Muzeul mineritului, o poveste lungă și foarte schimbătoare

 Am fost în muzeu de zeci de ori. Galeriile (partea ce poate fi vizitată) deja le cunosc pe de rost, mai interesante sunt exponatele din curtea muzeului, stelele romane adumbrite de doi ulmi uriași, șteampurile, macheta făcută după indicațiile geologului Aurel Sântimbrean (în fapt existența muzeului i se datorează în bună măsură) și fotografiile de arhivă.

De fiecare dată am fost ghidați de inginerul Dorin Rus și am sesizat cam cum s-a schimbat tonul discursului odată cu evoluția (sau involuția) ”investiției” celor de la Gabriel Resources. În 2004 când am avut două ”codițe” după mine imediat ce am ajuns în RM, am vizitat galeriile, nu mai prididea cu lăudarea investiției pe exact același principiu ”e păcat ca aurul și celelalte resurse din pământurile Roșiei să rămână în pământ”.

Apoi tonul a variat odată cu tipologia turiștilor. O echilibristică tipic românească. Acum mi-am rupt 100 de lei din banii de excursie pentru a cumpăra cartea publicată împreună cu fratele său Valentin Rus ”Mina statului de la Roșia Montană”. Cu toate că este plină de detalii tehnice rămâne foarte interesantă mai ales pentru cei interesați de evoluția mineritului de acolo. Am rămas la sfârșit și a recunoscut că își amintește de mine, i-am adus aminte că la primul protest (în 2002) am fost alături de geologul Aurel Sântimbrean, a plecat capul rușinat oarecum și a recunoscut că ”tot ce se vede aici i se datorează domnului Sântimbrean un om absolut remarcabil”


Și acum fotografiile:

La pensiunea ”Țarina” mereu ca acasă. Și o arhivă vizuală de la proteste

 Deși au trecut doisprezece ani parcă ne-am despărțit ieri. Vorbesc aici de Eugen David președintele Alburnus Maior. Întâmplarea face ca să fi fost aproape simultan liderii a două campanii. Eu, împotriva Dracula Park, el, împotriva ”investiției” Gold Corporation. Bine, nu suportă comparație ca dimensiune. Dar scenariul a fost identic. Amândouă proiectele au avut sprijinul necondiționat al lumii politice de atunci, a serviciilor, a presei ”independente”. În amândouă, o mână de oameni au oprit două proiecte care păreau ”inexpugnabile”.

Există oameni providențiali iar Eugen este unul dintre ei. Moț căpos, slobod la gură, direct, adeseori ofensator, nu are mamă și nici tată ci doar proprietatea, vacile, țarina, pologul și liniștea pe care o avusese în vârf de munte. Dotat cu un realism pe care eu (naiv etern) nu l-am avut niciodată, a realizat că niciodată în astfel de cazuri nu vei avea sprijinul comunității. Comunitatea nu există, ea se diluează, dispare sufocată de interese discutabile. Eugen este un tip deconcertant. Este omul cu care nu poți să deții relații atinse de compromis. A rupt relații care păreau durabile cu tot felul de ”lideri” care ulterior au intrat în politică. Eugen refuză încăpățânat pentru că nu vrea să lingă unde a scuipat și nici invers. Ar fi putut să intre în politică dar de aceea a stat pe curul lui și și-a văzut de luptă. Dar aici pot să recunosc fără pic de modestie că am avut și eu rolul meu. La primul protest major din 2002 au apărut ”din neant” Noua Dreaptă și cei de la România Mare. Așa, neinvitați. Abia ce-l cunoscusem. Atunci i-am spus clar că, odată ce va face compromis cu aceste formațiuni nu va mai avea capacitatea să evolueze independent. Va deveni vulnerabil și captiv. Și am avut dreptate!



Cert este că Eugen este tot acolo la ”Țarina” lui, cu pologul și animalele de la fermă. Cum l-am lăsat așa l-am și găsit.

Așa am petrecut o săptămână în familie. Degustând brânza grozavă, slănina de casă mâncată ”din brișcă”, cireșata (din cireșe negre) delicioasă, palinca cum nu am băut nicăieri din prune mocănești.

O să aduc aici să postez toate fotografiile mele legate de protestele de la Roșia Montană. De la primul protest organizat de Stephanie Roth (pricoliciul) până la cele mai recente (inclusiv cele de la Dublin)