Ca să ajungem la Cluj nu ne putem gândi decât la tren. Și nu orice fel, ci unul personal. Ideal ar fi să fie unul personalizat. Ca de obicei, dimineața vine Kalman să ne ajute să urcăm. De data asta vine din Albești călare pe bike, echipat corespunzător de parcă ai spune că plecăm împreună. Ar fi fost chiar fain. Așa cum îi e obiceiul, la 6 pontoş e în fața casei. O prinde pe Mery de coarne, eu de târtiță, și o scoatem în stradă. De acolo, călare pe ea, ață la gară, trenul e la 6.30. Odată ajunși, tot ca de obicei, dă fuga și aduce două espresso duble pe care le bem la botul biţei. Apare și P. care, ne ajută să o aburcăm pe Mery cea nărăvașă. Parcă intuind ce va urma, nimerim un vagon mai în față. E naşpa, nu e tren supraetajat, sunt bouvagoane din alea clasice, spațiul de la uși e mic așa că trebuie să intru într-un vagon, cu greu, printre scaune. Trenul se urnește, mai apuc să îl văd pe Kalman cum mă salută cu o privire invidioasă. Eh, asta-i... Caut un spațiu vital pentru Mery când apare nașul care îşi pune mâinile în cap. De data asta sincer. “Nu mai e voie cu biciclete în tren!”. “Păi cu ce să mă duc până la Cluj omule, nu am mașină şi nici pe cineva să ardă benzina până acolo pentru mine. Vă rog, plătesc...!”. “Vă înțeleg dar nu se poate, și dacă urcă supra, eu nu am cum să justific”. Apoi, meditează puțin și mă sfătuiește să o transport chiar în capăt, în vagonul de după locomotivă care e pentru „nași”. Cam naşpa, e greu cu Mery încărcată să o strecor pe culoarul îngust, dar mă conformez. Ajung aproape când trenul oprește în Dumbrăveni. Compartimentul e încuiat, nașul vine, descuie, o parchez pe Mery, apoi revin în compartimentul vecin. Dau biletul la compostat și încerc să îi strecor 10 lei, refuză. “Vorbim la Teiuș”. E totuși bine. Mă așez, pun căștile pe urechi, privesc pe geam. Ceață la greu. E cam răcoare, și eu sunt echipat de biking. Elbow, Catherine Wheel, My Morning Jackett...
Am plecat, nu gândesc nimic altceva. Sper ca măcar pe la Blaj, ceața să se risipească, e chiar frig. Nope! Soarele încearcă acolo să facă gaură-n nori, dar degeaba. După Cistei, o scot pe Mery, nașul nicăieri. Înăuntru, la Blaj urcase un tip, care fumează înăuntru și bea o cafea. Hmmm... O fi, n-o fi?! Nașul nu apare, trenul oprește exact în dreptul perechii sale care continuă spre Cluj. Mă ajută doi tineri să cobor, îl caut pe naș din ochi. Apare, întind mâna, îi strecor cei 10 lei. “Nuuu, îi prea mult!!”. Refuz târgul, a fost de treabă. Îl strigă pe nașul de la celălalt personal să mă ajute. Și ăsta pare un tip ok. îmi spune să merg la ultimul vagon, ei aici e mișto, sunt vagoane cu etaj, culmea, ultimul e clasa 1. Mă ajută doi inși să o urc pe Mery. Parchez bike-ul pe holul larg și urc la etaj pe primul scaun să pot să o supraveghez. Iese soarele. Aha, e bine! Ca un făcut, la Aiud, un boschetar nu găsește altă ușă decât aia din dreptul biţei. Dă cu capul de roată dar insistă să urce. Cobor, mișc biţa, boschetaru urcă, se uită urât. Pute îngrozitor, e mirosul acela tipic. Soios cât încape! Coboară la Războieni, de acolo, totul curge. E senin, privesc dealurile golașe de după Câmpia Turzii care m-au fascinat mereu, nici acum nu sunt decis dacă să îmi placă sau să le detest golăşenia. Urmează tunelurile, apoi trenul coboară. Cojocna, Apahida... Și nașu ăsta se târguie că-i prea mult. Nu discut, îi strecor și lui 10 lei mai mult cu forța, ne apropiem de gară. Cluuuuj!. Coborâm, ieșim în fața gării, lumea se uită curioasă. Pornesc GPS-ul care se execută docil, exact acolo unde, acasă, pe ExpertGPS pusesem punctul de plecare. Resetez totul pentru a fi gata de start. Strâng chingile, verific frânele, e cald, foarte, pentru ora 11.30. Sun pe mobil că am ajuns, apoi îl închid. Ies la drum, o călăresc și dă-i bătaie. Primele pedale, în Cluj. Uauu!
Am plecat, nu gândesc nimic altceva. Sper ca măcar pe la Blaj, ceața să se risipească, e chiar frig. Nope! Soarele încearcă acolo să facă gaură-n nori, dar degeaba. După Cistei, o scot pe Mery, nașul nicăieri. Înăuntru, la Blaj urcase un tip, care fumează înăuntru și bea o cafea. Hmmm... O fi, n-o fi?! Nașul nu apare, trenul oprește exact în dreptul perechii sale care continuă spre Cluj. Mă ajută doi tineri să cobor, îl caut pe naș din ochi. Apare, întind mâna, îi strecor cei 10 lei. “Nuuu, îi prea mult!!”. Refuz târgul, a fost de treabă. Îl strigă pe nașul de la celălalt personal să mă ajute. Și ăsta pare un tip ok. îmi spune să merg la ultimul vagon, ei aici e mișto, sunt vagoane cu etaj, culmea, ultimul e clasa 1. Mă ajută doi inși să o urc pe Mery. Parchez bike-ul pe holul larg și urc la etaj pe primul scaun să pot să o supraveghez. Iese soarele. Aha, e bine! Ca un făcut, la Aiud, un boschetar nu găsește altă ușă decât aia din dreptul biţei. Dă cu capul de roată dar insistă să urce. Cobor, mișc biţa, boschetaru urcă, se uită urât. Pute îngrozitor, e mirosul acela tipic. Soios cât încape! Coboară la Războieni, de acolo, totul curge. E senin, privesc dealurile golașe de după Câmpia Turzii care m-au fascinat mereu, nici acum nu sunt decis dacă să îmi placă sau să le detest golăşenia. Urmează tunelurile, apoi trenul coboară. Cojocna, Apahida... Și nașu ăsta se târguie că-i prea mult. Nu discut, îi strecor și lui 10 lei mai mult cu forța, ne apropiem de gară. Cluuuuj!. Coborâm, ieșim în fața gării, lumea se uită curioasă. Pornesc GPS-ul care se execută docil, exact acolo unde, acasă, pe ExpertGPS pusesem punctul de plecare. Resetez totul pentru a fi gata de start. Strâng chingile, verific frânele, e cald, foarte, pentru ora 11.30. Sun pe mobil că am ajuns, apoi îl închid. Ies la drum, o călăresc și dă-i bătaie. Primele pedale, în Cluj. Uauu!
