, nerăbdător dau o raită împrejur după....mâncare. Nici nu trebuie să umblu prea departe, în nici o jumătate de oră strâng un sfert de pungă de gălbiori (Cantharellus cybarius) și câțiva râșcovi (Lactarius deliciosus).



E suficient pentru o cină, am ceapă, slănină din Mălâncrav, trec la bucătărit.



le pun la călit frumuşel....



...apoi ciupercile. Le las să fiarbă înăbușit, dar nu mult că le ia gustul, sarea, piper (mult), le iau de pe foc și trec la treabă. E ceva delicios, mănânc tacticos, afară abia se mai vede. Pun lanterna de cap, merg la râu să spăl vesela și să scot doza de bere primită în dar de la Ionel. E ca de la gheață, întețesc focul și stau să savurez berea în liniște. Cerul se umple de stele, este ceva măreț, ceva unic, de fiecare dată când am trăit în sălbăticie, acesta a fost momentul cel mai grozav. Deși mi-e somn, mai stau, este prea frumos, regret că nu am un hamac, l-aș fi pus între cei doi brazi și ar fi fost la fel de comod. Leg plasa cu mâncare într-un copac la cam 20 de metri de cort, dacă moșului îi va fi foame, e de preferat să aleagă punga și nu cortul. Totuși, uit buzunarul la sacoșa cu mâncare deschis și în el, o pungă cu turtă dulce. Intru în cort și încep să ascult vocea râului. Niciun cuvânt nu seamănă cu celălalt. Este un râu Zen, este mereu ALT râu. E un discurs cântat pe sute de voci într-o armonie ciudată. Este somniferul perfect așa că adorm, de data asta fără cârcei la picioare, deja am trecut de faza de “acid lactic”. Mă trezesc cu un foșgăit la cap, la sacoșă scotocește cineva. Iau lanterna, deschid încetișor cortul, o aprind și mai apuc să văd un jder fugind din buzunarul sacoșei. Jumătate din turta dulce dispăruse. Să fie sănătos. Revin în culcuș și continui cu somnul. Preventiv, mi-am pus cortul sub brazi, tocmai pentru ca să nu mă coacă soarele dis de dimineață. Oricum la ora 6 dimineața sunt sus, trec la “jacuzzi”, este ceva fenomenal. Deși mă congelează în câteva clipe, este plăcut, când ies, sunt treaz și proaspăt ca aerul de afară. Hmmm, cafeaua. Mă opintesc să fac iarăși foc, îmi iese din prima, desigur, am cojit câteva petice din niște mesteceni, coji care se aprind ca îmbibate cu benzină. Apoi crengile de brad, pun gamela la foc, apa începe să fiarbă în câteva minute.



Daaaa, cafeaua, ce savoare, chiar dacă are puțină aromă de ceapă, slănină prăjită și ciuperci...


Afine, zmeură, afine, fragi, ciuperci. Unele dintre ele, de-o frumsețe care atinge perfecțiunea, precum această muscăriţă (Amanita muscaria)... Și apă de izvor

Ultima seară în acel loc, ca de obicei, salvez traseul pe GPS, punctele importante, privesc profilul drumului... E chiar fain... Scriu câte ceva în jurnal, pe cer apar nori cirrus semn că vremea se strică în 24-48 h. Dar poate va fi doar o ploaie de vară ceea ce nici nu ar strica deși aici, după bălți și ciuperci nu a prea fost lipsă de apă.

Din Cluj, “La Ionel”

Plec pe strada Horia, n-are rost să mă încurc cu străzile lăturalnice de sub Cetățuie. Și fac bine, șoferii mă ocolesc prudenți, e totuși mai multă civilizație în Cluj. Când virez la dreapta pe după fostul Astoria, un cocălar își plimbă nonșalant prințesa prin mijlocul intersecției. Îl clinghez și, logic, își arată bicepsul minții. “Ce băă (sună cunoscut, nu?!), nu ai loc?!”. Trec imperturbabil și îl las în urmă înjurând. Cu siguranță a crescut în ochii prințesei... Traversez Clujul pe lângă Someș și mă gândesc că am fost inspirat că nu am mers pe Calea Mănăștur. Trec Someșul pe la Cora (acolo e și mall-ul, noile locuri de recreere și meditație ale clujenilor...) și de acolo începe calvarul. Automobil după automobil, tir după tir. Și dacă totuși automobilele mă depășesc la o distanță decentă, tiruri cu număr de Bucale par a dori să se contopească intim cu Mery. Noroc că îmi păstrez cumpătul dar încă odată această scurtă călătorie pe un drum principal îmi demonstrează gradul de civilizație a unui neam care pe șosele devine bezmetic. Dintr-un jipan, unul aruncă o sticlă goală de suc pe marginea drumului, nu, nu e cu număr de Bucu, e de Constanța. Totuși, atât în Floreşti cât și în Gilău, șoseaua are o bandă specială pentru biţe, fapt demn de toată lauda. Păcat că în afara localităților treaba nu este la fel. Și banda este lotuși respectată, cu excepția câtorva basculante oprite desigur foarte urgent, că doar de-aia au luminile de avarie aprinse. Chiar când ajung în dreptul uneia și o depășesc nu fără emoții, șoferul acesteia iese dintr-o curte cu un sac plin în spate. Asta era avaria. Răsuflu ușurat când ajung la Gilău, la intersecția ce duce către lacul Fântânele. Părăsesc Eşaizeciul cu bucurie și opresc pentru o clipă la un chioșc pentru a cumpăra o plasă. După cum îmi arată GPS-ul, drumul asfaltat va mai ține ceva, e bunicel astfel că profit și trag tare, 17-20 km/h. Dar căldura este cumplită. Ajung la baraj, nimic nu s-a schimbat de pe vremea studenției dar atunci nu am făcut nicio poză. Ba da, a apărut o păstrăvărie

E liniște pentru că e în timpul săptămânii. Aș putea să mă gândesc să poposesc la coada lacului dar parcă nu-mi convine, e prea multă “civilizație” așa că, mă despart de drumul ce duce către Tarnița-Fântânele și merg către Someșul Rece. Și varianta aleasă este încă asfaltată, pe o margine și pe alta, cabană lângă cabană, înșirate cam haotic, unele discrete, altele cu gust, dar majoritatea chicioase rău. Iată mai jos o creație arhitectonică grăitoare...

 Trec de Someșul Rece (comuna), de acolo, numai drum de piatră. Și urcuș. Mă mai opresc la o terasă unde un tip încruntat își bea o bere. Nu răspunde la salut, semn că este orășean. Mocanii (moții), te salută ei primii dacă te văd străin de locuri. Iar eu chiar par căzut din lună. Beau o cafea și întreb vânzătoarea de o pensiune. Este una, la Răcătău, îi spune “La Ionel”. Îmi aduc aminte că am văzut o poză pe Google Earth, dar, când privesc în față, nimic promițător. Cerul este negru și se aude sus în munte, durduind. Aham, o să mă întâlnesc frontal cu ploaia. Urc paralel cu râul și nu înțeleg de ce pare așa mic. Îmi închipuiam ca Someșul Rece să fie totuși, ceva mai mare. Aș face o baie, dar, unde vreau să mă opresc, e plin de peturi, pungi de plastic agățate de pietre și crengi, semn că mai sus omul are activitate prodigioasă. Mai merg, trec de câteva zeci de case, doar-doar, peisajul se schimbă și el, începe să arate și să miroasă a munte.

Apoi, dintr-un merţan cu număr de MM, un cocălar mă stropește cu bere dintr-o doză. Îi arăt idiotului degetul, deși acolo nu e foarte înțelept să te iei de cineva, nici măcar cu gesturi amabile ca al meu. Nu opresc, probabil se distrează copios ce glumă bună au ajuns să trăiască. Cu cât urc, procentul de peturi şi alte mizerii scade, astfel că, în sfârșit, găsesc un loc unde apa e curată. Ies de pe drum și parchez cu Mery cu tot chiar lângă apă. Mă spăl bine și mă așez chiar lângă râu, cu picioarele în apa rece.







Simt cum oboseala se duce în apă, lângă mine stivă de fragi parfumate. Nu le iert, desigur, sunt practic ultima recoltă. Norii negri de sus mă neliniștesc și nu prea. Am cu ce mă proteja de o ploaie de vară. Întreb la o casă cam cât mai este până “La Ionel”. Mi se răspunde că ar fi cam doi kilometri. Cei doi kilometri se dovedesc a fi aproape 4, când ajung acolo găsesc full de popor. Sesizez că e ceva organizat, ultima porțiune a fost de-a dreptul ascensiune, astfel că, atunci când cobor de pe biţă, amândouă picioarele îmi sunt blocate de crampe. Mă mișc pentru că știu că dacă rămân înțepenit, nu mă mai pot debloca. De mine se apropie un tip vânjos, și foarte amabil, mă întreabă de sănătate. Este chiar Ionel. Crapă lemne pentru a pregăti seara un foc de tabără. Întreg spațiul de cazare este ocupat, este o întrunire a unor coregrafi din mai multe țări. O mulțime de fete și câțiva băieți rătăciți printre ele. Aș bea o bere, îl întreb pe Ionel dacă are așa ceva. A spus că nu ține băutură tocmai pentru că nu dorește să transforme cabana în cârciumă, dar are el câteva și o să mă servească. Discuția este auzită de un tip cu coadă, pare singurul bărbat normal. Îl cheamă Arpi, este din Cluj, și, împreună cu soția, sunt organizatorii acțiunii. Îmi oferă o bere de la frigiderul din pârâu. Acolo, într-un ceaun imens, se pregătește un gulaș. Bem împreună, și îmi dă amănunte despre acțiune. Sunt tineri din Finlanda, Germania, Polonia, Israel, Ungaria, Anglia, Belgia, e de fapt un soi de happening. Ploaia se apropie, mă retrag și o urc pe Mery într-un chioșc acoperit. Ionel își face timp și de mine și îmi spune că o să caute o soluție să mă cazeze. Îi spun că nu ar fi o problemă să îmi întind cortul, sau chiar să dorm în chioșc, singura problemă este că furtuna dă târcoale. Mă așez totuși tacticos să îmi beau berea, pică grozav.


Îl urmăresc pe patron din ochi, lucrează non-stop. Merg să îl ajut la crăpat de lemne, mă privește cu reținere, apoi reușesc să îi dovedesc că am lucrat la munte doi ani și mi-am crăpat singur lemnele. Lumea se adună, unii au fost la plimbare prin împrejurimi, alții joacă volei, câțiva se fâțâie. Unul dintre băieți mă privește insistent cu ochi galeși, îmi zâmbește provocator, fac tot ce pot să îi arăt că a greșit adresa, se agită, se învârte ca un titirez, se unduiește, se frichinește, ceilalți câțiva dovedesc un comportament asemănător. Sunt nespus de veseli. Mulțimea de fete îi tratează cu...indiferență, cele câteva mai aproape de mine fac glume fără perdea la adresa presupusei lor orientări sexuale. Remarc un tânăr pe care îl plimbă o fată, pare băut cu mersul lui nesigur. Apoi este preluat de către o alta, dar când se apropie, realizez șocat că este complet orb. Mi se pare destul de sinistru că participă la așa ceva, ba la un moment dat este așezat sadic pe o hintă. O călărește temător, pe față are zâmbetul înghețat, tipic al orbilor. Pipăie cu mâinile trunchiul de lemn, se vede că nu are noțiunea spațiului incert, ridicat pe verticală, aproape că se prăbușește. Fetele de la capătul celălalt au impresia falsă că asta îi face o deosebită plăcere orbului... Arpi îmi aduce o farfurie de gulaș, Ionel o cană cu două degete de palincă. Palinca este cam arsă dar merge, în schimb gulașul e delicios, poate prea multe boabe de ienibahar prin el. Lumea se adună la mese, abia atunci constat că sunt peste 70 de persoane. Se întunecă, eu mă apuc să îmi amenajez culcușul în chioșc. Între timp, Ionel aprinde focul de tabără, lumea se adună împrejurul lui, totul devine nebulos. 

 

 

 

 

 

Mi-e somn și când dau să mă culcuşesc, apare Ionel care îmi propune să merg să dorm pe bănci în camera cu șemineu. E foarte hotărât să nu mă lase să dorm afară, înhață bicicleta, eu iau “patul” și mergem. E într-adevăr fain, camera este construită exact lângă peretele de stâncă, șemineul este lângă un burtoi de piatră. Băncile sunt un pat în toată regula, e mai confortabil decât m-aș fi așteptat. 

 

 

Afară cheful este în toi, lumea a luat-o binișor în căiță după cântecele de-a valma fără cap și coadă, mă întind, și, când să adorm, ambele picioare îmi sunt prinse de niște cârcei cumpliți. Abia ies din sac, mai mult târându-mă, apoi reușesc să mă întind, încet, ca nu cumva să fac vreo ruptură musculară. Cârceii trec, deschid GPS-ul. Apoi scriu în jurnal mai mult ațipind.

 

 

 Am făcut 43 km și am urcat de la 320 la 775 m după cum arată și profilul. Destul de multișor, o spun și cârceii din picioare. E bine la Ionel, e foarte curat. Mi-a spus că cel cu merţanul cu număre de MM a apărut pe la popas la băute, este băiatul unui barosan din Gilău, un puţoi, l-a urcat rapid în mașină și l-a expediat înapoi la Gilău, avertizându-l în prealabil că dacă mai aude că procedează astfel cu turiștii, o să îl trimită înapoi cu merţanul în spate. Ionel este un adevărat cabanier, mi-a povestit cum prima cabană i-a fost luată de o viitură în 1995. Adorm fără niciun avertisment, ca împușcat.