Ieşirea din munţi

 Noaptea a picurat puțin deși pentru început se anunța furtună. A fost un vânt zdravăn apoi a început să picure numai bine de somnifer. Mai era și râul aproape de urechi. Singura problemă ar fi fost cu traversatul lui în cazul în care ar fi crescut nivelul apei, pentru a ajunge la drum. Nu a fost cazul.

Ca de obicei dimineața în cort sunt ca drogat și-mi trebuie o perioadă să mă dezmeticesc:

 

Controlez pe GPS traseul și, pentru prima oară Garmin VISTA HcX (o sculă excepțională) a “sughițat” în chei. Semnalul de satelit este atât de slab acolo încât altitudinea s-a resetat, arată complet aiurea, îl plimb degeaba încoace și încolo, semnalul revine şi se pierde, dar acum chiar nici nu prea contează. Harta îmi arată clar cam pe unde sunt, iar waypoint-ul marcat în ziua precedentă este destul de precis. Regret doar că n-o să pot să am profilul întregului traseu parcurs, în toată splendoarea lui cu profilul unor dinți de fierăstrău. O înhămez pe Mery, deja totul funcționează șnur, aș putea face totul legat la ochi, trec râul, este mai cald decât afară, picură urât, cerul albastru a dispărut complet, asta e, păcat. Știu că drumul va fi practic tot la vale, o coborâre lină, ultimii 25 km drepţi ca în palmă. Încă sunt în chei, cam multe mașini, unele parcate aproape în apa râului. Este ciudată această lene a automobiliștilor de-a căra câțiva metri suma de bagaje pe care au transportat-o. Simt ca niște smintiți nevoia imperioasă de-a dormi cu nasul la țeava de eșapament, de-a face grătarul cu Florin Salam râgâindu-le manelos lângă grătarul cu mititei. Pe stânga, la Poiana Galdei, o cascadă superbă. Mi-o aduc aminte vag, n-am mai fost pe aici de zeci de ani. Și tata îmi povestea de ea, în liceu avusese un coleg din Galda de Sus, îl vizita des, făceau baie aici.

Știu că atunci ne-am bălăcit serios, jos este o parte de apă adâncă, acum nu aș mai face-o. În amonte, omul și-a lăsat deșeurile care pe niște marcaje mizerabile a trecerii lui imbecile prin Natură. Chiar în dreptul ei, pe drum, o familie mănâncă la botul mașinii, de fapt au întins o față de masă pe bot şi înfulecă de zor. Au oprit în drum, numai că drumul este mai mult decât îngust, greu se strecoară două mașini una pe lângă cealaltă. Faptul că trec alte mașini şi le condimentează micul dejun cu praf și gaze arse nu îi deranjează deloc. Îi privesc în toată nesimțirea lor aproape candidă și aleg să îmi continui coborârea conștient că, cu fiecare kilometru cu care mă apropii de “civilizație” voi vedea tot mai multe scene similare. În fapt, am nevoie de o nouă readaptare, nu?!. La cabana “Galda” full de automobile. Mai jos, încep să se iţească cabane, nu foarte multe și de dimensiuni totuși decente, ba chiar unele sunt chiar cochete. Intru în cheile Galdei și peisajul seamănă decupat cu cel din filmul Winnetou al copilăriei.

Nu sunt la fel de spectaculoase ca și Cheile Întregalde, dar au un farmec straniu, aproape marțian. De aici, totul devine aproape rutină. Încep să apară porțiuni asfaltate, la Galda de Sus, în stânga, Piatra Cetii ca o căpățână de zahăr al cărei profil îmi fascinase copilăria, o zăream în fiecare dimineață din satul bunicilor, Crăciunel.

Din Benic, un asfalt lamă. Media este de peste 20 km/h, aproape că nu sunt nevoit să dau din pedale. Trecerea la șes se face aproape brusc, Galda de Jos este deja comună de şes, ici colo câte o coastă calcaroasă. Se vede Teiuşul în stânga, Podul Mureș, spre unde merg cerul este vânăt. Știu o scurtătură la Coşlar, este pe lângă linia ferată, regret că am ales această variantă, deh, leneșul mai mult aleargă deși am apelat la aceasta numai pentru a evita nebunia de pe E1. Drumul trece printr-un depozit de gunoi ad-hoc, pute exact a ce trebuie să pută un astfel de loc. Este pentru prima oară după aproape două săptămâni când aerul respirat își ia nasul la purtare. Automobile în depășire, nebunia de care parcă abia scăpasem. Parcă nu e chiar atât de naşpa ca de la Cluj la Gilău, dar nici plăcut. Crăciunelul se zărește în depărtare, dealurile nu s-au schimbat deloc. Doar că, în sat a mai apărut o biserică, acea greco-catolică, într-un sat exclusiv greco-catolic biserica nu a fost retrocedată de către ortodocși, astfel că oamenii și-au construit o alta, o copie aproximativă a Catedralei Metropolitane de la Blaj. Ajung în sat exact când lumea iese de la biserică. Dintr-un foc mă întâlnesc cu patru veri și verișoare, practic sunt rudă mai apropiată sau depărtată cu mai bine de jumătate din sat. Le trebuie ceva timp să se dumirească cine sunt, Tincuța își face cruci, râd, mai în spate se șușotește, se întreabă, au rămas la fel de curioși. Cu siguranță știrea va ajunge înaintea mea la vărul Ion unde o să mă cazez. Crăciunelul nu are nevoie de Messenger, aici a fost inventat Internetul cu mult înainte, când nu era nici măcar electricitate. Simt o bucurie imensă, adevărata mea casă a fost mereu aici.

Profilul arată oarecum plat dar am făcut 40 km și prima jumătate a fost o coborâre lină, continuă, de pe la 680 m altitudine.

Mă cazez la vărul Gugu (Ion) seara ne adunăm verii la un pahar de vorbă, râdem, povestim, ne amintim de vremea când eram copii și făceam toate nebuniile din lume. Voi rămâne în Crăciunel vreo două zile, merg până la ”apă sărată”, îmi voi vizita rudele și apoi pe tren acasă. Abia aștept să-mi programez traseul pentru anul viitor.

Mogoş-Întregalde

De la Mogoș, mai bine zis de la gazda mea Ioana Miclea, biţa o ia la vale nebunește pe asfaltul proaspăt. E un vând cumplit, se vestește a ploaie, plec oarecum nedecis, dacă vântul o să înceteze, cu siguranță o să înceapă ploaia. Și nu orice fel de ploaie. Intru în centrul comunei cu 55 km/h și așa și ies, ca o nălucă, apucând drumul către intersecția unde trebuie să o fac la dreapta. Nu am auzit lucruri foarte bune despre porțiunea ce urcă și, când privesc locul unde trebuie să ajung, realizez că va fi o plimbare de câțiva kilometri în care trebuie să o împing pe Mery de coarne. Trec un pod și de acolo drumul o ia pieptiș la deal, este exact același soi de pantă care te scoate către Bucium. Mogoș este de fapt într-o căldare, și, oriunde ai ieși, te confrunți cu pante care nu știu cum sunt abordabile de către mașini în timpul iernii. Vânt, soare, nori negri, mai și picură. Urc serpentine abrupte și îmi iau gândul că aș putea prinde vreo porțiune care să mă lase să urc pe biţă. Drumul intră într-o pădure de brad, și, când privesc spre lizieră, încremenesc! Hrib după hrib, muscăriţe, gălbiori, atâtea nu am văzut de când sunt. M-aș opri să le culeg dar oricum nu am unde să le pun, iar într-o plasă m-ar încurca la mers. Nu ratez ocazia să pozez câteva... Așa că trec cu jind, mă depășește un ARO aproape sufocat de efort, după el trage o remorcuţă cu fân. Totuși se circulă și cu automobile. Mă mai opresc, găsesc niște izvoare unde îmi împrospătez provizia de apă, în dreapta un nor negru cu reflexe verzui, nu am cum să grăbesc pasul, sunt abia la jumătatea pantei. Vântul se oprește, știu că vine ploaia, ochesc un brad bătrân, este cel mai sigur adăpost, cine a umblat prin păduri de brad știe că, chiar după cea mai torențială ploaie, la poalele brazilor, lângă trunchi, pământul rămâne uscat. O înghesui pe Mery sub un altul, îmi scot pelerina și mă ghemuiesc sub copac. Ploaia se pornește instantaneu, ca și cum cineva ar fi tăiat cu o sabie punga supra plină a norului. Toarnă, nu văd niciun picur de ploaie. Cu toate acestea, acolo unde sunt e uscat, mă așez confortabil și admir cum trăsnește către Mogoș. Ploaia trece exact cum a pornit de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, măcar n-o să mai am parte de praf. Ajung într-un final pe culme, de unde se vede căldarea Mogoşului ca din avion.

Apoi trec către Valea Galdei, stupoare, acolo drumul e perfect uscat. Este la fel de abrupt ca acesta ce l-am urcat, mă sprijin pe frânele biţei, e ca și cum aş coborî un perete, dacă o fur aici e naşpa rău. Totuși, Mery se comportă exemplar, frânele țin la tăvăleală, nu am coborât niciunde o astfel de pantă. Aici pădurea este complet de foioase, ce schimbare incredibilă la doar câțiva zeci de metri. Drumul este plin de șanțuri săpate de șuvoaie, trebuie să fac echilibristică, cu toate acestea refuz să merg pe lângă biţă. Apoi panta se mai domolește și, așa cum analizasem pe harta GPS-ului, va urma iarăși o lungă porțiune de coborâre. Este mai greu decât la urcat, aici stai cu tot corpul încordat, cu simțurile ascuțite, este suficientă o piatră abordată greșit pentru a ieși în decor. În stânga nu ar fi problemă, este pădurea pe o coastă abruptă, dar în dreapta este o vale abruptă unde nu ai nicio șansă să ajungi întreg. Admir peisajul, este ALTUL, aici urcă curenţi calzi pe culoarul Galdei. Ici colo o casă, intru în Ghioncani care încă aparține de Mogoș, se remarcă doar printr-un gater care duduie și grămezile de rumeguș. Două mocănite coboară cu găleți din munte, au fost probabil după afine. Nici nu apucă să mă zărească prea bine, apoi case părăsite și, dintr-odată în dreapta, înainte de Ivăniş (sau în Ivăniş?!) jos, în stânga, zăresc un vârtej. Știam că mai există în Apuseni așa ceva, nu știu dacă se mai face pănură, dar arată grozav, sunt fericit că mai am ocazia să zăresc așa ceva...

Valea se lărgește neverosimil pentru o zonă unde există unele dintre cele mai frumoase chei. Pare o zonă de unde oamenii au fugit, chiar și cele câteva mașini oprite pe lângă care trec, par oprite acolo de ani buni. Oameni, deloc. Traversez râul Galda de câteva ori, apoi, în vale în dreapta, apar Cheile Găldiţei. De aici nu apar chiar atât de spectaculoase, dar, calcarul are frumusețea lui, este mai docil cu apa și tocmai de aceea, se lasă modelat spectaculos în turnuri, turnulețe, tunele, peșteri. Aş fi putut să merg să campez în Cheile Găldiţei, în centrul Întregalde se face intersecția către acestea. Nu știu de ce n-o fac, las biţa să curgă la vale, îmi propun să stau acolo și să bat cu piciorul atât Cheile Întregalde cât și cele ale Găldiţei. După biserică, drumul se înghesuie, pârâul și mai și, devine doar un șuvoi spectaculos, zăresc Cheile Întregalde.

Mi-aș dori un loc de campare mai puțin accesibil, și, chiar îl găsesc. Mai la vale de un grup de studenți cu corturile, peste pârâu, o poiană numai bună de așa ceva. Sunt urme de foc, nu mă bucur, deja știu că mă așteaptă și ceva gunoaie. Cobor, și trec cu Mery prin apă. Este neașteptat de caldă, la mijloc trece de genunchi dar bagajele rămân uscate. Mă apuc să fac ceva curățenie, dar, când să montez cortul, o ploaie cu soare mă obligă să mai aștept. Nu e plăcut să dormi într-un cort ud. Vântul este de-a dreptul furtună, acum voi afla cum se poate monta cortul în astfel de condiții. În ciuda temerilor, reușesc. Mai greu, e drept, dar e OK totul. Îl plasez într-o zonă mai puțin vizibilă de la drum, iar biţa o parchez în pădure și o acopăr cu foaia de cort, n-o mai văd nici eu de aici de la zece metri. Dovadă că nu sunt foarte vizibil, la un moment apare o Dacie papuc cu număr de Mureș, sunt niște tineri, dau să treacă, abia apoi mă zăresc și se răzgândesc, mă salută și coboară ceva mai la vale în căutarea unui alt loc accesibil. Aș încerca inutil să aprind acum focul deși, mi-este o foame de lup. Nădăjduisem să caut niște ciuperci, dar a aprinde focul în aceste condiții ar fi o adevărată nebunie. Nu prea am altceva de mâncare, la trei kilometri mai sus trecusem pe lângă un magazin-crâșmă, decid să fac o plimbare până acolo. Pun în rucsac toate lucrurile de “valoare”, trec apa şi mă îndrept spre magazin. Trec pe lângă grupul de studenți, joacă volei, se bronzează, băieții par destul de matoli. Merg prin soare, în dreapta pândește iarăși un nor vinețiu, ajung la magazin. La mese, obișnuiții clienți alcoolizați pe care îi regăsești în miezul zilei în fiecare comună. Nu sunt deloc amabili, te privesc urât, sunt exact acea faună care o regăsești peste tot, oamenii lipsiți de ocupație, cu alcoolul în cap toată ziua. Nici vânzătoarea nu este excesiv de prietenoasă, îmi fac cumpărăturile și plec rapid, este cu siguranță un loc care îmi displace profund. Revin la cort, deschid o conservă de costiță cu fasole, pâinea este bună, aflasem că este făcută la Cricău. Sunt deja nume de localități cunoscute mie, sunt aproape de locurile copilăriei. Picură iarăși, apoi ceva soare, dar vânt cât încape, cortul vibrează nervos, mă gândesc dacă nu cumva în toiul nopții mă voi trezi sub cerul liber. Întăresc corzile, mai asigur ancorele, apoi mă strecor înăuntru unde este încă foarte cald. Îmi pun lanterna de cap și citesc pe “sărite” din Walden. Pereții cortului se zbat, vântul este atât de puternic încât nu aud nici măcar curgerea apei deși sunt doar la doi metri de râu. Sper ca vremea rea să înceteze, am chef să fac a doua zi niște ture. Desigur că adorm cu lampa pe frunte, mă trezesc pe la nu știu ce oră, sting lanterna, vântul pare să se domolească. Dorm ca anesteziat, dimineața mă trezesc picurii de ploaie. Nu plouă foarte tare, vântul nu mai bate deloc, în schimb barometrul nu promite nimic bun. Cu toată ploaia, reușesc cu ajutorul unui mesteacăn să încropesc un foc, cafeaua fierbe, ehee, se schimbă treaba! Pe drum, două jipane cu număr străin, șoferii mă salută, ei merg la deal trăgând după niște remorci cu motociclete de teren. După cum se arată, va fi o zi complet naşpa, fac o scurtă plimbare de recunoaştere. Cheile sunt extraordinare, mi le aduc vag aminte, am mai fost aici într-o excursie cu școala prin clasa a V-a. Turnuri, turnulețe, șuvoaie, ce frumusețe! Ajung la concluzia că nu voi putea face cele două trasee, picură enervant, nu este deloc plăcut să stai toată ziua în cort privind cum afară murează. Am de luat o decizie care nu mă bucură foarte mult, zilele următoare îmi vor dovedi că am fost inspirat. Adun cortul, trebuie să plec. Ce păcat, dar îmi promit să revin aici să “purec” zona. În fond, de la Sighișoara până la Teiuș este o nimica toată, iar de acolo, o plimbare de plăcere... Revăd profilul traseului parcurs de la Mogoș până aici la Întregalde. Hmmm...

Către Mogoş cu popas la Ioana Miclea în Poienile Mogoș

La Detunatele mi-am “aranjat” următoarea cazare la Mogoș. Cum? Exact pentru că nu cred în întâmplări, trebuie doar să Iași fiecare ACUM să curgă fără să interii cu nimic. Când coboram cărând recolta de ciuperci, urcau trei tineri. Surorile Roxi și Lolo şi prietenul lor, Mihai. Toți din Turda. Rătăciseră drumul către ghețarul de sub Detunata Flocoasă. I-am îndrumat, apoi ne-am revăzut la Vetălău. Am intrat în dialog, erau interesați de trip-ul meu, de echipamente, ce mai, o companie plăcută. Fetele erau într-o scurtă vacanță la mătușa lor din Mogoș. I-am întrebat dacă nu mi-aș putea pune cortul în grădina mătușii, desigur, nu era nicio problemă, mi-au explicat unde stă mătușa, au plecat. Anul trecut, când am făcut această porțiune în sens invers, am poposit tot la Mogoș, dar am fost “cazat” la dispensarul medical din localitate prin bunăvoința doctorului Horia Avram. Acum aș fi preferat din nou cortul...sau o șură cu fân.

Dimineața următoare, mă trezesc iarăși cu noaptea și cu Vetălău în cap. S-a sculat și el devreme, trebuie să plece la Izbita unde are o pădure și musai trebuie să bem cafeaua împreună și să mai facem o ședință de “furtună-n creier”. Așa și facem, e plăcut dimineața când încă totul este umed de rouă, nu mai terminăm de povestit. Apoi, Vetălău își ia rucsacul și coboară pe scurtătură către Valea Şesii. Eu mai trebuie să aștept să se zvânte cortul, îl desfac şi-l întind pe claia de fân. Apoi, ritualul deja devenit rutină a bagajelor. Deja le pot face cu ochii închiși, am o anumită ordine inversă pentru a putea aborda în caz de necesitate (a se citi ploaie), țoalele de protecție. La sfârșit adun cortul, sunt tot mai mulțumit de el, este un Cavery Cubby luat de pe internet la un preț foarte bun, (celor interesați, www.montline.ro). Este acceptabil de ușor, are un mic antreu pentru rucsac și alte bagaje, nu transpiri înăuntru, a trecut și proba ploii, și nu orice fel de ploaie ci o rupere de nori, și, cum aveam să constat doar peste două zile, și pe cea a vântului puternic. “Echipamentele” de camping de la supermarketuri nu sunt decât niște țepe ieftine. Din fericire, poți cumpăra și la noi echipament de calitate la prețuri zic eu rezonabile, vă mai sfătuiesc să mergeți pe www.craimont.ro. Tot mai mult realizez cât de mult înseamnă să pleci într-o astfel de aventură având cu tine o biţă de calitate și echipamente sigure și ușoare. Deci, plec de “La Fefeleaga”, urmează cei doi kilometri de coborât abrupt, de sus de pe potecă văd drumul “arat” de tafuri și îmi vine să râd că mi-am închipuit că voi putea urca cu biţa încărcată pe aici. Nici cu ea descărcată nu ar fi fost vre-o șansă. Și, profund inutil, pentru că nici la coborâre nu aș fi putut-o folosi. Ajung la casa unde am garat-o pe Mery, gazda este în bucătărie, în timp ce îmi aranjez bagajele în gențile biţei, ea îmi scoate apă proaspătă din fântână. În spatele casei, un duș natural, un pârâu cu o cascadă. Mă spăl, mai bine spus mă bălăcesc, este grozavă apa de munte, nu aș mai ieși de sub “duș”. Odată biţa încărcată îmi iau rămas bun și plec, ies pe poarta mare, mai am o porțiune noroioasă, de aceea am și rămas cu bocancii în picioare, apoi la drumul principal, trec din nou la sandale, este mult mai comod. Mă așteaptă un urcuș zdravăn. Îmi reamintesc pe unde am coborât anul trecut, nu e o distanță mare, dar iarăși voi ajunge la peste 1000 m, pentru ca apoi drumul să coboare abrupt în Mogoș. Purced la treabă, am chef de pedalat, mai am cam doi kilometri de asfalt, după care urmează cel pietruit. Anul trecut îl coborâsem după ce, noaptea precedentă plouase ca la ecuator, era tot plin de pâraie, spălat pe alocuri, cu lemne și bolovani aduse de torenți până în mijlocul drumului. Îmi “calibrez” efortul, nu mă grăbește nimeni aşa că, trag constant.




 La intrarea în Bucium Poieni, unde deja drumul începe să o ia pieptiș, simt în spate două biţe, sunt surprins, mă uitasem în retrovizoare cu doar câteva minute înainte și nu văzusem nimic, mă gândesc că or fi doi localnici ieșiți de pe un drum secundar, apoi cu coada ochiului zăresc doi mtb-iști echipați stock trăgând la deal. Mă salută cu “hello” foarte interesant, mi s-a mai întâmplat pe Breite când iarăși am fost confundat cu un străin, este totuși trist, înseamnă că încă români “ca noi” sunt destul de rari pe șosele și ne confundăm reciproc cu bikerii străini. Constatăm că suntem totuși români, băieții sunt arădeni, sunt în tură rapidă, au doar acele rucsace mici tipice de tură scurtă, realitatea este că astfel poți face în câteva zile trasee de sute de kilometri în Apuseni. Pentru că avem ritmuri diferite, decidem să ne oprim într-un loc “drept”, facem cunoștință, primul este Eggy (Egon Pommersheim), “ultimul neamţ”, cum spune el, din Arad. Sunt bikeri adevărați, cu echipamente jos pălăria, le explic cum să găsească “scurtătura” către Brădeşti de unde să meargă către Huda lui Papară, și îi sfătuiesc să ocolească Băişoara unde este full de “turiști”. Ca să ajungă la Fântânele, îi sfătuiesc să tragă o scurtătură pe care cu biţele acelea o traversează fluierând. Plus că zona este practic neumblată și e de o frumsețe ireală. Apoi ne despărțim, îi văd cum trag la deal, plec și eu în ritmul meu. Drumul intră într-o pădure de fag, serpentinele se succed monoton dar plăcut, valea rămâne tot mai jos, altimetrul îmi arată că urc constant. Dar mai am încă de tras, dar, parcă cu cât e mai abrupt (decent de abrupt) plăcerea este și mai mare. Trec pe lângă niște țapinari, mă salută râzând, probabil că mulți se întreabă în tăcere “ce l-o fi apucat și pe ăsta să tragă pe un astfel de drum cu o bicicletă încărcată până la refuz, când sunt mașini?!”. Ies din pădure, urmează bifurcația ce duce la Poiana Negrileasa, rezervație naturală de narcise sălbatice, eu aleg drumul asfaltat către Poienile Mogoș care urcă pieptiș. Este ultima porțiune şi cea mai abruptă, ultimii metri îi merg pe lângă opintindu-mă în coarnele biţei, mă și opresc pentru a fotografia valea Bucium de unde am urcat. Drumul apare ca o cicatrice albă în verdele încă crud al pădurii.

Aici sus suflă un vânt răcoros, se vede vârful Geamăna, în fața lui, Detunatele. Mă pregătesc de coborâre, ar fi cea mai abruptă, îmi aduc aminte cum anul trecut am împins biţa la deal de mi-au ieşit ochii. O las pe Mery să “curgă” și ajunge aproape instantaneu la 55 km/h. Este deja o viteză exagerată, dar e grozav. Până în centru ar fi aproape 6 km de coborâre abruptă dar trebuie să fiu atent să nu ratez casa mătușii unde ar urma să înnoptez. Și fac bine că sunt atent, după o curbă apare casa, de fapt recunosc locul după mașina lui Mihai. Frânez până înroșesc discurile, și ies de pe drum la umbra unui măr imens. Nici țipenie, mă latră anemic niște căței simpatici, sunt mult prea extraterestru chiar și pentru ei, astfel că domniile lor renunță repede. Întreb o femeie din casa vecină unde sunt tinerii cu mașina, îmi arată casa pe care o ochisem cu jind înainte, o adevărată casă moțească de o frumusețe pe care n-o poate egala după gustul meu, nimic din ceea ce se construiește acum. Las biţa şi intru în curte. Lumea este în conie (bucătăria de vară), sunt întâmpinat cu bunăvoință, mătușa Ioana ține un curs de tricotaj nepoatelor. Este exact aceeași atmosferă pe care o regăsești peste tot în Apuseni. Oameni aspri la prima vedere, moții sunt extraordinari de primitori, din tinerețe am bătut potecile acestei zone și nu am fost niciodată refuzat. Am dormit în șuri cu fân, în clăi, în case, peste tot am fost omenit cu ce aveau mai bun, am fost tratat cu acel respect nefiresc pe care îl au moţii pentru “domni”. Deşi, ar trebui să fie taman invers. Noi, am uitat ce înseamnă omenia, orașul ne-a făcut egoiști, hapsâni, indiferenți, suspicioși. Nu ești nevoit să dai explicații, sunt bucuroși dacă ești în temă cu subiectele care îi preocupă pe ei. Crescutul animalelor, cositul, tradițiile. Din păcate și de acolo tinerii lipsiți de orice perspectivă au luat drumul străinătății. Din Mogoș sunt plecați aproape 300. Și acolo regăsești “modelul” nou, cu mașină din care bubuie manelele, cu păr gelat, lănţoaie și cercei la gât, genul de cocălar rupt de realitate. Trist. Nepoatele se pregătesc să coboare în centru, îi însoțesc, poposim la o bere unde povestim. Este o căldură sufocantă dar bate și vântul, semn că vremea stă să se schimbe. De fapt și barometrul îmi arată că e ziua “Schimbării la față”, dată considerată ca fiind practic prima zi de toamnă. Urcăm povestind, se apropie seara, cu toate astea soarele dogorește și asfaltul emană și el căldura înmagazinată peste zi. Am avut ocazia să percep diferența mai mult decât sesizabilă dintre drumul pietruit și cel asfaltat. Este drept că cel asfaltat oferă bicicletei o ușurință apreciabilă la pedalat, în schimb, pe vreme caldă, te topești chiar și pe biţă. Trecem pe lângă case vechi, grajduri tipice peisajului “mocănesc”, din păcate, totul este “pe ducă”. Ce se construiește acum nu mai are nimic cu civilizația lemnului atât de tipică acestui colț de lume. Case din BCA-uri, turnulețe năstrușnice, culori țipătoare.

Ajunși acasă, facem un foc în grădină (un colţ de rai) și pregătim frigărui. Vine și mătușa Ioana și fata acesteia sosită din Hunedoara. Mătușa Ioana are un umor extraordinar, o minte vioaie, dar mai ales un dar al povestitului cum rar am întâlnit. Îmi povestește de pe timpuri întâmplări din zonă, toate sunt cu schepsis și multă multă ironie.

Este un noroc că am cunoscut-o pe acestă femeie, descendentă după câte mi-a spus nepoata ei, istoric, din Crișan, răsculatul care și-a pus capăt zilelor în închisoarea Bălgradului, alegând sinuciderea în locul tragerii pe roată. Da, Crișan era chiar din Mogoș. Aceștia sunt moții, în fapt, acesta este ardeleanul tipic, nu foarte guraliv dar plin de ințelepciune și umor. Mă simt un răsfățat, frigăruile sunt excelente, se înfruptă și cățelul Patrocle, și pisicile. O întreb dacă pot schimba dormitul în cort cu cel în podul grajdului, în fân. Eheee, mă înțelege, nimic nu se poate compara cu dormitul în fân, astfel că urc să îmi amenajez culcușul. Este fân proaspăt, miroase intens a iarbă, e un parfum de-a dreptul halucinogen. Nici nu știu unde să mă cuibăresc, aleg lângă perete pentru că de acolo pătrunde aerul proaspăt, mai ales că s-a pornit să bată un vânt bezmetic, semn că vremea se schimbă. Dormitul în fân are ceva aparte. Copil fiind, la țară, preferam acel loc încă de la începutul vacanței, celui “normal”, în pat. Iar când mai e şi furtună și se prăvale o ploaie de vară, este un vis. M-am culcuşit și în clăi de fân, când hălăduiam tot prin Apuseni, te simți ca într-un uter, afară poate să plouă să și să tune de să rupă pământul, înăuntru nu se aude aproape nimic. Este cel mai sigur loc de dormit. Când mergeam în tabere cu corturile acelea grele, militare, care nu izolau practic deloc, primul lucru după montare, umpleam pe jumătate corturile cu fân. Atunci nu era nici saci de dormit, nici izoprene. Din păcate nici folii de plastic, astfel că, orice ploaie mai acătării pătrundea prin acoperiș. Dar, atunci asta aproape nu conta. Și acum, mă culcuşesc, nici nu simt că aș sta culcat, parcă aș dormi suspendat în imponderabilitate. Nici nu mai am timp să savurez momentul că mă cufund în somn. Păcat. Dimineața, un mic dejun cu slană, ceapă, caș, lapte, cam tot ce poate fi mai delicios aici. Apoi, fiecare ne pregătim de plecare. Cei trei prieteni tineri pleacă spre Abrud pentru a lua drumul Turzii, eu, mai încet, o înhămez pe Mery. Îmi iau rămas bun de la Ioana Miclea și fiica acesteia și mă cocoț pentru a coborî nebunește către centrul Mogoşului. Ca de obicei, captez profilul acestei părți de drum. Frumos, nu?!