După ciuperci Traseul de mai sus nu a fost parcurs de un bou cu GPS-ul în loc de talangă, ci chiar de către subsemnatul (vă las să continuați autoironia) și nu vă sfătuiesc să îl repetați. Aș fi putut să măresc rezoluția pentru a putea evidenția detaliile zigzagate. Este un traseu tipic căutătorilor de ciuperci, un hobby pe care majoritatea îl consideră un soi de ruletă rusească, mie mi se pare încântător. Și poate, odată o să mă supăr și o să scriu despre acest hobby care a apărut încă din copilărie. Mi-am ales să parcurg acea șea dintre cele două Detunate, cea Golașă și cea Flocoasă. Este o zonă unde te trezești că la fiecare pas, ordinea priorităților se schimbă. Când ai dat de un grup de hribi (Boletus edulis) și te apuci să-i verifici dacă nu au “musafiri”, exact deasupra lor descoperi o tufă de zmeur ce geme de fructe. Apoi, când decizi să te înfrupți cu ele, descoperi că la doar câțiva pași, le face concurență acerbă o tufă cu afine, neagră de fructe. Aproape că uiți de ciuperci, dar nu este cazul meu. Am fost inspirat să iau o pungă cu mine. După ce parcurg o porțiune împădurită, ies într-o poiană de vis. De o parte zăresc în depărtare calcarosul Vulcan pe care tot îmi promit să îl vizitez... Poate la anul...
...de cealaltă parte, tot cu tele zoom-ul, se vede Roșia Montană (mai bine zis cariera de la Corna) chiar în spatele Detunatei Golașe...
Este un loc numai bun de odihnă, cu burta plină de zmeură și afine nici nu prea merge să te apleci după ciuperci... E plăcut aici sus, undeva se aud tălăngile unor vite, mă întind pe spate și îmi pironesc ochii pe cer urmărind pelerinajul spre nicăieri al norilor. Am tot amânat vizita la Golașa din pricina gunoaielor, îmi strică orice chef de drumeție, aleg un drum “neoficial” unde mă împiedic de gălbiori, hribi și râşcovi. Desigur îi aleg cu atenție, găsesc unul care, estimez că bate către 1,5 kg. Culmea, este proaspăt, tare ca piatra, nu degeaba nemții îi spun Steinpilz. La bifurcarea de drumuri către cele două Detunate este o bancă și mai ales un izvor cu o apă magnifică. Poposesc și mă apuc să selectez “recolta”
Aproape nu am ce arunca. Deci, ojina e ca și preparată. Intru în pădure pe o potecă marcată aproximativ dar care sigur mă duce către Golașa. Trec peste un podeț făcut chiar din prisme de bazalt care dau aspectul acela straniu a Detunatei.
Apuc apoi într-un loc unde mușchiul a crescut peste învălmășeala de pietre, brazi imenși, pădure virgină, este rezervație naturală așa că exploatarea lemnului e interzisă. Dar aruncatul peturilor nu. Detunata arată magnific în apusul de soare.
Pun și zoom-ul pentru a prinde ceva detalii, iată una care este mai mult decât sugestivă.
Revin cărând recolta după mine și, deja îmi lasă gura apă. O să îi fac la grătar deși aş putea să îi mănânc liniștit cruzi, sunt delicioși si proaspeți. Ajung “La Fefeleaga”, Vetălău mă invită la o palincă. În schimb, eu scot recolta. Aici hribii nu sunt foarte cunoscuți, am remarcat în Apuseni cum diferă de la o zonă la alta “știința populară” în ce privește ciupercile. Foarte interesant! Este un fenomen din care un antropolog ar putea trage niște concluzii interesante. Dacă aș avea altă vârstă :P și aș cunoaște ciupercile la fel de bine ca acum, m-aș apuca să fac o hartă a cunoașterii populare a ciupercilor. Desigur, ar fi fost mult mai interesant dacă aș fi putut face asta prin anii ’50 când... Vetălău îmi aduce un disc, pregătesc focul, este o “meserie” în care am vechime nu glumă, crăp niște lemne, aprind focul (cu coajă de mesteacăn desigur), ung discul cu slană, apoi trântesc pălăriile curățate de burete ale hribilor. Începe să miroasă îmbietor. Alt avantaj față de carne, se gătesc mult mai repede... Urmează ojina, e ceva deliciu...
Vetălău Un personaj interesant cu o viață aventuroasă. A lucrat la început ca șofer pe o Volgă neagră, cu număr oficial, în București. A avut un accident în care a făcut-o praf, mi-a povestit detaliile care sunt de-a dreptul dramatice. Cauza accidentului a fost ireală. Fiind la volan, și-a surprins iubita cu altul plimbându-se la braț pe trotuar. A încercat de gelozie să dirijeze mașina într-acolo. Spre norocul lui, doar mașina s-a făcut praf, oamenii au scăpat. A trebuit să o plătească, 20.000 lei, asta prin anii ’70 când suma însemna enorm. Singura șansă de a scoate bani a fost....Valea Jiului. În acea perioadă, Valea Jiului însemna cu totul altceva decât în anii ’90 când au migrat peste 10.000 de moldoveni. Erau mineri adevărați, localnicii cu tradiție de pe vremea imperiului, apoi alții veniți din alte zone miniere cu tradiție. Buciumanii era la loc de cinste, cei mai apreciați ca mineri. Au venit și din zona Borșei maramureșene, printre ei și părinții lui Miron Cosma. Mi-a povestit despre greva minerilor din ’77, despre anchetele securității când, pentru că a luat apărarea unui moldovean, era să o pățească. Despre mafia și legile nescrise din mineritul “Văii”, un adevărat stat în stat. A câștigat într-atât încât în nici un an și-a plătit datoria pentru Volga bușită. După ’90 a fost în conducerea sindicatului condus de Cosma. Abuzuri, furturi, mafie. S-a împotrivit excursiilor minerești și implicării în politică a minerilor ca masă de manevră. Am aflat amănunte absolut incredibile pe care încerc acum să le pun cap la cap, poate odată... Sătul de mafia din Vale, a decis să revină pe meleagurile natale. Și-a redobândit terenurile moștenite dar care sunt dispersate de la Bucium Şasa până către Bucium Cerbu. A militat pentru înființarea casei memoriale a Fefeleagăi dar, ca peste tot, s-a izbit de imobilismul și chiar reaua voință a autorităților. De ani buni, pe terenul de sub Detunatele organizează o reeditare a festivalului Astrei, pentru că acolo, a avut loc una din marile chermeze ale pașoptiștilor, Avram Iancu, Timotei Cipariu, Gheorghe Bariţ, adevărați bărbați și oameni de suflet ai românimii ardelene. Încerc să fac o comparație cu politicienii noștri de astăzi și mi se face scârbă... Se zbate pentru acest festival, vin politicieni, plăcinta “Brand” devine atunci pentru câteva zile, regină. Este un personaj fascinant prin idealismul său și un exemplu de ambiție în pofida unor eșecuri majore din viața personală. Acum le are alături pe Anamaria, fata din prima căsătorie, și Lucia, o abrudeancă ce muncește cot la cot cu el. Este dezamăgit că nu este ajutat nici de către oficialități, dar nici de către ONG-uri. Facem dimineața la cafea o ședință de “brainstorming” în care își notează sfaturile mele. Apoi o listă de priorități prin care încerc să îl ajut. A fost ocolit de hărțile frumoase realizate de către Alburnus Major, nu din reavoință, astfel că iau legătura cu “Şefu”. Se rezolvă. Promit să încerc să îi rezerv un alt domeniu pentru pensiune și cu un design al site-ului. Acești oameni merită ajutați... Regretă că plec atât de repede, dar s-ar putea să ne vedem la Sighișoara, îl invit să îi fac dinții. Ar fi și acesta un ajutor, nu?! Fac niște fotografii pentru viitorul site, iată-l pe Vetălău pozând foarte oficial :))
