Cei mai bine de 50 km îi pot împărți liniștit în două părți distincte. Prima, un (încă un urcuș) și o coborâre incredibilă, precum și o revenire în lumea asfaltului, a gazelor de eșapament, adică în “civilizație”. Am strâns și am plecat către așezarea Blăjoaia, nu știam prea clar ce voi găsi acolo. Îmi surâdea ideea să poposesc prin preajmă-i numai că, planul din cort nu se potrivește totdeauna cu cel din târg. Mi-am strâns șatra după binemeritata cafea și am plecat tacticos la drum. Ionel îmi explicase că după Blăjoaia drumul coboară pe Valea Bistrei, dar, după cum îmi arăta harta din GPS, mai aveam ceva de urcat. S-a dovedit că era chiar mult de urcat, Blăjoaia nefiind decât un punct intermediar unde nici nu merita să poposesc. Someșul se tot micșorează, totuși, parcurg până acolo un traseu fabulos. Cascade, vârtejuri, în plină pădure. Apoi, de departe sesizez “simfonia drujbelor”, fapt ce nu îmi face nicio bucurie. Ajuns la 1300 m, ies într-un luminiș, sunt de fapt destul de sus, departe în dreapta o așezare a tăietorilor de lemne, ifroane, tafuri, camioane. Și aici “rechinii lemnului” s-au pus pe treabă, au cumpărat pe mai nimic pădurile private și acum le vin de hac. Este un jaf ca la carte, totuși nu văd coaste defrișate aşa cum am văzut în Neamț sau Bucovina. Asta dacă te poate încălzi cu ceva. Tabăra de copii Blăjoaia este închisă și în paragină. Păcat, o clădire care nu arată nici rău și care s-ar potrivi perfect pentru un popas turistic. Privesc în spate, nori negri se grăbesc să mă ajungă din urmă. Din păcate, nu pot trage tare, merg mai mult pe lângă Mery, drumul este desfundat, intru prin gropi noroioase, re-intru în pădure, apoi iar o porțiune de pășune unde câțiva inși repară un taf. Din taf, urlă în draci o manea. Cei de lângă taf mă privesc destul de urât, îi salut, unul dintre ei dă din cap fără nicio plăcere. Ies din zona devastată, în spate durduie și trăsnește, deja ochesc un sălaș unde să mă adăpostesc sau un brad viguros.
Ajung în dreptul lui și abia ajung sub streașină când se pornește potopul. Trăsnetele izbesc cu o frecvență de metronom, lotuși ploaia nu ține mult, a fost chiar marginea frontului. Aici Someșul este doar un pârâu amărât, urc iarăși pe biţă și trag la deal. Trec pe lângă pășuni și mlaștini, caii pasc în liniște și mă privesc nedumeriți.
GPS-ul îmi arată 1530 m, din partea cealaltă urcă anevoie un camion cu număr de Alba. Mă salută, e granița dintre Cluj și Alba. Este și o casă, la dreapta merge un drum, aflu că duce la Albac. Dar, eu aleg Valea Bistrei, găsesc un drum pietruit dar uimitor de neted, las biţa la vale să curgă, este o nebunie. În dreapta, jos, Bistra, nişte chei frumoase, în stânga, perete de piatră. În spate, iarăși furtună, de data asta pare să vină direct pe mine. Cobor nebunește, frânez chiar acolo unde panta are înclinația unei trambuline de sărit cu schiurile. Frânele se încing, e proba de foc pentru o biţă super încărcată. Pe alocuri GPS-ul îmi arată că viteza este de 35 km/h, nu gândesc nimic, totul este doar adrenalină. Tună și fulgeră, în față, un tractor coboară cătinel cu o remorcă plină de lemne. Îl depășesc la mustață, am avut senzația că șoferul m-a văzut, dar când trec ca o nălucă pe lângă cabina deschisă îl aud pe șofer exclamând: “Bată-l Dumniezo să-l bată că nu-l văzui!”. Continui coborârea, apoi, la un moment, încep să sesizez că nu m-ai am suficient control. Mă tem să nu se fi slăbit șuruburile de la ghidon, noo, este “doar” o pană pe spate. Și furtuna e pe mine, opresc într-un loc unde chiar nu am unde mă adăposti. Timp să schimb camera n-am, iau pompa și umflu roata în viteză, tractorul mă ajunge, șoferul și însoțitorul opresc, mă salută, “No, care-i baiu’?”. Vor să mă ajute, îi întreb dacă undeva mai jos am unde mă adăposti. La 3 km mai jos este un soi de bar, tractorul pleacă, eu mai trag câteva pompe, sper să mă țină până acolo. Urc și o iau la vale nebunește. De data asta sesizez cum tractoristul urmărise mereu retrovizoarea, trage riscant de mult până pe marginea prăpastie pentru a-mi face suficient loc de trecere și îmi amintesc de tirurile cu număr de Bucale ce mă depăşeau criminal de aproape. Simt că roata se dezumflă iar, dar mai ține, ajung la restaurant odată cu ploaia. Fata patroanei vine și îmi deschide ușa unui șopru unde să mă adăpostesc. Toarnă cu găleata, e ca în saună. Prin ploaie merg să îmi cumpăr un suc și mă apuc să dau roata jos. E grozav, prin ușile larg deschise nu văd decât o perdea deasă de apă de parcă șopronul ar fi fost construit sub o cascadă. Schimb camera, montez roata și aștept să treacă ploaia. Ține o jumătate de oră, din spate un senin ireal și un soare care prăjește. Între timp apare și patronul cu un ARO cu marfă, îl întreb dacă ar fi undeva mai jos vreo pensiune, îmi explică că abia după intersecția către Abrud. Nu-mi convine, e zona unde umblă șoferi, turiști de duminică, decid să trag până la Roșia Montană. Până la Gura Roșiei nu e problemă, dar după aceea urmează urcușul acela nebun cale de 7 km, porțiuni înclinate ca la Alpe d’Huez. Dar, odată luată decizia, o iau din loc, timp este suficient. Trec podul peste Arieș spre Abrud, nu e foarte circulat și, totuși cei care circulă par mai grijulii cu un biet biciclist rătăcit. La un magazin opresc, simt iarăși nevoia de ceva dulce și de o apă minerală. Iau o înghețată și un Borsec rece, stau afară pe bancă și halesc înghețata, beau apa...ca pe apă, mai iau o alta de rezervă. Ajung la Gura Roşiei. De acolo, sunt conștient că o să merg mai mult pe jos, ar fi o tâmpenie să trag pe pante pe care, chiar și fără bagaj, abia le-aș putea aborda. E de fapt o cățărare, sunt pante de 9-18 grade. Desigur, la plecare problema se va schimba radical în favoarea mea și a lui Mery. Așa că o iau cătinel, prima parte împing la deal cam cum împinsesem anul trecut când scurtasem pe la Corna. Urc practic pe fundul unui viitor lac cu nămoluri cianurate și trag în gând o înjurătură. Pe porțiunea relativ dreaptă, urc iar, trec pe lângă copii jucându-se dar și pe lângă case părăsite pe care sunt amplasate mândre plăcuțe din care afli că sunt proprietatea “Gold Corporation”. Ți se face scârbă, mă gândesc ce o fi fost în capul bieților oameni. Le-au trântit un purcoi de bani sub nas şi şi-au vândut sufletul. Ajung în centrul Roșiei. Ca de obicei trag la magazinul “Bereţkoaiei”, mă recunoaște imediat. Las biţa rezemată și îmi iau din frigider o bere rece pe care o suflu. Întreb dacă “Sistar” Steph este la birou, nu știe sigur, dar sesizez că ceva nu e în regulă. Din biroul Soroş iese Sorin, feciorul ei, dăm mâna. De data asta, decid sa las biţa la birou și să iau cu mine strictul necesar. Cumpăr fructe pentru fetele de la Eugen David, ajung la birou. Dinăuntru iese valvîrtej și îmi sare în brațe, “Sistar” Steph. Am ajuns la Roșia, în inima protestului împotriva ticăloșiei cu care sunt vândute nu numai o parte din Țara Moților, dar și sufletele oamenilor de aici. Bem o pălincă, schimbăm primele impresii de-a valma, Ştefania cealaltă este la Cluj, acum la birou este o voluntară, Laura. Se cam întunecă, aș putea rămâne să dorm acolo, dar prefer să îmi fac rucsacul și să plec la Eugen. Cum care Eugen?! Președintele Alburnus Maior, la care de câțiva ani îmi fac o parte de concediu. Ajutând la “polog”, la strâns prune, și unde sunt ca acasă. Cobor pe “la Gheorghe”, clăile sunt strânse, câinele răgușit al lui Vasile “Ungurul” mă latră nervos. Acasă, în bucătărie, doar Mona. Ceilalți sunt după animale, la muls, rupți de oboseală după o zi de polog. Mai au?! Da, îmi spune Mona, deci am nimerit chiar bine. Mă odihnesc, apoi de afară Eugen...“Măi Sande, eu credeam că ajungi abia săptămâna viitoare!! Da ai venit numai bine, mai e de strâns...“. Bem câte un pahar de afinată, simt cum mă topesc. Am ajuns la Roșia Montană într-un loc care NU este de vânzare și unde mă simt precum în sânul lui Avram.
A fost unul dintre cele mai lungi și dificile trasee (mai ales datorită penei de cauciuc nimerită când furtuna era pe mine). A fost și partea unde am depășit (la colonia Blăjoaia) peste 1500 m altitudine. Un trip grozav!
