La Detunatele mi-am “aranjat” următoarea cazare la Mogoș. Cum? Exact pentru că nu cred în întâmplări, trebuie doar să Iași fiecare ACUM să curgă fără să interii cu nimic. Când coboram cărând recolta de ciuperci, urcau trei tineri. Surorile Roxi și Lolo şi prietenul lor, Mihai. Toți din Turda. Rătăciseră drumul către ghețarul de sub Detunata Flocoasă. I-am îndrumat, apoi ne-am revăzut la Vetălău. Am intrat în dialog, erau interesați de trip-ul meu, de echipamente, ce mai, o companie plăcută. Fetele erau într-o scurtă vacanță la mătușa lor din Mogoș. I-am întrebat dacă nu mi-aș putea pune cortul în grădina mătușii, desigur, nu era nicio problemă, mi-au explicat unde stă mătușa, au plecat. Anul trecut, când am făcut această porțiune în sens invers, am poposit tot la Mogoș, dar am fost “cazat” la dispensarul medical din localitate prin bunăvoința doctorului Horia Avram. Acum aș fi preferat din nou cortul...sau o șură cu fân.
Dimineața următoare, mă trezesc iarăși cu noaptea și cu Vetălău în cap. S-a sculat și el devreme, trebuie să plece la Izbita unde are o pădure și musai trebuie să bem cafeaua împreună și să mai facem o ședință de “furtună-n creier”. Așa și facem, e plăcut dimineața când încă totul este umed de rouă, nu mai terminăm de povestit. Apoi, Vetălău își ia rucsacul și coboară pe scurtătură către Valea Şesii. Eu mai trebuie să aștept să se zvânte cortul, îl desfac şi-l întind pe claia de fân. Apoi, ritualul deja devenit rutină a bagajelor. Deja le pot face cu ochii închiși, am o anumită ordine inversă pentru a putea aborda în caz de necesitate (a se citi ploaie), țoalele de protecție. La sfârșit adun cortul, sunt tot mai mulțumit de el, este un Cavery Cubby luat de pe internet la un preț foarte bun, (celor interesați, www.montline.ro). Este acceptabil de ușor, are un mic antreu pentru rucsac și alte bagaje, nu transpiri înăuntru, a trecut și proba ploii, și nu orice fel de ploaie ci o rupere de nori, și, cum aveam să constat doar peste două zile, și pe cea a vântului puternic. “Echipamentele” de camping de la supermarketuri nu sunt decât niște țepe ieftine. Din fericire, poți cumpăra și la noi echipament de calitate la prețuri zic eu rezonabile, vă mai sfătuiesc să mergeți pe www.craimont.ro. Tot mai mult realizez cât de mult înseamnă să pleci într-o astfel de aventură având cu tine o biţă de calitate și echipamente sigure și ușoare.
Deci, plec de “La Fefeleaga”, urmează cei doi kilometri de coborât abrupt, de sus de pe potecă văd drumul “arat” de tafuri și îmi vine să râd că mi-am închipuit că voi putea urca cu biţa încărcată pe aici. Nici cu ea descărcată nu ar fi fost vre-o șansă. Și, profund inutil, pentru că nici la coborâre nu aș fi putut-o folosi. Ajung la casa unde am garat-o pe Mery, gazda este în bucătărie, în timp ce îmi aranjez bagajele în gențile biţei, ea îmi scoate apă proaspătă din fântână. În spatele casei, un duș natural, un pârâu cu o cascadă. Mă spăl, mai bine spus mă bălăcesc, este grozavă apa de munte, nu aș mai ieși de sub “duș”. Odată biţa încărcată îmi iau rămas bun și plec, ies pe poarta mare, mai am o porțiune noroioasă, de aceea am și rămas cu bocancii în picioare, apoi la drumul principal, trec din nou la sandale, este mult mai comod. Mă așteaptă un urcuș zdravăn. Îmi reamintesc pe unde am coborât anul trecut, nu e o distanță mare, dar iarăși voi ajunge la peste 1000 m, pentru ca apoi drumul să coboare abrupt în Mogoș. Purced la treabă, am chef de pedalat, mai am cam doi kilometri de asfalt, după care urmează cel pietruit. Anul trecut îl coborâsem după ce, noaptea precedentă plouase ca la ecuator, era tot plin de pâraie, spălat pe alocuri, cu lemne și bolovani aduse de torenți până în mijlocul drumului. Îmi “calibrez” efortul, nu mă grăbește nimeni aşa că, trag constant.
La intrarea în Bucium Poieni, unde deja drumul începe să o ia pieptiș, simt în spate două biţe, sunt surprins, mă uitasem în retrovizoare cu doar câteva minute înainte și nu văzusem nimic, mă gândesc că or fi doi localnici ieșiți de pe un drum secundar, apoi cu coada ochiului zăresc doi mtb-iști echipați stock trăgând la deal. Mă salută cu “hello” foarte interesant, mi s-a mai întâmplat pe Breite când iarăși am fost confundat cu un străin, este totuși trist, înseamnă că încă români “ca noi” sunt destul de rari pe șosele și ne confundăm reciproc cu bikerii străini. Constatăm că suntem totuși români, băieții sunt arădeni, sunt în tură rapidă, au doar acele rucsace mici tipice de tură scurtă, realitatea este că astfel poți face în câteva zile trasee de sute de kilometri în Apuseni. Pentru că avem ritmuri diferite, decidem să ne oprim într-un loc “drept”, facem cunoștință, primul este Eggy (Egon Pommersheim), “ultimul neamţ”, cum spune el, din Arad. Sunt bikeri adevărați, cu echipamente jos pălăria, le explic cum să găsească “scurtătura” către Brădeşti de unde să meargă către Huda lui Papară, și îi sfătuiesc să ocolească Băişoara unde este full de “turiști”. Ca să ajungă la Fântânele, îi sfătuiesc să tragă o scurtătură pe care cu biţele acelea o traversează fluierând. Plus că zona este practic neumblată și e de o frumsețe ireală. Apoi ne despărțim, îi văd cum trag la deal, plec și eu în ritmul meu. Drumul intră într-o pădure de fag, serpentinele se succed monoton dar plăcut, valea rămâne tot mai jos, altimetrul îmi arată că urc constant. Dar mai am încă de tras, dar, parcă cu cât e mai abrupt (decent de abrupt) plăcerea este și mai mare. Trec pe lângă niște țapinari, mă salută râzând, probabil că mulți se întreabă în tăcere “ce l-o fi apucat și pe ăsta să tragă pe un astfel de drum cu o bicicletă încărcată până la refuz, când sunt mașini?!”. Ies din pădure, urmează bifurcația ce duce la Poiana Negrileasa, rezervație naturală de narcise sălbatice, eu aleg drumul asfaltat către Poienile Mogoș care urcă pieptiș. Este ultima porțiune şi cea mai abruptă, ultimii metri îi merg pe lângă opintindu-mă în coarnele biţei, mă și opresc pentru a fotografia valea Bucium de unde am urcat. Drumul apare ca o cicatrice albă în verdele încă crud al pădurii.
Aici sus suflă un vânt răcoros, se vede vârful Geamăna, în fața lui, Detunatele. Mă pregătesc de coborâre, ar fi cea mai abruptă, îmi aduc aminte cum anul trecut am împins biţa la deal de mi-au ieşit ochii. O las pe Mery să “curgă” și ajunge aproape instantaneu la 55 km/h. Este deja o viteză exagerată, dar e grozav. Până în centru ar fi aproape 6 km de coborâre abruptă dar trebuie să fiu atent să nu ratez casa mătușii unde ar urma să înnoptez. Și fac bine că sunt atent, după o curbă apare casa, de fapt recunosc locul după mașina lui Mihai. Frânez până înroșesc discurile, și ies de pe drum la umbra unui măr imens. Nici țipenie, mă latră anemic niște căței simpatici, sunt mult prea extraterestru chiar și pentru ei, astfel că domniile lor renunță repede. Întreb o femeie din casa vecină unde sunt tinerii cu mașina, îmi arată casa pe care o ochisem cu jind înainte, o adevărată casă moțească de o frumusețe pe care n-o poate egala după gustul meu, nimic din ceea ce se construiește acum. Las biţa şi intru în curte. Lumea este în conie (bucătăria de vară), sunt întâmpinat cu bunăvoință, mătușa Ioana ține un curs de tricotaj nepoatelor. Este exact aceeași atmosferă pe care o regăsești peste tot în Apuseni. Oameni aspri la prima vedere, moții sunt extraordinari de primitori, din tinerețe am bătut potecile acestei zone și nu am fost niciodată refuzat. Am dormit în șuri cu fân, în clăi, în case, peste tot am fost omenit cu ce aveau mai bun, am fost tratat cu acel respect nefiresc pe care îl au moţii pentru “domni”. Deşi, ar trebui să fie taman invers. Noi, am uitat ce înseamnă omenia, orașul ne-a făcut egoiști, hapsâni, indiferenți, suspicioși. Nu ești nevoit să dai explicații, sunt bucuroși dacă ești în temă cu subiectele care îi preocupă pe ei. Crescutul animalelor, cositul, tradițiile. Din păcate și de acolo tinerii lipsiți de orice perspectivă au luat drumul străinătății. Din Mogoș sunt plecați aproape 300. Și acolo regăsești “modelul” nou, cu mașină din care bubuie manelele, cu păr gelat, lănţoaie și cercei la gât, genul de cocălar rupt de realitate. Trist. Nepoatele se pregătesc să coboare în centru, îi însoțesc, poposim la o bere unde povestim. Este o căldură sufocantă dar bate și vântul, semn că vremea stă să se schimbe. De fapt și barometrul îmi arată că e ziua “Schimbării la față”, dată considerată ca fiind practic prima zi de toamnă. Urcăm povestind, se apropie seara, cu toate astea soarele dogorește și asfaltul emană și el căldura înmagazinată peste zi. Am avut ocazia să percep diferența mai mult decât sesizabilă dintre drumul pietruit și cel asfaltat. Este drept că cel asfaltat oferă bicicletei o ușurință apreciabilă la pedalat, în schimb, pe vreme caldă, te topești chiar și pe biţă. Trecem pe lângă case vechi, grajduri tipice peisajului “mocănesc”, din păcate, totul este “pe ducă”. Ce se construiește acum nu mai are nimic cu civilizația lemnului atât de tipică acestui colț de lume. Case din BCA-uri, turnulețe năstrușnice, culori țipătoare.
Ajunși acasă, facem un foc în grădină (un colţ de rai) și pregătim frigărui. Vine și mătușa Ioana și fata acesteia sosită din Hunedoara. Mătușa Ioana are un umor extraordinar, o minte vioaie, dar mai ales un dar al povestitului cum rar am întâlnit. Îmi povestește de pe timpuri întâmplări din zonă, toate sunt cu schepsis și multă multă ironie.
Este un noroc că am cunoscut-o pe acestă femeie, descendentă după câte mi-a spus nepoata ei, istoric, din Crișan, răsculatul care și-a pus capăt zilelor în închisoarea Bălgradului, alegând sinuciderea în locul tragerii pe roată. Da, Crișan era chiar din Mogoș. Aceștia sunt moții, în fapt, acesta este ardeleanul tipic, nu foarte guraliv dar plin de ințelepciune și umor. Mă simt un răsfățat, frigăruile sunt excelente, se înfruptă și cățelul Patrocle, și pisicile. O întreb dacă pot schimba dormitul în cort cu cel în podul grajdului, în fân. Eheee, mă înțelege, nimic nu se poate compara cu dormitul în fân, astfel că urc să îmi amenajez culcușul. Este fân proaspăt, miroase intens a iarbă, e un parfum de-a dreptul halucinogen. Nici nu știu unde să mă cuibăresc, aleg lângă perete pentru că de acolo pătrunde aerul proaspăt, mai ales că s-a pornit să bată un vânt bezmetic, semn că vremea se schimbă. Dormitul în fân are ceva aparte. Copil fiind, la țară, preferam acel loc încă de la începutul vacanței, celui “normal”, în pat. Iar când mai e şi furtună și se prăvale o ploaie de vară, este un vis. M-am culcuşit și în clăi de fân, când hălăduiam tot prin Apuseni, te simți ca într-un uter, afară poate să plouă să și să tune de să rupă pământul, înăuntru nu se aude aproape nimic. Este cel mai sigur loc de dormit. Când mergeam în tabere cu corturile acelea grele, militare, care nu izolau practic deloc, primul lucru după montare, umpleam pe jumătate corturile cu fân. Atunci nu era nici saci de dormit, nici izoprene. Din păcate nici folii de plastic, astfel că, orice ploaie mai acătării pătrundea prin acoperiș. Dar, atunci asta aproape nu conta. Și acum, mă culcuşesc, nici nu simt că aș sta culcat, parcă aș dormi suspendat în imponderabilitate. Nici nu mai am timp să savurez momentul că mă cufund în somn. Păcat. Dimineața, un mic dejun cu slană, ceapă, caș, lapte, cam tot ce poate fi mai delicios aici. Apoi, fiecare ne pregătim de plecare. Cei trei prieteni tineri pleacă spre Abrud pentru a lua drumul Turzii, eu, mai încet, o înhămez pe Mery. Îmi iau rămas bun de la Ioana Miclea și fiica acesteia și mă cocoț pentru a coborî nebunește către centrul Mogoşului. Ca de obicei, captez profilul acestei părți de drum. Frumos, nu?!
La intrarea în Bucium Poieni, unde deja drumul începe să o ia pieptiș, simt în spate două biţe, sunt surprins, mă uitasem în retrovizoare cu doar câteva minute înainte și nu văzusem nimic, mă gândesc că or fi doi localnici ieșiți de pe un drum secundar, apoi cu coada ochiului zăresc doi mtb-iști echipați stock trăgând la deal. Mă salută cu “hello” foarte interesant, mi s-a mai întâmplat pe Breite când iarăși am fost confundat cu un străin, este totuși trist, înseamnă că încă români “ca noi” sunt destul de rari pe șosele și ne confundăm reciproc cu bikerii străini. Constatăm că suntem totuși români, băieții sunt arădeni, sunt în tură rapidă, au doar acele rucsace mici tipice de tură scurtă, realitatea este că astfel poți face în câteva zile trasee de sute de kilometri în Apuseni. Pentru că avem ritmuri diferite, decidem să ne oprim într-un loc “drept”, facem cunoștință, primul este Eggy (Egon Pommersheim), “ultimul neamţ”, cum spune el, din Arad. Sunt bikeri adevărați, cu echipamente jos pălăria, le explic cum să găsească “scurtătura” către Brădeşti de unde să meargă către Huda lui Papară, și îi sfătuiesc să ocolească Băişoara unde este full de “turiști”. Ca să ajungă la Fântânele, îi sfătuiesc să tragă o scurtătură pe care cu biţele acelea o traversează fluierând. Plus că zona este practic neumblată și e de o frumsețe ireală. Apoi ne despărțim, îi văd cum trag la deal, plec și eu în ritmul meu. Drumul intră într-o pădure de fag, serpentinele se succed monoton dar plăcut, valea rămâne tot mai jos, altimetrul îmi arată că urc constant. Dar mai am încă de tras, dar, parcă cu cât e mai abrupt (decent de abrupt) plăcerea este și mai mare. Trec pe lângă niște țapinari, mă salută râzând, probabil că mulți se întreabă în tăcere “ce l-o fi apucat și pe ăsta să tragă pe un astfel de drum cu o bicicletă încărcată până la refuz, când sunt mașini?!”. Ies din pădure, urmează bifurcația ce duce la Poiana Negrileasa, rezervație naturală de narcise sălbatice, eu aleg drumul asfaltat către Poienile Mogoș care urcă pieptiș. Este ultima porțiune şi cea mai abruptă, ultimii metri îi merg pe lângă opintindu-mă în coarnele biţei, mă și opresc pentru a fotografia valea Bucium de unde am urcat. Drumul apare ca o cicatrice albă în verdele încă crud al pădurii.
Aici sus suflă un vânt răcoros, se vede vârful Geamăna, în fața lui, Detunatele. Mă pregătesc de coborâre, ar fi cea mai abruptă, îmi aduc aminte cum anul trecut am împins biţa la deal de mi-au ieşit ochii. O las pe Mery să “curgă” și ajunge aproape instantaneu la 55 km/h. Este deja o viteză exagerată, dar e grozav. Până în centru ar fi aproape 6 km de coborâre abruptă dar trebuie să fiu atent să nu ratez casa mătușii unde ar urma să înnoptez. Și fac bine că sunt atent, după o curbă apare casa, de fapt recunosc locul după mașina lui Mihai. Frânez până înroșesc discurile, și ies de pe drum la umbra unui măr imens. Nici țipenie, mă latră anemic niște căței simpatici, sunt mult prea extraterestru chiar și pentru ei, astfel că domniile lor renunță repede. Întreb o femeie din casa vecină unde sunt tinerii cu mașina, îmi arată casa pe care o ochisem cu jind înainte, o adevărată casă moțească de o frumusețe pe care n-o poate egala după gustul meu, nimic din ceea ce se construiește acum. Las biţa şi intru în curte. Lumea este în conie (bucătăria de vară), sunt întâmpinat cu bunăvoință, mătușa Ioana ține un curs de tricotaj nepoatelor. Este exact aceeași atmosferă pe care o regăsești peste tot în Apuseni. Oameni aspri la prima vedere, moții sunt extraordinari de primitori, din tinerețe am bătut potecile acestei zone și nu am fost niciodată refuzat. Am dormit în șuri cu fân, în clăi, în case, peste tot am fost omenit cu ce aveau mai bun, am fost tratat cu acel respect nefiresc pe care îl au moţii pentru “domni”. Deşi, ar trebui să fie taman invers. Noi, am uitat ce înseamnă omenia, orașul ne-a făcut egoiști, hapsâni, indiferenți, suspicioși. Nu ești nevoit să dai explicații, sunt bucuroși dacă ești în temă cu subiectele care îi preocupă pe ei. Crescutul animalelor, cositul, tradițiile. Din păcate și de acolo tinerii lipsiți de orice perspectivă au luat drumul străinătății. Din Mogoș sunt plecați aproape 300. Și acolo regăsești “modelul” nou, cu mașină din care bubuie manelele, cu păr gelat, lănţoaie și cercei la gât, genul de cocălar rupt de realitate. Trist. Nepoatele se pregătesc să coboare în centru, îi însoțesc, poposim la o bere unde povestim. Este o căldură sufocantă dar bate și vântul, semn că vremea stă să se schimbe. De fapt și barometrul îmi arată că e ziua “Schimbării la față”, dată considerată ca fiind practic prima zi de toamnă. Urcăm povestind, se apropie seara, cu toate astea soarele dogorește și asfaltul emană și el căldura înmagazinată peste zi. Am avut ocazia să percep diferența mai mult decât sesizabilă dintre drumul pietruit și cel asfaltat. Este drept că cel asfaltat oferă bicicletei o ușurință apreciabilă la pedalat, în schimb, pe vreme caldă, te topești chiar și pe biţă. Trecem pe lângă case vechi, grajduri tipice peisajului “mocănesc”, din păcate, totul este “pe ducă”. Ce se construiește acum nu mai are nimic cu civilizația lemnului atât de tipică acestui colț de lume. Case din BCA-uri, turnulețe năstrușnice, culori țipătoare.
Ajunși acasă, facem un foc în grădină (un colţ de rai) și pregătim frigărui. Vine și mătușa Ioana și fata acesteia sosită din Hunedoara. Mătușa Ioana are un umor extraordinar, o minte vioaie, dar mai ales un dar al povestitului cum rar am întâlnit. Îmi povestește de pe timpuri întâmplări din zonă, toate sunt cu schepsis și multă multă ironie.
Este un noroc că am cunoscut-o pe acestă femeie, descendentă după câte mi-a spus nepoata ei, istoric, din Crișan, răsculatul care și-a pus capăt zilelor în închisoarea Bălgradului, alegând sinuciderea în locul tragerii pe roată. Da, Crișan era chiar din Mogoș. Aceștia sunt moții, în fapt, acesta este ardeleanul tipic, nu foarte guraliv dar plin de ințelepciune și umor. Mă simt un răsfățat, frigăruile sunt excelente, se înfruptă și cățelul Patrocle, și pisicile. O întreb dacă pot schimba dormitul în cort cu cel în podul grajdului, în fân. Eheee, mă înțelege, nimic nu se poate compara cu dormitul în fân, astfel că urc să îmi amenajez culcușul. Este fân proaspăt, miroase intens a iarbă, e un parfum de-a dreptul halucinogen. Nici nu știu unde să mă cuibăresc, aleg lângă perete pentru că de acolo pătrunde aerul proaspăt, mai ales că s-a pornit să bată un vânt bezmetic, semn că vremea se schimbă. Dormitul în fân are ceva aparte. Copil fiind, la țară, preferam acel loc încă de la începutul vacanței, celui “normal”, în pat. Iar când mai e şi furtună și se prăvale o ploaie de vară, este un vis. M-am culcuşit și în clăi de fân, când hălăduiam tot prin Apuseni, te simți ca într-un uter, afară poate să plouă să și să tune de să rupă pământul, înăuntru nu se aude aproape nimic. Este cel mai sigur loc de dormit. Când mergeam în tabere cu corturile acelea grele, militare, care nu izolau practic deloc, primul lucru după montare, umpleam pe jumătate corturile cu fân. Atunci nu era nici saci de dormit, nici izoprene. Din păcate nici folii de plastic, astfel că, orice ploaie mai acătării pătrundea prin acoperiș. Dar, atunci asta aproape nu conta. Și acum, mă culcuşesc, nici nu simt că aș sta culcat, parcă aș dormi suspendat în imponderabilitate. Nici nu mai am timp să savurez momentul că mă cufund în somn. Păcat. Dimineața, un mic dejun cu slană, ceapă, caș, lapte, cam tot ce poate fi mai delicios aici. Apoi, fiecare ne pregătim de plecare. Cei trei prieteni tineri pleacă spre Abrud pentru a lua drumul Turzii, eu, mai încet, o înhămez pe Mery. Îmi iau rămas bun de la Ioana Miclea și fiica acesteia și mă cocoț pentru a coborî nebunește către centrul Mogoşului. Ca de obicei, captez profilul acestei părți de drum. Frumos, nu?!
