Sigur, îmbătatul de cap face parte din arsenalul celor care vor să își promoveze o afacere. Așa și la Casa David. David Aron îmi povestește cât de bine va fi “conectată” cabana (el numește investiția în continuare hotel, dovadă și cele patru stele galbene care stau lipite nefiresc sub firmă) cu mănăstirea. Mănăstirea?! Nu-mi amintesc ca pe situl oficial al Trascău Corp Zlatna, să găsesc vreo relatare despre vreo mănăstire. Dar cum în România mănăstirile au apărut precum ciupercile după Cernobâl, înzestrate mai ales cu călugări falnici ca brazii, zdraveni ca munții, și parfumați ca o drogherie aflată în pragul falimentului, cu jipane de top și busuri ultimul răcnet, imediat îmi pun un semn de întrebare. Apoi, mai multe asemeni semne. Îmi aduc aminte de cazul mănăstirii de pe Muntele Ceahlău care s-a “dezvoltat” într-o rezervație naturală fără a avea necesarele avize, semn că Biserica Ortodoxă Română se află adeseori deasupra oricăror legi pământești.
Prea multe amănunte nu aflu, decât că un oarecare Corneanu de prin zona Zlatnei, cu numele de monah Rafail Corneanu a pus de o mănăstire menită să...ce?!
Aveam să îmi pun și mai multe întrebări odată revenit din primul meu periplu prin rezervație. De la Casa David plec dis de dimineață fără Mery, instalată destul de comod undeva sub balconul cabanei-hotel. Desigur, îmi dotez rucsacul cu tot ce trebuie pentru o plimbare relativ lungă, mai ales cu apă de băut șimâncare. Am de gând să rătăcesc cel puțin câteva ore prin chei. Este o zi care pare topită complet de arșiță. Cu toate că am plecat devreme, cu toate că drumul prin sat (care se extinde până în chei, dar decent, fără violență) este umbrit de duzi, arini, fagi și o grămadă de meri și pruni, căldura zgârie serios. Umplu plosca cu doi litri de apă destul de leșioasă de la cabană (hotel, na!), rad o cafea (la filtru, pentru că barmanul-cocălar nu ajunge decât târziu) și un mic-mare dejun cu papară din ouă de casă și caș proaspăt (meniu dedicat mie, un refuznic al Hochlandului geometric și salamului de supermarket). Între timp, o mai liniștesc pe bucătăreasă care, cu câteva zile înainte se intoxicase cu ciuperci. Sigur că am intrat “în priză” și am trecut la investigații. Nu era o intoxicație tipică, de R. emetica, aia te trimite rapid la closet (practic te mută acolo pentru o vreme) dar după câteva ore, trece. Aici mai era vorba și de amețeli, semn că doamna bucătăreasă se dedulcise la “specialități”. Nu era în niciun caz ceva grav, semn că simptomele s-au atenuat. Oricum, sunt sigur că i-au fost de ajutor sfaturile mele. Drept răsplată am avut parte de meniuri care nu făceau parte din...meniu. De la jumătatea lui către chei, satul este aproape părăsit. Nu este foarte greu să realizezi, la țară, care case sunt părăsite. Sunt câteva elemente care sar în ochi. Ferestre cu sticla spartă sau prăfuită și plină cu păianjeni. Lipsa oricăror orătănii sau animale domestice din curți. Plante crescute aiurea, invadând șuri, pridvoare, fântâni. Este o senzație și tristă dar nu foarte... Sunt iată, locuri, unde Natura înlocuiește încet-încet natura umană. Un proces firesc, “oportunist” cum l-ar numi Tibi H. Senzația este stranie după ce, pleci din locuri unde ființele umane se calcă în picioare. Este straniu să treci prin locuri “antropizate”, dar unde amprenta omului cedează în mod evident. Este și mai ciudat că, astfel de fenomene le-am întâlnit în zone unde raiul nici măcar nu părăsise pământul, poate temporar, ca o sincopă, atâta timp doar pentru a le permite adamilor și evelor de duzină să își desăvârșească datul. Fuga din paradis este un fapt care nu ține neapărat de vreun păcat anume ci de un soi de autodafe. Dacă dumnezeu s-a plictisit să ne tot alunge, o facem singuri, izolându-ne, tinerii, în betoanele apartamentelor de bloc, bătrânii, sub betoanele crucilor... Intrarea în chei este și nu este o cheie. Pe dreapta, un zid de calcar înclinat, curgând la vale dintr-o pădure verde. Jos, o casă vopsită în “mândrămărie” cum îi spunea bunica din Crăciunel ultramarinului dizolvat în laptele de var. Cu siguranță, aproape toate casele străbunilor noștri apropiați erau colorate la fel, diferența făcând-o doar tonurile, saturarea. Ciudat, casele din chei, sunt toate locuite.
Cibul este aici curat ca lacrima deși slăbit de secetă. Dar, așa cum este, e greu să nu intri cu picioarele în apele lui pentru a mai crește puțin în ochii Naturii. De “dincolo” mă latră doi câini, dar este deja un lătrat pe care îl cunosc. Atât de umblat, am ajuns să deslușesc acel limbaj canin, să realizez când ar fi un potențial pericol (foarte rar, o pot număra pe degete, și asta doar cu câinii “de oraș”). Câinii de țară au un bun-simț al lor, specific. Cei din curți, te latră mai agresiv, dar este genul de lătrat care se stinge brusc odată ce ai depășit zona. Și-au făcut datoria, pot continua să moțăie. Cei aflați “pe cale” sunt îndeobște obișnuiți cu vehicolele și destul de temători. Mai este o categorie, aceea a exemplarelor tinere, enervate de orice vehicul. Clănțăne până la pedală, dar nu mușcă. Te însoțesc o vreme (niciodată un singur exemplar!), apoi renunță, dar continuă să hămăie cu spor. Și mai este categoria ciobăneștilor, aici însă norocul e că marea lor majoritate sunt mai inteligenți decât stăpânii lor.
La o răspântie dau nas în nas cu un bărbat. Cară o straiță, îl salut, mă salută, îl întreb dacă “o fost după bureți”. “Noo, că-i pre uscat acum, nu-i nici picior, îs niște pere, ia domnule și gustă...”. Bag mâna în straiță, sunt pere pădurețe, coapte, un parfum de îți mută nasul. Iau câteva, dulci ca mierea. “Mai ia” și mai iau, ca plată îl informez cine-s, de ce îs, de unde îs. Odată trocul făcut, ne continuăm fiecare drumul. Dintr-o curte, o bătrână mă întreabă dacă caut cumva mănăstirea. N-o dezamăgesc, da, caut și mănăstirea. Îmi arată mai jos o intersecție, un loc straniu cu o troiță putredă și o fântână secată. Drumul din față coboară către Băcâia, la stânga merge (și) către mănăstire. Aleg stânga pentru că, cel puțin deocamdată, nu am chef să mă prăjesc gratis. Se aude zgomot de cascadă de acolo din stânga, bănuiesc că nu sunt călugării de la mănăstire ci un afluent al Cibului, afluent care formează o covată de calcar superbă, șerpuind straniu și sfârșind cu o mică cascadă. Sigur, dacă aș dori să vă aburesc cu acest loc minunat, aș posta numai fotografia aceasta:
Dar pentru că nu am absolut niciun interes să “vopsesc gardul”, postez și a doua fotografie:
Chiar lângă cascadă, o casă. O femeie vine cu un șuștar plin, trece puntea de bulșteni, îmi dă binețe. E destul de tânără, casa este într-un colț de rai, pe o coastă. Pentru că apa din ploscă era pe terminate, merg și o umplu de la un izvor din curtea ei. E plăcută, este genul tipic de mocan care nu te întreabă nici cine ești ci te omenește necondiționat. Mă întreb cum ar fi să locuiesc acolo o vreme... Cobor, trec puntea și urc într-un loc de unde am acces la covată. Este umbrit și răcoros, o binecuvântare care nu cred că are prea mare legătură cu turla grecească a mănăstirii de deasupra. Ba aș putea să jur că nu are. Mai sus, la soare, întind tricoul transpirat, șortul transpirat, rucsacul transpirat. Rămân într-un slip (aproape) inutil. Mă pun “la hodină” (și asta îmi aduce aminte de “fărină” cum îi spunea Mia David făinii, sau “maur”, zidurilor de piatră care delimitează proprietățile în Roșia Montană”) la umbră. Din tufiș apare un cățel pe care l-am botezat instantaneu Collie, și are fără îndoială ceva de Border collie. Nu este neaparat vagabondul orașelor, nu cerșește mâncare ci pur și simplu se bucură de compania mea.
Și, pentru că pârâul este inuman de curat, nu foarte rece dar suficient pentru a primi viza spre o altă lume, descind în covata de calcar.
Pe fundul covatei, nisip sau pietriș. Și raci. Full de raci, îi zăresc prin apa curată cum se lăfăie.
Mă așez pe una dintre “treptele” covatei și mă las îmbăiat. Nu fac nicio mișcare, înțepenesc acolo de parcă aș fi și eu o stană de calcar nefiresc răsărită în mijlocul albiei. Apa mă masează ritmic cu indiferență, se proptește năbădăioasă în spatele acestui baraj neașteptat apoi ricoșează de pereți pentru a reveni la cursul obișnuit. O gust, e delicioasă. Mă întind pe spate și o las să mă îngroape, trece peste mine, doar nasul rămâne temoprar afară ca un promontoriu minuscul. Acolo poți medita nemăsurat în timp. Jos, sub cascadă, un loc de scăldat minunat. Îl privesc de sus, nu știu cât e de adânc așa că prefer să aleg calea “normală” de a mă îmbăia deși am o poftă nebună să plonjez.
Intru, apa e mai sus de brâu. Pe fund, nămol, ceva crengi și un bolovan. Hmmm... Din apă, un rac se tot chinuie să acceadă prima treaptă a cascadei, apa îl mătură, apoi reia procesul sisific cu o ambiție pe care sigur nu i-o generează stratul de chitină al crustei. Stau o vreme și îl privesc, în timp ce confrații lui se joacă cu degetele mele de la picioare. Senzația nu este tocmai confortabilă, le simt și antenele cum mă gâdilă, dar accept compromisul. În fond, eu am atentat la lumea lor și în niciun caz invers. Mă decid să intervin în natură, nu știu dacă gestul meu va afea efectul bătăii aripilor de fluture în teoria haosului, dar îl înhaț pe erou, îl trag în chip, apoi îl aburc la “etaj”.
Apoi, echilibrul se rupe. Am urcat să halesc “din brișcă” când, la “parter” apar trei persoane (nemaisocotind și câinele) dar fără barcă... Câinele este un deloc simpatic bullterrier, “porcul” cum îi spuneam noi odată. “Porcul” pare destul de denaturat și trage în lesă o domnișoară. Domnișoara este însoțită de părinți, o mamă abulică în șort burtos, maieu răscroit pe grăsimile fleșcăite ale umerilor, ochelari de soare tinerești, “comănac” de bazar și o poșetă anacronică. Tatăl, opusul consoartei. Dar la fel de derutat, cară după el o geantă frigorifică destul de grea. Tipa dezelagă “porcul” care se oploșește pe marginea bălții lipăind. Collie, inegalabil mai deștept, nu latră, dar nu-l scapă din ochi. Sunt vizibil și tocmai de aceea cercetat din ochi. Familia nu știe să salute, obicei care face parte din minima regulă de conduită a oricărui turist sosit într-un loc străin. Stau și se holbează la mine, caută din ochi un loc “de picnic”, nu găsesc, nici nu ar avea la atâta materie cenușie cât dezvăluie. “Porcul” trece pârâul și dă să urce la noi. În acel moment Collie îl mârâie iar eu le spun să facă bine să țină câine legat dacă nu au chef de probleme. Pater familae urcă după “porc” și îl captează în lesă. Apoi, fără a mi se adresa direct, înjură un amic virtual care l-a îndrumat în acest loc unde, futu-i, nu poate să întindă pătura și să facă eventual un grătar. După bagaje, sigur nu au venit pe jos din Cib. Dezarmați de situație, tata și fiica fac o baie scurtă și deloc convenabilă (hai să nu spunem că nu am fost aici...) apoi se cară cu toții, mai derutați decât sosiseră. Nu fluturii bulveresează decisiv haosul acesti lumi... Continui să bag sub nas pită, slană, ceapă, privind alene cum șuvoiul de apă se scurge inevitabil. Cu siguranță, cu fiecare vad, câteva molecule au mai trecut pe acolo, dar foarte probabil, în cu totul alte ipostaze. Poate atunci, covata de calcare nici nu exista încă, și cu siguranță, vor mai trece când aceste râ(nd)uri nu vor mai exista de niciun fel. Este necesar să îți reamintești din când în când cât de insignifiant este “timpul tău”. Ai putea înțelege mai bine multe... Trec la îmbrăcat însoțit de regrete. Cu siguranță cei mai bucuroși de plecarea mea vor fi racii. Collie nu. Se strecoară după mine, eu care sar în realitate și violez un spațiu presupus a fi sfânt. Cel al mănăstirii. La intrare, o șură-garaj. Șura este veche dar microbuzul sfânt este nou-născut, semn că cel de sus unora le bagă în traistă, mai ales dacă sunt “ambasadorii ” lui pe pământ.
Tot la intrare dar pe stânga un anunț. Scos la imprimantă, mesajul lui este elocvent. El se adresează exclsuiv pelerinilor. Pelerini care, români fiind, se subânțelege, nu pot face plerinajul decât călare pe patru roți. Ce Santiago de Compostella, loc unde se ajunge după un drum de sute de kilometri bătucit de tălpile a milioane de creștini care, măcar prin acest gest, dacă nu câștigă mai multă puritate, cu siguranță mai multă sănătate.
Mănăstirea, dacă nu este construită în interiorul rezervației, este cu siguranță în “zona tampon”. Construcția ei a început acum patru ani, biserica, arhitectural pare ruptă din Grecia de pe la muntele Athos, iar locul ales este...ales. Ba mai mult, sus este o cruce roșie scrisă în grecește deși starețul este român sadea. Iluminiștii Blajului s-ar răsuci în mormânt dar Sofronie din Cioara nu.
I-am contactat pe custozi, respectiv pe dl. Puiuleț de la Trascău Corp. Mi-a confirmat că este construită în zona tampon dar nici până astăzi nu am primit limitele rezervaței în format gpx. Am ariile protejate în format shape, din nefericire delimitprile sunt în format stereo 70, o aberație românească, astfel că ExpertGPS-ul meu plasează coordonatele pe undeva prin Tanzania. Cei de la Garda de Mediu nu fuseseră încă să vadă “minunea” de la Cib a “sfântului” Rafail Corneanu. I-am întrebat, așa cum i-am întrebat și pe cei de la Trascău Corp cum stau preasfințiile lor cu autorizațiile de construcție. Au bâiguit ceva neclar, Puiuleț contratacând și solicitându-mi ca la apariția postării să public și poziția sa “oficială”. Aș fi făcut-o cu mare plăcere dar, din păcate, nu mia răspuns nici la mail, nici la mesajul SMS, iar când l-am abordat telefonic mi-a spus...că îi este greu să găsească fișierul cu delimitarea GPS a ariei protejate. Totuși, cei de la Garda de Mediu Alba au admis că, dacă mănăstirea nu este “chiar” în permiterul rezervației (categoria IV IUCN), drumul de acces este exact “prin”. I-am întrebat despre studiul de impact generat de pelerinii călare pe automobile, am fost trimis la un telefon către APM Alba. Și uite așa, plimbat de la Ana la Caiafa am avut încă odată confirmarea că Biserica Ortodoxă Română este un soi de stat în stat, că legile țării cărora ne supunem noi toți devin caduce la poarta bisericii, iar popii sunt un soi de supraoameni plătiți nu de către cel de sus, nooo, ci tot din banii noștri... Și atunci mi-am reamintit brusc de fierbintea rugăciune înălțată de către starețul mănăstirii din Cătunul Viilor la demararea proiectului lui...Drăculea Parku de la Breite, rugăciune de înaltă vibrație creștin-ortodoxă din sala mare a primăriei Sighișoara, alături de bannerele încropite în grabă cu sloganul, Agathon, te iubim (căcatine nu găsim n.n.). După rugăciune, ministerul (in)cultelor a și donat mănăstirii două miliarde de lei de la buget. Să fie primiți. Și au fost, că doar nu erau proști să-i refuze...
M-am depărat urmat de Collie, și am descins o bucată pe drumul către Băcâia. Câteva cabane, case și multă-multă liniște. E un drum de care și biță ce coboară agresiv. Aveam să realizez că cele trei chei, ale Cibului și Glodului pe deoparte și Madei pe de cealaltă se află pe două nivele destul de diferite. Am revenit pe drum către Cib, supus de căldură. Pe cale, o femeie de la fân, venind. O întreb de apă, merge și ea acolo. Este o fântână cu apă bună într-o curte părăsită. Bătrânii au murit, iar fata, necăsătorită e la Zlatna. De casă vede, ca și de mănăstire, supraveghetorul suprem. Care privește cu detașare îmbârligăturile celor pe care i-a făcut după chipul și (doar) asemănarea lui. Undeva trebuie să fi existat o eroare de tehnologie și compoziția lutului răsuflat a generat o reacție de-a dreptul aberantă. Sau de-a stângul?!
Mîine o să încerc să trec spre Ardeu și poate să fac cheile Madei. Nimeni nu-mi spune nimic de vreo cazare. zici că satele sunt la zeci de kilometri depărtare. Aș putea să iau cortul cu mine dar dacă am de mers prin chei, să urc coaste de munte după cum îmi arată harta s-ar putea să fie destul de dificil. Apreciez un drum de două zile dus-întors și aleg varianta riscantă să încerc o cazare de noapte într-o șură cu fîn.
Aveam să îmi pun și mai multe întrebări odată revenit din primul meu periplu prin rezervație. De la Casa David plec dis de dimineață fără Mery, instalată destul de comod undeva sub balconul cabanei-hotel. Desigur, îmi dotez rucsacul cu tot ce trebuie pentru o plimbare relativ lungă, mai ales cu apă de băut șimâncare. Am de gând să rătăcesc cel puțin câteva ore prin chei. Este o zi care pare topită complet de arșiță. Cu toate că am plecat devreme, cu toate că drumul prin sat (care se extinde până în chei, dar decent, fără violență) este umbrit de duzi, arini, fagi și o grămadă de meri și pruni, căldura zgârie serios. Umplu plosca cu doi litri de apă destul de leșioasă de la cabană (hotel, na!), rad o cafea (la filtru, pentru că barmanul-cocălar nu ajunge decât târziu) și un mic-mare dejun cu papară din ouă de casă și caș proaspăt (meniu dedicat mie, un refuznic al Hochlandului geometric și salamului de supermarket). Între timp, o mai liniștesc pe bucătăreasă care, cu câteva zile înainte se intoxicase cu ciuperci. Sigur că am intrat “în priză” și am trecut la investigații. Nu era o intoxicație tipică, de R. emetica, aia te trimite rapid la closet (practic te mută acolo pentru o vreme) dar după câteva ore, trece. Aici mai era vorba și de amețeli, semn că doamna bucătăreasă se dedulcise la “specialități”. Nu era în niciun caz ceva grav, semn că simptomele s-au atenuat. Oricum, sunt sigur că i-au fost de ajutor sfaturile mele. Drept răsplată am avut parte de meniuri care nu făceau parte din...meniu. De la jumătatea lui către chei, satul este aproape părăsit. Nu este foarte greu să realizezi, la țară, care case sunt părăsite. Sunt câteva elemente care sar în ochi. Ferestre cu sticla spartă sau prăfuită și plină cu păianjeni. Lipsa oricăror orătănii sau animale domestice din curți. Plante crescute aiurea, invadând șuri, pridvoare, fântâni. Este o senzație și tristă dar nu foarte... Sunt iată, locuri, unde Natura înlocuiește încet-încet natura umană. Un proces firesc, “oportunist” cum l-ar numi Tibi H. Senzația este stranie după ce, pleci din locuri unde ființele umane se calcă în picioare. Este straniu să treci prin locuri “antropizate”, dar unde amprenta omului cedează în mod evident. Este și mai ciudat că, astfel de fenomene le-am întâlnit în zone unde raiul nici măcar nu părăsise pământul, poate temporar, ca o sincopă, atâta timp doar pentru a le permite adamilor și evelor de duzină să își desăvârșească datul. Fuga din paradis este un fapt care nu ține neapărat de vreun păcat anume ci de un soi de autodafe. Dacă dumnezeu s-a plictisit să ne tot alunge, o facem singuri, izolându-ne, tinerii, în betoanele apartamentelor de bloc, bătrânii, sub betoanele crucilor... Intrarea în chei este și nu este o cheie. Pe dreapta, un zid de calcar înclinat, curgând la vale dintr-o pădure verde. Jos, o casă vopsită în “mândrămărie” cum îi spunea bunica din Crăciunel ultramarinului dizolvat în laptele de var. Cu siguranță, aproape toate casele străbunilor noștri apropiați erau colorate la fel, diferența făcând-o doar tonurile, saturarea. Ciudat, casele din chei, sunt toate locuite.
Cibul este aici curat ca lacrima deși slăbit de secetă. Dar, așa cum este, e greu să nu intri cu picioarele în apele lui pentru a mai crește puțin în ochii Naturii. De “dincolo” mă latră doi câini, dar este deja un lătrat pe care îl cunosc. Atât de umblat, am ajuns să deslușesc acel limbaj canin, să realizez când ar fi un potențial pericol (foarte rar, o pot număra pe degete, și asta doar cu câinii “de oraș”). Câinii de țară au un bun-simț al lor, specific. Cei din curți, te latră mai agresiv, dar este genul de lătrat care se stinge brusc odată ce ai depășit zona. Și-au făcut datoria, pot continua să moțăie. Cei aflați “pe cale” sunt îndeobște obișnuiți cu vehicolele și destul de temători. Mai este o categorie, aceea a exemplarelor tinere, enervate de orice vehicul. Clănțăne până la pedală, dar nu mușcă. Te însoțesc o vreme (niciodată un singur exemplar!), apoi renunță, dar continuă să hămăie cu spor. Și mai este categoria ciobăneștilor, aici însă norocul e că marea lor majoritate sunt mai inteligenți decât stăpânii lor.
La o răspântie dau nas în nas cu un bărbat. Cară o straiță, îl salut, mă salută, îl întreb dacă “o fost după bureți”. “Noo, că-i pre uscat acum, nu-i nici picior, îs niște pere, ia domnule și gustă...”. Bag mâna în straiță, sunt pere pădurețe, coapte, un parfum de îți mută nasul. Iau câteva, dulci ca mierea. “Mai ia” și mai iau, ca plată îl informez cine-s, de ce îs, de unde îs. Odată trocul făcut, ne continuăm fiecare drumul. Dintr-o curte, o bătrână mă întreabă dacă caut cumva mănăstirea. N-o dezamăgesc, da, caut și mănăstirea. Îmi arată mai jos o intersecție, un loc straniu cu o troiță putredă și o fântână secată. Drumul din față coboară către Băcâia, la stânga merge (și) către mănăstire. Aleg stânga pentru că, cel puțin deocamdată, nu am chef să mă prăjesc gratis. Se aude zgomot de cascadă de acolo din stânga, bănuiesc că nu sunt călugării de la mănăstire ci un afluent al Cibului, afluent care formează o covată de calcar superbă, șerpuind straniu și sfârșind cu o mică cascadă. Sigur, dacă aș dori să vă aburesc cu acest loc minunat, aș posta numai fotografia aceasta:
Dar pentru că nu am absolut niciun interes să “vopsesc gardul”, postez și a doua fotografie:
Chiar lângă cascadă, o casă. O femeie vine cu un șuștar plin, trece puntea de bulșteni, îmi dă binețe. E destul de tânără, casa este într-un colț de rai, pe o coastă. Pentru că apa din ploscă era pe terminate, merg și o umplu de la un izvor din curtea ei. E plăcută, este genul tipic de mocan care nu te întreabă nici cine ești ci te omenește necondiționat. Mă întreb cum ar fi să locuiesc acolo o vreme... Cobor, trec puntea și urc într-un loc de unde am acces la covată. Este umbrit și răcoros, o binecuvântare care nu cred că are prea mare legătură cu turla grecească a mănăstirii de deasupra. Ba aș putea să jur că nu are. Mai sus, la soare, întind tricoul transpirat, șortul transpirat, rucsacul transpirat. Rămân într-un slip (aproape) inutil. Mă pun “la hodină” (și asta îmi aduce aminte de “fărină” cum îi spunea Mia David făinii, sau “maur”, zidurilor de piatră care delimitează proprietățile în Roșia Montană”) la umbră. Din tufiș apare un cățel pe care l-am botezat instantaneu Collie, și are fără îndoială ceva de Border collie. Nu este neaparat vagabondul orașelor, nu cerșește mâncare ci pur și simplu se bucură de compania mea.
Și, pentru că pârâul este inuman de curat, nu foarte rece dar suficient pentru a primi viza spre o altă lume, descind în covata de calcar.
Pe fundul covatei, nisip sau pietriș. Și raci. Full de raci, îi zăresc prin apa curată cum se lăfăie.
Mă așez pe una dintre “treptele” covatei și mă las îmbăiat. Nu fac nicio mișcare, înțepenesc acolo de parcă aș fi și eu o stană de calcar nefiresc răsărită în mijlocul albiei. Apa mă masează ritmic cu indiferență, se proptește năbădăioasă în spatele acestui baraj neașteptat apoi ricoșează de pereți pentru a reveni la cursul obișnuit. O gust, e delicioasă. Mă întind pe spate și o las să mă îngroape, trece peste mine, doar nasul rămâne temoprar afară ca un promontoriu minuscul. Acolo poți medita nemăsurat în timp. Jos, sub cascadă, un loc de scăldat minunat. Îl privesc de sus, nu știu cât e de adânc așa că prefer să aleg calea “normală” de a mă îmbăia deși am o poftă nebună să plonjez.
Intru, apa e mai sus de brâu. Pe fund, nămol, ceva crengi și un bolovan. Hmmm... Din apă, un rac se tot chinuie să acceadă prima treaptă a cascadei, apa îl mătură, apoi reia procesul sisific cu o ambiție pe care sigur nu i-o generează stratul de chitină al crustei. Stau o vreme și îl privesc, în timp ce confrații lui se joacă cu degetele mele de la picioare. Senzația nu este tocmai confortabilă, le simt și antenele cum mă gâdilă, dar accept compromisul. În fond, eu am atentat la lumea lor și în niciun caz invers. Mă decid să intervin în natură, nu știu dacă gestul meu va afea efectul bătăii aripilor de fluture în teoria haosului, dar îl înhaț pe erou, îl trag în chip, apoi îl aburc la “etaj”.
Apoi, echilibrul se rupe. Am urcat să halesc “din brișcă” când, la “parter” apar trei persoane (nemaisocotind și câinele) dar fără barcă... Câinele este un deloc simpatic bullterrier, “porcul” cum îi spuneam noi odată. “Porcul” pare destul de denaturat și trage în lesă o domnișoară. Domnișoara este însoțită de părinți, o mamă abulică în șort burtos, maieu răscroit pe grăsimile fleșcăite ale umerilor, ochelari de soare tinerești, “comănac” de bazar și o poșetă anacronică. Tatăl, opusul consoartei. Dar la fel de derutat, cară după el o geantă frigorifică destul de grea. Tipa dezelagă “porcul” care se oploșește pe marginea bălții lipăind. Collie, inegalabil mai deștept, nu latră, dar nu-l scapă din ochi. Sunt vizibil și tocmai de aceea cercetat din ochi. Familia nu știe să salute, obicei care face parte din minima regulă de conduită a oricărui turist sosit într-un loc străin. Stau și se holbează la mine, caută din ochi un loc “de picnic”, nu găsesc, nici nu ar avea la atâta materie cenușie cât dezvăluie. “Porcul” trece pârâul și dă să urce la noi. În acel moment Collie îl mârâie iar eu le spun să facă bine să țină câine legat dacă nu au chef de probleme. Pater familae urcă după “porc” și îl captează în lesă. Apoi, fără a mi se adresa direct, înjură un amic virtual care l-a îndrumat în acest loc unde, futu-i, nu poate să întindă pătura și să facă eventual un grătar. După bagaje, sigur nu au venit pe jos din Cib. Dezarmați de situație, tata și fiica fac o baie scurtă și deloc convenabilă (hai să nu spunem că nu am fost aici...) apoi se cară cu toții, mai derutați decât sosiseră. Nu fluturii bulveresează decisiv haosul acesti lumi... Continui să bag sub nas pită, slană, ceapă, privind alene cum șuvoiul de apă se scurge inevitabil. Cu siguranță, cu fiecare vad, câteva molecule au mai trecut pe acolo, dar foarte probabil, în cu totul alte ipostaze. Poate atunci, covata de calcare nici nu exista încă, și cu siguranță, vor mai trece când aceste râ(nd)uri nu vor mai exista de niciun fel. Este necesar să îți reamintești din când în când cât de insignifiant este “timpul tău”. Ai putea înțelege mai bine multe... Trec la îmbrăcat însoțit de regrete. Cu siguranță cei mai bucuroși de plecarea mea vor fi racii. Collie nu. Se strecoară după mine, eu care sar în realitate și violez un spațiu presupus a fi sfânt. Cel al mănăstirii. La intrare, o șură-garaj. Șura este veche dar microbuzul sfânt este nou-născut, semn că cel de sus unora le bagă în traistă, mai ales dacă sunt “ambasadorii ” lui pe pământ.
Tot la intrare dar pe stânga un anunț. Scos la imprimantă, mesajul lui este elocvent. El se adresează exclsuiv pelerinilor. Pelerini care, români fiind, se subânțelege, nu pot face plerinajul decât călare pe patru roți. Ce Santiago de Compostella, loc unde se ajunge după un drum de sute de kilometri bătucit de tălpile a milioane de creștini care, măcar prin acest gest, dacă nu câștigă mai multă puritate, cu siguranță mai multă sănătate.
Mănăstirea, dacă nu este construită în interiorul rezervației, este cu siguranță în “zona tampon”. Construcția ei a început acum patru ani, biserica, arhitectural pare ruptă din Grecia de pe la muntele Athos, iar locul ales este...ales. Ba mai mult, sus este o cruce roșie scrisă în grecește deși starețul este român sadea. Iluminiștii Blajului s-ar răsuci în mormânt dar Sofronie din Cioara nu.
I-am contactat pe custozi, respectiv pe dl. Puiuleț de la Trascău Corp. Mi-a confirmat că este construită în zona tampon dar nici până astăzi nu am primit limitele rezervaței în format gpx. Am ariile protejate în format shape, din nefericire delimitprile sunt în format stereo 70, o aberație românească, astfel că ExpertGPS-ul meu plasează coordonatele pe undeva prin Tanzania. Cei de la Garda de Mediu nu fuseseră încă să vadă “minunea” de la Cib a “sfântului” Rafail Corneanu. I-am întrebat, așa cum i-am întrebat și pe cei de la Trascău Corp cum stau preasfințiile lor cu autorizațiile de construcție. Au bâiguit ceva neclar, Puiuleț contratacând și solicitându-mi ca la apariția postării să public și poziția sa “oficială”. Aș fi făcut-o cu mare plăcere dar, din păcate, nu mia răspuns nici la mail, nici la mesajul SMS, iar când l-am abordat telefonic mi-a spus...că îi este greu să găsească fișierul cu delimitarea GPS a ariei protejate. Totuși, cei de la Garda de Mediu Alba au admis că, dacă mănăstirea nu este “chiar” în permiterul rezervației (categoria IV IUCN), drumul de acces este exact “prin”. I-am întrebat despre studiul de impact generat de pelerinii călare pe automobile, am fost trimis la un telefon către APM Alba. Și uite așa, plimbat de la Ana la Caiafa am avut încă odată confirmarea că Biserica Ortodoxă Română este un soi de stat în stat, că legile țării cărora ne supunem noi toți devin caduce la poarta bisericii, iar popii sunt un soi de supraoameni plătiți nu de către cel de sus, nooo, ci tot din banii noștri... Și atunci mi-am reamintit brusc de fierbintea rugăciune înălțată de către starețul mănăstirii din Cătunul Viilor la demararea proiectului lui...Drăculea Parku de la Breite, rugăciune de înaltă vibrație creștin-ortodoxă din sala mare a primăriei Sighișoara, alături de bannerele încropite în grabă cu sloganul, Agathon, te iubim (căcatine nu găsim n.n.). După rugăciune, ministerul (in)cultelor a și donat mănăstirii două miliarde de lei de la buget. Să fie primiți. Și au fost, că doar nu erau proști să-i refuze...
M-am depărat urmat de Collie, și am descins o bucată pe drumul către Băcâia. Câteva cabane, case și multă-multă liniște. E un drum de care și biță ce coboară agresiv. Aveam să realizez că cele trei chei, ale Cibului și Glodului pe deoparte și Madei pe de cealaltă se află pe două nivele destul de diferite. Am revenit pe drum către Cib, supus de căldură. Pe cale, o femeie de la fân, venind. O întreb de apă, merge și ea acolo. Este o fântână cu apă bună într-o curte părăsită. Bătrânii au murit, iar fata, necăsătorită e la Zlatna. De casă vede, ca și de mănăstire, supraveghetorul suprem. Care privește cu detașare îmbârligăturile celor pe care i-a făcut după chipul și (doar) asemănarea lui. Undeva trebuie să fi existat o eroare de tehnologie și compoziția lutului răsuflat a generat o reacție de-a dreptul aberantă. Sau de-a stângul?!
Mîine o să încerc să trec spre Ardeu și poate să fac cheile Madei. Nimeni nu-mi spune nimic de vreo cazare. zici că satele sunt la zeci de kilometri depărtare. Aș putea să iau cortul cu mine dar dacă am de mers prin chei, să urc coaste de munte după cum îmi arată harta s-ar putea să fie destul de dificil. Apreciez un drum de două zile dus-întors și aleg varianta riscantă să încerc o cazare de noapte într-o șură cu fîn.
2 comentarii:
Buna. De abia acum am vazut articolul. Nu vad cum nu am raspuns la email sau telefon.Limitele rezervaţiei este pe site-ul ministerului, iar ea este delimitata in teren cu patrat albastru pe fond alb. Manastirea ESTE in aria protejata, care acum alcatuieste impreuna cu Cheile Glodului si Cheile Madei (Mazii) un sit de importanta comunitara. Cei de la APM Alba cunosc foarte bine problema. Constructia manastirii a inceput inainte de a prelua noi in custodie aria protejata si nu prea am avut ce face. Pozitia d-voastra, care desi nu e gresita, nu are rolul de a schimba ceva. Tot noi ramanem cu ce e acolo. Constructia trebuia stopata in stadiul incipient. Acum va trebui sa o integram in peisaj. Numai bine. Adrian Puiulet
Biserica nu are treaba cu aceste lucruri laice precum avizele de mediu ... Astea sunt pentru mireni. Clericii se afla deasupra tuturor regulamentelor, credeam ca stii ...
Trimiteți un comentariu