Andrei m-a sfătuit să încerc să campez la Detunatele, este acolo o pensiune agroturistică unde se mănâncă o plăcintă excelentă și al cărei proprietar, Ghiţă “Vetălău” este stră-stră-nepotul binecunoscutei Fefeleaga. Da, Fefeleaga a existat, la fel și calul Bator, Ion Agârbiceanu a fost învățător atât la Bucium cât și la Roșia Montană. Sincer, nu-mi prea vine să plec din Roșia Montană. Am reușit performanța să cumpăr la târg la Câmpeni un bidon de afine și, cu autobuzul să le transport la gară la Alba-Iulia. Acolo, surpriză, la bilete, Codruța Nedelcu, o binecunoscută activistă în ale ecologiei. Venise de la Ștei unde a lucrat ca geolog, pleca la București. Cu o seară înainte, stătusem la un pahar de vorbă toată gașca la Eugen depănând amintiri din perioada protestelor. Așa că, iată a avut cine să transporte bidonul și să îl lase la Sighișoara. În toate târgurile Apusenilor găsești fructele de pădure la prețuri, zic eu, de nimica. Cine a strâns zmeură, afine sau merișoare, știe cam ce muncă este. Din păcate, merișoarele încă nu s-au copt, anul trecut am prins la Roșia vremea merișoarelor, sunt un deliciu, o aromă grozavă, unii fac vin din ele, alții le pun în vinars, dar cea mai bună este, zic eu, dulceața. Oricum, anul acesta dulceața de afine nu va lipsi din cămară.
Înainte de plecare, “Buni” Boia (o bucătăreasă extraordinară, aici am mâncat renumitele vărzare, o minunăție gastronomică) îmi pregătește un balmoș. Se pune la topit smântână de oaie în care se fierbe mălaiul. La final se adaugă unt de oaie. Toată rețeta este un deliciu, dar mai ales, ține bine de foame. Pun rucsacul la punct, îmi iau rămas bun și plec către birou unde Mery a odihnit câteva zile. Când o scot din casă, surpriză, iarăși pană pe roata din spate. Ceva nu e în regulă, iau camera deja cu pană, găsesc gaura, o peticesc. Apoi, dau roata jos și decid să peticesc și camera proaspăt găurită, mai sigur, nu am chef să fac asta pe drum. Mă apuc să pipăi anvelopa în interior deoarece ambele găuri corespund cam aceleiași poziții. Într-adevăr, detectez o sârmuliță, se pare că la coborârea nebună de pe Valea Bistrei, inserția a cedat într-un loc. O extrag bucuros că am dat de cauză, aș fi dus-o dintr-o pană în alta. Oricum reparația îmi ia timp, între timp, Roxana și Tudor, proaspăt sosiți din Cluj la birou, pleacă, vor să ajungă la Detunatele pe culme, ne vom revedea foarte probabil acolo. Într-adevăr, de sus de la Tăul Mare le poți zări, până la ele este un traseu de maximum două ore, din păcate nu poate fi parcurs cu bike-ul, eu va trebui să fac un ocol de vreo 22 km pe toată valea Buciumului.
O pun pe Mery la punct, îmi termin cafeaua și plec. Trec prin piața mare ca o nălucă și cobor ce am “cățărat” cu câteva zile înainte. Ating repede peste 45 km/h, dacă nu aș fi așa încărcat, aș lăsa-o să curgă până la Gura Roșiei fără să frânez. Dar, nu ar fi deloc distractiv să iau o trântă cu toate bagajele... În spatele meu simt o mașină, oricum nu ar putea să coboare nici ea mai repede. La un moment dat mă claxonează la depășire, sunt Andrei și Ana-Maria, prietena lui, merg la Abrud. Mă salută veseli, trag și eu după ei, reușesc să nu îi pierd din ochi până aproape de intersecție. Odată ajuns, fac stânga spre Abrud. Un oraș vechi, plin de farmec, intru în centru și opresc pentru a-mi face ceva provizii de mâncare. Ca peste tot sunt privit cu multă curiozitate, unii opresc și o analizează pe Mery, în alimentară sunt trimis să intru în față, lucru care nu mi s-a mai întâmplat niciunde. Am luat câteva conserve de pateu, glucoză, batoane de cereale. Le așez în “cămară”, și plec. Ies din Abrud și intru în Bucium-Cerbu, aici trebuie să virez la stânga. Fac acum acea porțiune de drum pe care nu am putut-o face anul trecut din cauza ploii. Intru pe drumul de Bucium, este proaspăt asfaltat astfel că pedalez fluierând chiar dacă drumul urcă constant. Este o vale absolut magnifică, liniștită, rar câte-o mașină îi tulbură liniștea.
Pârâul aduce o răcoare plăcută, e mai mare plăcerea să pedalezi în astfel de condiții chiar dacă asfaltul drumului bruiază oarecum peisajul. Anul trecut când am venit în sens invers, se lucra intens la drum, porțiunile asfaltate alternau cu cele de macadam. De o parte și de alta apar cabane cochete, în curți, mașini cu numere de Belgia sau Italia. Sunt chiar italieni și belgieni care au cumpărat case și le-au transformat în case de vacanță. Spre deosebire de chiciurile supradimensionate din apropierea Clujului, construite din beceauri în care traiul devine coșmar atât iarna cât și vara, străinii au ridicat după stilul locului, cabane din lemn de dimensiuni absolut decente. Grăitor, nu?! Zăresc în depărtare Detunatele, e un peisaj magnific.
Trec de localitatea fostă minieră Bucium-Izbita unde se spune, se găsea mai mult aur decât la Roșia Montană. Intru în comună, Bucium-Saşa, pe dreapta barul unde anul trecut băusem o cafea. Întreb dacă aș putea urca cu biţa până la Vetălău, oamenii îmi spun că e practic un drum forestier înnămolit și nu mă sfătuiesc să încerc. Totuși încerc să urc dar constat repede că este imposibil. Cei 2 km până la popas urcă abrupt, iar tafurile au creat un adevărat canion nămolit, poteca pentru drumeți este pe buza lui, dar nici pe acolo nicio șansă să urc pe lângă biţă. La ultima casă opresc, intru, niște copii se joacă. Vorbesc ungurește, sunt din Ungaria în vacanță în Apuseni. Unul merge și cheamă stăpâna, o mătușă iese curioasă din casă, o întreb dacă nu aș putea lăsa pentru două zile biţa la ei. Fără probleme, sincer nici nu mă așteptam la alt răspuns, astfel că, mă apuc să îmi organizez bagajul. Cort, haine, sac de dormit, cam tot ce e pregătit pentru campare. Apare fiul mătușii, un tip de dimensiunea 2/2, mă sfătuiește să duc biţa în grajd să nu o ploaie. Îi dau o doză de bere drept mulțumire și pornesc la deal. Pe potecă mă intersectez cu un grup de tineri americani gălăgioși nevoie mare. Cu cât urc cu atât realizez că ideea de a duce biţa sus era complet irealizabilă. GPS-ul îmi arată că trec de 900 m altitudine, satul se vede jos în vale tot mai mic. Într-un final, ajung la pensiunea Fefeleaga. Mă întâmpină Ghiță “Vetălău” stră-stră-nepotul personajului din nuvelă. La o altă masă, mai sunt trei buciumani topind niște beri. “Vetălău” știa de mine, îl sunase Andrei în prealabil, plus că îi mai spusese câte și câteva detalii. Dracula Park, Roșia Montană și alte chestii. Aflu că nu sunt complet necunoscut aici, doar Eugen David se trage din Bucium... Astfel eram cum s-ar spune, din start omul lui, mă omenește cu o bere rece, și, cum era normal, discuția se încinge. Subiectul, “Gold”-ul cu investiția lui. Ca de obicei, păreri împărțite, Vetălău, cu toate că este fost miner pe Valea Jiului, este clar împotriva proiectului. Când mai și află că sunt greco-catolic, exultă. Este revoltat că “ortohoţii” au luat biserica din sat, buciumanii fuseseră cu toții greco-catolici. Primesc o plăcintă delicioasă pe care o mănânc fără să respir. E cu brânză de oaie condimentată cu verdețuri, plăcinta lui Vetălău este deja un brand cum îi place lui să spună. Mi se pare straniu că stau la câțiva metri de casa unde a locuit personajul real Fefeleaga
Nu sunt deloc obosit, astfel că dau nerăbdător o tură scurtă, Vetălău îmi aduce un indicator de lemn cu o săgeată pictată și mă roagă să îl bat la bifurcarea drumului către cele două Detunate. Din păcate, destul de multe gunoaie pe marginea drumului, peturi, pungi de plastic, doze de bere și răcoritoare. Brusc, din față apar Roxana și Tudor, rupți de oboseală, s-au rătăcit pe traseu. Mă mir, deoarece traseul este foarte ușor, eheee, dar s-au depărtat ademeniți de....zmeură. Îmi spun că poposesc doar pentru a mânca o plăcintă apoi coboară la autostop. Ne luăm rămas bun, ei coboară, eu continui să urc. Ne știam din vorbe și de pe net. Revin cu câțiva gălbiori în pungă, mă așteaptă un păhăroi de pălincă, acolo dimensiunile porțiilor sunt...altele. E o pălincă delicioasă, curată, aroma de prună covârșește limba şi nările. Dar, seara curge alene, bucuimanii s-au cam rupt în freză, este stadiul în care discuția devine haotică și inutilă. Motivez că trebuie să montez cortul, așa că plec de la mese și mă apuc să ridic “hotelul”. Este un cort pe cinste, se ridică în niciun minut, e rezistent la ploaie (a se înțelege șuvoaie) și vânt (a trecut ambele probe cu brio), dar mai ales este ușor de cărat pe coclauri.
Termin montatul numai bine să admir cum apune soarele, s-a răcorit, mă întind lângă cort, este același moment magnific când încep stelele să pocnească pe bolta cerului ca niște balonașe luminoase. Am ajuns și la Detunatele și asta face toți banii, mai ales că până acum nu am cheltuit mai nimic. Ciudat, nu?! Constat că din acest punct de vedere îmi sunt o agenție de turism absolut grozavă. Ce mi-aș putea dori mai mult decât atât?! Sunt sigur că nimic. Mai am timp să evaluez traseul cu GPS-ul, și, ca prin vis, zăresc profilul. Mereu același în Apuseni, urc, cobor, urc, cobor. Și adorm.
Pârâul aduce o răcoare plăcută, e mai mare plăcerea să pedalezi în astfel de condiții chiar dacă asfaltul drumului bruiază oarecum peisajul. Anul trecut când am venit în sens invers, se lucra intens la drum, porțiunile asfaltate alternau cu cele de macadam. De o parte și de alta apar cabane cochete, în curți, mașini cu numere de Belgia sau Italia. Sunt chiar italieni și belgieni care au cumpărat case și le-au transformat în case de vacanță. Spre deosebire de chiciurile supradimensionate din apropierea Clujului, construite din beceauri în care traiul devine coșmar atât iarna cât și vara, străinii au ridicat după stilul locului, cabane din lemn de dimensiuni absolut decente. Grăitor, nu?! Zăresc în depărtare Detunatele, e un peisaj magnific.
Trec de localitatea fostă minieră Bucium-Izbita unde se spune, se găsea mai mult aur decât la Roșia Montană. Intru în comună, Bucium-Saşa, pe dreapta barul unde anul trecut băusem o cafea. Întreb dacă aș putea urca cu biţa până la Vetălău, oamenii îmi spun că e practic un drum forestier înnămolit și nu mă sfătuiesc să încerc. Totuși încerc să urc dar constat repede că este imposibil. Cei 2 km până la popas urcă abrupt, iar tafurile au creat un adevărat canion nămolit, poteca pentru drumeți este pe buza lui, dar nici pe acolo nicio șansă să urc pe lângă biţă. La ultima casă opresc, intru, niște copii se joacă. Vorbesc ungurește, sunt din Ungaria în vacanță în Apuseni. Unul merge și cheamă stăpâna, o mătușă iese curioasă din casă, o întreb dacă nu aș putea lăsa pentru două zile biţa la ei. Fără probleme, sincer nici nu mă așteptam la alt răspuns, astfel că, mă apuc să îmi organizez bagajul. Cort, haine, sac de dormit, cam tot ce e pregătit pentru campare. Apare fiul mătușii, un tip de dimensiunea 2/2, mă sfătuiește să duc biţa în grajd să nu o ploaie. Îi dau o doză de bere drept mulțumire și pornesc la deal. Pe potecă mă intersectez cu un grup de tineri americani gălăgioși nevoie mare. Cu cât urc cu atât realizez că ideea de a duce biţa sus era complet irealizabilă. GPS-ul îmi arată că trec de 900 m altitudine, satul se vede jos în vale tot mai mic. Într-un final, ajung la pensiunea Fefeleaga. Mă întâmpină Ghiță “Vetălău” stră-stră-nepotul personajului din nuvelă. La o altă masă, mai sunt trei buciumani topind niște beri. “Vetălău” știa de mine, îl sunase Andrei în prealabil, plus că îi mai spusese câte și câteva detalii. Dracula Park, Roșia Montană și alte chestii. Aflu că nu sunt complet necunoscut aici, doar Eugen David se trage din Bucium... Astfel eram cum s-ar spune, din start omul lui, mă omenește cu o bere rece, și, cum era normal, discuția se încinge. Subiectul, “Gold”-ul cu investiția lui. Ca de obicei, păreri împărțite, Vetălău, cu toate că este fost miner pe Valea Jiului, este clar împotriva proiectului. Când mai și află că sunt greco-catolic, exultă. Este revoltat că “ortohoţii” au luat biserica din sat, buciumanii fuseseră cu toții greco-catolici. Primesc o plăcintă delicioasă pe care o mănânc fără să respir. E cu brânză de oaie condimentată cu verdețuri, plăcinta lui Vetălău este deja un brand cum îi place lui să spună. Mi se pare straniu că stau la câțiva metri de casa unde a locuit personajul real Fefeleaga
Nu sunt deloc obosit, astfel că dau nerăbdător o tură scurtă, Vetălău îmi aduce un indicator de lemn cu o săgeată pictată și mă roagă să îl bat la bifurcarea drumului către cele două Detunate. Din păcate, destul de multe gunoaie pe marginea drumului, peturi, pungi de plastic, doze de bere și răcoritoare. Brusc, din față apar Roxana și Tudor, rupți de oboseală, s-au rătăcit pe traseu. Mă mir, deoarece traseul este foarte ușor, eheee, dar s-au depărtat ademeniți de....zmeură. Îmi spun că poposesc doar pentru a mânca o plăcintă apoi coboară la autostop. Ne luăm rămas bun, ei coboară, eu continui să urc. Ne știam din vorbe și de pe net. Revin cu câțiva gălbiori în pungă, mă așteaptă un păhăroi de pălincă, acolo dimensiunile porțiilor sunt...altele. E o pălincă delicioasă, curată, aroma de prună covârșește limba şi nările. Dar, seara curge alene, bucuimanii s-au cam rupt în freză, este stadiul în care discuția devine haotică și inutilă. Motivez că trebuie să montez cortul, așa că plec de la mese și mă apuc să ridic “hotelul”. Este un cort pe cinste, se ridică în niciun minut, e rezistent la ploaie (a se înțelege șuvoaie) și vânt (a trecut ambele probe cu brio), dar mai ales este ușor de cărat pe coclauri.
Termin montatul numai bine să admir cum apune soarele, s-a răcorit, mă întind lângă cort, este același moment magnific când încep stelele să pocnească pe bolta cerului ca niște balonașe luminoase. Am ajuns și la Detunatele și asta face toți banii, mai ales că până acum nu am cheltuit mai nimic. Ciudat, nu?! Constat că din acest punct de vedere îmi sunt o agenție de turism absolut grozavă. Ce mi-aș putea dori mai mult decât atât?! Sunt sigur că nimic. Mai am timp să evaluez traseul cu GPS-ul, și, ca prin vis, zăresc profilul. Mereu același în Apuseni, urc, cobor, urc, cobor. Și adorm. 
